ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului de față și luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secția a II-a Civilă la 01.02.2018, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta E., prin S.C. F. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamanții:

- A., în calitate de victimă directă a accidentului rutier, a sumei de 70.573,37 RON, cu dobândă legală și a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune materiale, a sumei de 481.450 euro, cu titlu de daune morale, a penalităților de întârziere în procent de 0,2% pe zi, aferente sumelor indicate mai sus, a sumei de 2.000 RON, reprezentând despăgubiri periodice lunare, începând cu data accidentului, 22.01.2015 și până la încetarea stării de nevoie;

- B., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 582.422 RON, echivalentul a 107.856 lire sterline, cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale;

- C., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale;

- D., în calitate de victimă indirectă a accidentului rutier, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 208/21.09.2018, Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel.

Prin decizia nr. 100/28.03.2019, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 3/08.01.2020, Tribunalul Suceava – secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, a sumei de 12.915,43 RON, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă) și a daunelor materiale suferite pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, constând în suma de 2.312 RON, pentru intervalul ianuarie 2015- martie 2016, suma de 3.112 RON pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 și suma de 2.000 RON lunar, începând cu 13.03.2019 și până la încetarea stării de nevoie; a penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor acordate, calculate după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive și până la data achitării debitului; a respins ca neîntemeiate pretențiile reclamanților B., D. și C..

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia nr. 21/27.01.2021, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate de A., B. și de E., prin S.C. F. S.A., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta A. a daunelor materiale pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, astfel: suma de 1.734 RON, pentru intervalul ianuarie 2015- martie 2016, suma de 2.324 RON, pentru intervalul octombrie 2018-13.03.2019 și suma de 1.500 RON lunar, începând cu 13.03.2019 și până la încetarea stării de nevoie; a mai obligat-o pe pârâtă la plata către aceeași reclamantă a sumei de 9.686,57 RON, cu titlu de daune materiale (altele decât acelea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă) și a sumei de 225.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății; a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți D. și C. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Prin decizia nr. 96/12.03.2021, Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă, în completarea dispozitivului deciziei din apel, a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți A. și B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

Împotriva deciziei nr. 21/27.01.2021, S.C. F. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ei.

În motivare, după expunerea situației de fapt și a istoricului litigiului, recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, a arătat că acordarea către intimatul-reclamant B. a daunelor materiale, constând în beneficiul nerealizat în perioada în care și-a îngrijit soția, s-a realizat cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.387-1.395 C. civ.

În argumentare, a susținut că prevederile legale evocate anterior vizează doar persoana vătămată în mod direct, respectiv intimata-reclamantă A..

A subliniat că doar victima infracțiunii care a suferit un prejudiciu este îndreptățită să obțină despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, invocând în acest sens dezlegarea dată prin decizia nr. 12/16.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În opinia recurentei-pârâte, caracterul reparabil al prejudiciilor nepatrimoniale suferite de alte persoane este consacrat de lege doar în ipoteza decesului intimatei-reclamante, nu și în cea a vătămării integrității corporale sau a sănătății acesteia.

Totodată, a afirmat că instanța de prim control judiciar a dat eficiență unei norme generale, respectiv art. 309 alin. (1) C. civ., în detrimentul normei speciale care reglementează despăgubirile ce se acordă în cazul vătămării integrității corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Astfel, a susținut că din interpretarea art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 rezultă că intimatul-reclamant B. nu era îndreptățit la daune materiale constând în câștigul nerealizat pe perioada acordării îngrijirilor intimatei-reclamante.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale către intimata-reclamantă.

Astfel, a susținut că în cauză culpa victimei și a autorului prejudiciului este comună, atât timp cât ambele părți nu au respectat normele rutiere de la art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 128 alin. (2) din H.G. nr. 1.391/2006 și puteau evita producerea accidentului rutier.

În acest context, a conchis că despăgubirile constând în diferența de venit și câștigul din muncă nerealizat pentru perioadele ianuarie 2015- martie 2016 și octombrie 2018- martie 2019 trebuiau stabilite prin raportare la culpa comună a părților.

La 22.06.2021 intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, în măsura respingerii excepției, au solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai intimații-reclamanți și-au prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.02.2022, a fost respinsă excepția nulității recursului, iar acesta a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru astăzi în vederea soluționării sale.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că acordarea către intimatul-reclamant B. a daunelor materiale constând în beneficiul nerealizat, pe perioada în care și-a îngrijit soția, s-a realizat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.387-1.395 C. civ., care vizează exclusiv persoana vătămată în mod direct, respectiv intimata-reclamantă A.. Mai apreciază că instanța de apel a dat eficiență unei norme generale, respectiv art. 309 alin. (1) C. civ., în detrimentul normei speciale care reglementează despăgubirile ce se acordă în cazul vătămării corporale într-un accident rutier, respectiv art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Aceste critici de nelegalitate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul B. a sumei de 10.985 lire sterline, cu titlu de daune materiale, pentru nerealizarea câștigului din muncă de care acesta a fost lipsit pe perioada acordării îngrijirilor medicale soției sale, A., în temeiul art. 309 alin. (1) C. civ., conform căruia "soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral."

Așadar, acest text de lege reglementează, cu caracter general, îndatoririle reciproce ale soților constând în respect, fidelitate și sprijin moral.

Natura pretențiilor disputate în recurs presupune însă raportarea la prevederile legale din materia răspunderii civile delictuale reglementată de C. civ. și a celor din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care constituie norme speciale în raport cu norma generală, reprezentată de art. 309 alin. (1) C. civ.

Astfel, prejudiciul material constând în nerealizarea câștigului din muncă în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății este reglementat la art. 1.387-1.388 C. civ.

Potrivit art. 1.387 alin. (1) C. civ., "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale", iar conform alin. (2), "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale."

De asemenea, potrivit art. 1.388 alin. (1) C. civ., "despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească", iar potrivit alin. (2), "cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri."

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 1.387-1.388 C. civ. rezultă că dreptul la repararea prejudiciului material constând în nerealizarea câștigului din muncă este recunoscut numai persoanei a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată, nu și soțului sau rudelor sale.

Astfel, atunci când legiuitorul a recunoscut dreptul la despăgubiri altor persoane decât victima directă a prejudiciului, a reglementat expres cazurile și condițiile în care acestea le pot obține (spre exemplu art. 1.390-1.391 C. civ.).

De asemenea, Norma A.S.F. nr. 23/2014, aplicabilă în cauză față de data producerii accidentului rutier (22.01.2015), recunoaște dreptul la repararea prejudiciului constând în nerealizarea câștigului din muncă numai persoanei vătămate.

Astfel, potrivit art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat (...)."

Ca atare, norma generală de la art. 309 alin. (1) C. civ. este înlăturată de la aplicare de normele speciale reprezentate de art. 1.387-1.388 C. civ. și art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, fundamentarea soluției criticate în recurs pe o normă generală, înlăturată de la aplicare de normele speciale evocate anterior, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Celelalte critici, referitoare la interpretarea greșită art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 în soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale către intimata-reclamantă, vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea contribuției fiecărei părți la producerea prejudiciului în vederea redimensionării cuantumului despăgubirilor ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză, aspect care scapă cenzurii în calea extraordinară de atac de față, întrucât controlul exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea legalității hotărârii atacate, conform art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza instanței de prim control judiciar, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți A., B., D. și C.; celelalte dispoziții ale deciziei atacate vor fi menținute.

În rejudecare, va fi reevaluată doar măsura de obligare a pârâtei la plata către reclamantul B. a daunelor materiale constând în nerealizarea câștigului din muncă, celelalte dispoziții ale sentinței apelate intrând în autoritatea de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. împotriva deciziei nr. 21/27.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți A., B., D. și C. împotriva sentinței civile nr. 3/08.01.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava – secția a II-a Civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.