ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1366/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursului de față și luând act, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la 23.05.2017, reclamantul A., tatăl minorilor B. și C., a chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu intervenienta-forțată E., să oblige pârâta să-i achite suma de 51.081 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 120.000 euro, în echivalent în RON la valoarea de 540.000 RON, reprezentând daune morale, suma de 1.500 RON lunar, cu titlu de despăgubiri periodice, penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând din 05.09.2016 (data expirării termenului de 10 zile calculat de la data primirii cererii de acordare a despăgubirilor parțiale) și până la 31.05.2017, precum și în continuare până la data plății efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1384/09.05.2018, Judecătoria Suceava a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin sentința civilă nr. 88/13.07.2020, Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumelor de 48.344,4 RON, cu titlu de daune materiale și de 70.000 euro, cu titlu de daune morale pentru minora B., 914 RON, reprezentând daune materiale și 1.000 euro, cu titlu de daune morale pentru minorul C.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON lunar pentru minora B., cu titlu de despăgubiri periodice, începând cu data pronunțării hotărârii și până la schimbarea situației actuale a minorei; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data plății efective a debitului, precum și la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul și pârâta au declarat apel.

Prin decizia nr. 212/18.06.2021, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a admis apelurile și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus daunele materiale acordate pentru minora B., de la 48.344,40 RON la 40.934,16 RON, a înlăturat obligația pârâtei de plată a despăgubirii periodice în favoarea minorei B., în cuantum de 1.500 RON lunar; a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente daunelor materiale calculate de la data introducerii acțiunii, respectiv 23.05.2017; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin deciziei; a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților în ce privește daunele materiale de la data introducerii acțiunii, iar în privința daunele morale după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data achitării efective a debitului.

În opinia recurentului, instanța a negat existența daunelor morale până la momentul evaluării lor, fiind astfel înlăturat caracterul obiectiv al normei de drept care le reglementează, respectiv a art. 22 alin. (2) din Directiva CE 103/2009 și a art. 37 alin. (1), (2) și (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În continuare, a relevat că la 29.08.2016 a înaintat pârâtei o solicitare pentru a i se face o ofertă de despăgubire pentru daunele materiale parțiale și morale cuvenite, iar intimata i-a comunicat o astfel de ofertă abia la 17.10.2017, la mai mult de un an de la data deschiderii dosarului de daună, fiind încălcat art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, împrejurare care determină acordarea penalităților de întârziere de 0,2%, calculate începând cu prima zi după împlinirea perioadei de 3 luni în care pârâta avea obligația de a răspunde solicitării lui, conform art. 38 din aceeași Normă.

Recurentul a mai invocat reaua-credință a intimatei, în raport cu ofertele prezentate în 17.10.2017 și în 11.01.2019, emise ulterior declanșării prezentului litigiu și nu în termenul legal sus-indicat. De altfel, a relevat că sumele ofertate nu au fost puse la dispoziție, conform art. 1.007 C. proc. civ., astfel că intimata-pârâta nu s-a eliberat de obligația de a-l despăgubi.

A mai arătat că, în conformitate cu art. 1.523 și art. 1.535 C. civ., intimata-pârâta se află de drept în întârziere, aspect care dă naștere la dreptul la penalitățile de întârziere după curgerea termenului de 3 luni, conform jurisprudenței instanței supreme și că o eventuală limitare a plății lor nu putea viza decât sumele ce excedau oferta făcută.

Privitor la înlăturarea obligației intimatei-pârâte de plată a despăgubirilor periodice solicitate în favoarea minorei B., în cuantum de 1.500 RON pe lună, a susținut că aprecierea instanței de apel sub acest aspect este eronată și limitativă, iar hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii, atâta timp cât a solicitat această sumă până la încetarea stării de nevoie, care din punctul său de vedere, este la sfârșitul vieții.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 04.10.2021 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă și-a prezentat punctul de vedere.

La 06.04.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a stabilit un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai străine de natura pricinii și hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanțele devolutive au reținut că litigiul s-a ivit în urma producerii unui accident, la 23.02.2016, din culpa intimatei-interveniente E., în urma căruia minorii C. și B. au suferit leziuni grave; la 26.08.2016, recurentul-reclamant, tatăl minorilor, a adresat intimatei-pârâte o cerere de despăgubire, la care a primit o ofertă la 17.10.2017, pe parcursul soluționării procesului în primă instanță, cu care nu a fost de acord.

Succesiunea hotărârilor pronunțate în etapele anterioare a fost prezentată mai sus, iar examinarea memoriului de recurs relevă că recurentul nu dispută în prezent decât măsura de obligare a pârâtei la plata penalităților aferente despăgubirilor morale, respectiv momentul de la care încep să curgă acestea și soluția instanței de apel, care a înlăturat măsura obligării asigurătorului la plata despăgubirilor periodice în favoarea minorei B..

Asupra primei chestiuni aduse în discuție în recurs, tribunalul a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente daunelor morale și materiale, după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive.

Această dispoziție a fost reformată în parte în apel, în sensul că intimata a fost obligată să achite penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale în litigiu începând cu data inițierii procesului, soluția primei instanțe privind penalitățile aferente despăgubirilor morale fiind menținută.

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, au în vedere soluționarea pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întărește o astfel de concluzie art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit cărora despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că Norma în discuție prevede dreptul (iar nu obligația) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiție.

Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii părții, formulând o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

În speță, recurentul-reclamant i-a adresat intimatei-pârâte la 26.08.2016 o cerere de despăgubire parțială pentru cheltuielile generate de spitalizarea celor doi minori, solicitând, totodată, și achitarea daunelor morale, la care nu a primit nicio ofertă, în conformitate cu art. 36 din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a considerat că este îndreptățit să pretindă aplicarea penalităților de întârziere, susținere pe care Înalta Curte o apreciază fondată, întrucât o conduită conformă textului normativ evocat anterior îi impunea asigurătorului fie să emită o ofertă de despăgubire, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat cererea recurentului.

Niciuna dintre cele două cerințe nu a fost îndeplinită, intimata-pârâtă prezentând o ofertă abia la 16.10.2017, când procesul se afla deja pe rolul primei instanțe.

În condițiile în care asigurătorul nu a răspuns notificării recurentului-reclamant în interiorul termenului legal, Înalta Curte impune părților concluzia că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Normă.

Lipsa cuantificării, de către recurent, a daunelor morale nu trebuia să împiedice asigurătorul să manifeste conduita activă pe care dispozițiile evocate i-o pretind, prin formularea unui răspuns cererii care i-a fost adresată.

Astfel, în acord cu recurentul, avizarea daunelor în condițiile art. 36 din Norma sus-enunțată instituia în sarcina asigurătorului obligația ca în termen de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire să le avizeze favorabil sau să le refuze motivat.

În art. 38 din Normă, a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

În acest context, penalitățile aferente daunelor morale nu curg începând cu cea de-a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, așa cum au apreciat instanțele anterioare, ci de la expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Susținerile intimatei-pârâte în sensul că acordarea daunelor se realizează exclusiv în cadrul procedurii judiciare nu pot fi primite, având în vedere că în materia asigurărilor nu există nicio dispoziție legală susceptibilă de o astfel de interpretare, iar în conformitate cu art. 50 din actul normativ evocat, daunele morale fac parte din despăgubirile ce se cuvin persoanei vătămate.

În aceste condiții, instanța de apel a aplicat greșit prevederile sus-evocate, pronunțând o hotărâre nelegală în ceea ce privește data la care s-a născut dreptul autorului căii de atac la acordarea penalităților de întârziere.

Prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat și măsura curții de apel de excludere a sumei de 1.500 RON, solicitată cu titlu de prestații periodice, acordate de prima în favoarea minorei B..

În argumentare, a susținut că motivarea instanței de prim control judiciar sub acest aspect este eronată, limitativă și contradictorie, având în vedere că prestațiile periodice au fost solicitate până la data încetării stării de nevoie, iar considerentele hotărârii se referă la acordarea acestor despăgubiri de la data împlinirii vârstei de majorat sau a finalizării școlarizării.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reține că prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat acordarea unor prestații periodice în cuantum de 1.500 RON/lună în favoarea minorei B., dată fiind starea de nevoie în care se afla aceasta din punct de vedere medical, ca urmare a evenimentului rutier care a avut loc la 23.02.2016.

Prima instanță a încuviințat plata despăgubirii începând cu data pronunțării hotărârii și până la data încetării stării de nevoie, motivat de faptul că din înscrisurile depuse în dovedire a rezultat că în urma producerii accidentului, minora nu mai are capacitate de lucru – de învățare, de continuare a practicării unui sport, de muncă – pe viitor.

Instanța de control judiciar a reformat această dispoziție în sensul respingerii acestui capăt de cerere, reținând că, în cauză, nu se poate discuta de afectarea capacității de muncă, de vreme ce minora nu a ajuns la vârsta majoratului.

O astfel de dezlegare este eronată și vine în contradicție cu motivele care au stat la baza formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere că prestațiile periodice au fost solicitate raportat la starea de nevoie în care se află B., conform certificatului de handicap și a celorlalte documente medicale depuse, iar examinarea lor în apel s-a realizat prin raportare la vârsta minorei și capacitatea acesteia de muncă.

Potrivit art. 68 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, "În cazul obligării la prestații bănești periodice, sumele stabilite în condițiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Astfel cum rezultă și din interpretarea textului evocat, prestația periodică este datorată de asigurător pentru prejudiciul cauzat unei persoane prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind acordată nu doar până la reducerea sau înlăturarea incapacității de muncă – așa cum, practic, a reținut curtea de apel –, ci și a stării de nevoie în care se află persoana prejudiciată.

În aceste condiții, aprecierea instanței de apel, în sensul că dispozițiile art. 68 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, emisă de A.S.F., vizează doar persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, demonstrează nesocotirea textului analizat.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte reține că decizia instanței de prim control judiciar a fost dată cu aplicarea eronată a art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, precum și a art. 68 alin. (2) din aceeași Normă, motiv pentru care sunt incidente ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de aceea, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă instanței de apel, spre o nouă judecată, ținând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent, prilej cu care va fi examinată și cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 212/18.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.