ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1375/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș – secția Civilă la 17.12.2019, reclamanta Comuna Sălătrucu, prin primar, a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 878.933,56 RON și pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 4.259,86 RON, cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale. În subsidiar, a solicitat să oblige pârâta S.C. A. S.R.L. să îi achite suma de 659.200,17 RON și pe pârâta S.C. B. S.R.L. să îi achite suma de 223.993,25 RON, cu același titlu, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21.05.2020, Tribunalul Argeș – secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului de contencios administrativ și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet de civil de drept comun din cadrul aceleiași Secții.

Prin sentința civilă nr. 274/08.09.2020, Tribunalul Argeș – secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș, care, prin sentința nr. 649/20.10.2020, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș – secția Civilă; constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel Pitești, în vederea emiterii regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 67/F- C. civ./27.01.2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a procesului în favoarea Tribunalului Argeș – secția Civilă.

Astfel învestit, Tribunalul Argeș – secția Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 253/19.05.2021, prin care a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, Comuna Sălătrucu, prin primar, a declarat apel principal, iar S.C. A. S.R.L., apel incident.

Prin decizia nr. 657/21.12.2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul incident, a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis excepția prescripției și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă, a respins apelul principal și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Comuna Sălătrucu, prin primar, a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat incidența dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., arătând că neexecutarea lucrărilor în termenul stabilit de părți a fost reținută prin sentința civilă nr. 4905/27.11.2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care, în opinia sa, este opozabilă și intimatelor.

Din această perspectivă, a apreciat că, în lipsa unor dovezi contrare, situația de fapt constată prin hotărârea sus-menționată, în temeiul raportului de expertiză judiciară efectuat, trebuia reținută în cauză.

Totodată, a afirmat că deși litigiul în care a fost pronunțată această sentință s-a purtat între alte părți, hotărârea avea valoarea unui mijloc de probă și instituia o prezumție relativă cu privire la neexecutarea corespunzătoare de către intimate a obligațiilor contractuale, prezumție care nu putea fi răsturnată decât prin proba contrară.

Prin urmare, potrivit recurentei, intimatele nu puteau susține că prin prezentarea procesului-verbal de recepție a lucrărilor au făcut dovada contrară celor statuate prin sentința sus-menționată.

A mai afirmat că neexecutarea lucrărilor rezulta și din procesele-verbale de recepție a lucrărilor încheiate după data controlului efectuat de A.F.I.R., care atestau realizarea unor lucrări semnificative după recepția finală.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că acțiunea era prescrisă, având în vedere că obiectul cauzei l-a reprezentat repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea corespunzătoare și la termen a obligațiilor asumate de către intimate.

Astfel, a afirmat că, în mod eronat, s-a reținut că dreptul material la acțiune a început să curgă din momentul semnării procesului-verbal de recepție, fiind incidente prevederile art. 2.523 C. civ., întrucât, în speță, erau aplicabile dispozițiile art. 2.528 C. civ., având în vedere că prin demersul judiciar inițiat, recurenta a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a intimatelor pentru prejudiciul suferit pentru neexecutarea întocmai a obligațiilor asumate de acestea prin contractul încheiat între părți.

În acest context, recurenta a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde ea; or, a arătat că nu putea cunoaște prejudiciul anterior primirii notificării emise de A.F.I.R., prin care au fost declarate neeligibile cheltuielile avansate pentru lucrările angajate și neexecutate de intimate.

Mai mult, a arătat că neexecutarea lucrărilor nu putea fi cunoscută anterior acestui moment, dat fiind că dirigintele de șantier angajat de una dintre intimate a declarat în mod fals că lucrările au fost realizate integral.

Potrivit autoarei căii de atac, susținerile intimatei care au fost preluate de instanța de apel în ceea ce privește rezultatele controlului efectuat de Curtea de Conturi sunt lipsite de temei, din moment ce obiectul acestuia a privit aspecte anterioare verificărilor efectuate de această instituție.

Totodată, recurenta a arătat că și dacă la momentul recepției lucrărilor ar fi cunoscut situația lucrărilor, nu ar fi putut solicita despăgubirile ivite după controlul efectuat de A.F.I.R. și comunicarea notificării emise de aceasta, ci doar pe cele generate de executarea cu întârziere a lucrărilor sau pe cele derivate din neexecutarea lor.

În aceste condiții, a apreciat că raportat la data comunicării notificării, 16.12.2016 și la data depunerii cererii de chemare în judecată, 16.12.2019, termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării primei instanțe.

În continuare, a arătat că decizia recurată este nemotivată, întrucât, deși a invocat o cauză de suspendare și una de întrerupere a termenului de prescripție, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor.

Mai mult, recurenta a apreciat că au fost încălcate și prevederile art. 2.532 pct. 5 C. civ., întrucât autoarea căii de atac a fost indusă în eroare cu privire la lucrările efectiv executate.

Sub acest aspect, a arătat că abia după primirea notificării A.F.I.R. a descoperit că lucrările nu au fost executate la termen în integralitate, intimatele ascunzând cu rea-credință, anterior acestui moment, situația reală a lucrărilor, în condițiile în care prima intimată executa lucrările, iar cea de-a doua confirma executarea și finalizarea lor.

În continuare, autoarea căii de atac a susținut că ipoteza de suspendare a termenului de prescripție exista la momentul la care s-a apreciat că a început să curgă termenul de prescripție și s-a menținut până la data realizării expertizei judiciare, când s-au constatat lucrările neefectuate în termenul asumat de către intimate.

Astfel, în opinia sa, termenul de prescripție de 3 ani ar fi trebuit calculat prin raportare la acest moment.

Totodată, a arătat că în cauză era incident și cazul de întrerupere a termenului de prescripție prevăzut de art. 2.537 pct. 1 C. civ., având în vedere că lucrările neefectuate la data controlului A.F.I.R. au fost executate în mod voluntar de către intimate, ulterior acestui moment, respectiv în ianuarie 2017.

Conchizând, a arătat că soluția instanței de apel este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material atât în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție, cât și cauzele de suspendare și întrerupere a acestuia.

În drept, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 11.04.2022 intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de casare invocate în una dintre ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., împrejurare în considerarea căreia excepția nulității recursului va fi respinsă în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât în cauză este incidentă excepția prevăzută la alin. (3) al aceluiași articol.

În continuare, analiza motivului de casare invocat la termenul de astăzi primează celorlalte ipoteze invocate de recurentă, deoarece acesta vizează însăși legalitatea căii de atac exercitate în faza procesuală anterioară și, în cazul în care va fi găsit fondat, examinarea celorlalte critici de nelegalitate devine inutilă.

Procedând la examinarea motivului de recurs invocat din oficiu, Înalta Curte reține că, în speță, reclamanta Comuna Sălătrucu, prin primar, a învestit Tribunalul Argeș – secția Civilă cu o cerere vizând angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtelor pentru acoperirea unui pretins prejudiciu generat de modul de executare a obligațiilor asumate de intimate prin contractul de lucrări nr. x/08.01.2013 și contractul de prestări servicii nr. x/14.11.2012.

Raportat la obiectul cauzei, instanța supremă constată că aceasta pune în dezbatere modalitatea de executare a unor contracte de achiziție publică, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit cărora contract de achiziție publică este acel contract cu titlu oneros, asimilat, potrivit legii, actului administrativ, încheiat între unul sau mai mulți operatori economici și una ori mai multe autorități contractante, care are ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii.

Natura contractelor sus-menționate și a litigiului a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea din 21.05.2020, prin care Tribunalul Argeș – secția Civilă, cu ocazia soluționării excepției necompetenței sale materiale procesuale, a stabilit că raporturile juridice deduse judecății derivă din contracte administrative, astfel cum acestea sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 101/2016.

Această din urmă lege reglementează regimul juridic al remediilor și căilor de atac, aplicabil în mod unitar și valabil în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, achiziții sectoriale, concesiuni de lucrări și concesiuni de servicii.

Prin decizia nr. 40/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că în interpretarea și aplicarea art. 55 alin. (3) raportat la art. 53 alin. (1

1

) din Legea nr. 101/2016 (în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 23/2020, aplicabilă în cauză, în considerarea datei începerii procesului), hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg in executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară – secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști.

Prin urmare, față de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 274/08.09.2020 a Tribunalului Argeș – secția Civilă era supusă numai recursului.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Principiul legalității căii de atac este reglementat expres la art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, controlul judiciar al unei hotărâri judecătorești nu se poate exercita decât în cadrul căilor de atac prevăzute expres de legiuitor pentru o anumită procedură.

Normele ce consacră principiul legalității căilor de atac sunt norme de ordine publică care vin să asigure buna administrare a justiției, să garanteze accesul părților la mijloacele procesuale prevăzute de lege, precum și legalitatea actului de justiție.

În speță, având în vedere că sentința primei instanțe nu putea fi reformată pe calea apelului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, motivul de ordine publică invocat din oficiu este fondat, motiv pentru care Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege evocate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza curții de apel, pentru o nouă judecată în completul prevăzut de lege pentru judecata recursurilor, nemaifiind necesară verificarea conformității deciziei atacate în raport cu motivele de nelegalitate invocate de recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Sălătrucu, prin primar, împotriva deciziei nr. 657/21.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel pentru o nouă judecată în completul prevăzut de lege pentru judecata recursurilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.