ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5972/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 02.09.2019, reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Mediului și Ministerul Apelor și Pădurilor, în solidar, la restituirea sumei de 4.441.098,50 RON, achitată de C.E. Oltenia S.A. cu titlul de taxă pentru scoaterea definitivă a unor terenuri din fondul forestier național, suma neutilizată, nefiind emise decizii de scoatere din fondul forestier; la plata sumei de 982.856,95 RON cu titlul de dobânzi legale penalizatoare, potrivit legislației aplicabile, respectiv art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar si art. 182 Codul de procedură fiscală, calculate de la data plății sumei de 4.441.098,50 RON, până la data de 23.08.2019 și în continuare până la data restituirii sumei solicitate; plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de litigiu.

Prin sentința nr. 428 din data de 27 noiembrie 2019 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apelor și Pădurilor și Ministerul Mediului.

Împotriva sentinței menționată anterior a formulat recurs principal reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs incident pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 2006 din 31 martie 2022, Înalta Curte a admis excepția tardivității recursului incident invocată din oficiu, și a respins ca tardiv recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței nr. 428 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, a admis recursul principal declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Cu referire la recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, s-a reținut prin decizia nr. 2006 din 31 martie 2022 că potrivit art. 491 cu aplicarea art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., recursul incident se depune odată cu întâmpinarea la recursul principal, iar conform art. 471 alin. (5) C. proc. civ., întâmpinarea se depune în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării recursului motivat.

S-a reținut că recursul principal a fost comunicat la data de 16.03.2020, iar recursul incident a fost depus la data de 21.05.2020 cu nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 490 C. proc. civ. calculat în conformitate cu dispozițiile art. 181 și 182 din același cod, astfel că a fost admisă excepția tardivității recursului incident invocată din oficiu și a respins ca tardiv recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Împotriva Deciziei nr. 2006 pronunțată la data de 31 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate urmând ca instanța să soluționeze recursul incident declarat printr-o nouă hotărâre.

A invocat contestatorul motivul prevăzut de dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. susținând că dezlegarea dată recursului incident este rezultatul unei erori materiale cu privire la modul de calcul a termenului de exercitare a recursului incident.

Arată contestatorul că recursul principal a fost comunicat acestuia la data de 16 martie 2020, dată la care erau incidente prevederile Decretului nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, prin care la art. 41 s-a stipulat că "prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit decretului".

Ulterior, prin Decretul nr. 240/14.04.2020 a fost prelungită starea de urgență pe teritoriul României începând cu data de 14.04.2020 pe o durată de 30 de zile, astfel că începând cu data de 16.05.2020 a început să curgă termenul de 30 de zile pentru exercitarea recursului incident. Or, recursul incident formulat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a fost depus la data de 21 mai 2020, ora 10:09, astfel că exercitarea căii de atac s-a făcut cu respectarea termenului legal.

Afirmă contestatorul că în analiza pe care instanța de recurs a realizat-o cu prilejul soluționării recursului incident nu a făcut nicio referire cu privire la suspendarea termenelor de prescripție și decădere specifice prin decretul de instituire a stării de urgență, aspect care în opinia contestatorului, se circumscrie cazului erorii materiale cu privire la modalitatea de calcul a termenului procedural, ceea ce a condus la o greșită dezlegare dată recursului.

Intimata Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă întrucât nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respectiv eroarea materială invocată de contestator ca fiind săvârșită de instanța de recurs nu poate fi încadrată în dispozițiile legale anterior menționate, respingerea recursului incident nefiind rezultatul unei erori materiale ci a modului în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale privitoare la calea de atac prevăzută de lege cât și la legalitatea acesteia, respectiv prevederile art. 490, art. 491, art. 474 alin. (1) din C. proc. civ.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia: " Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când: (….) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Ipoteza reglementată de dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, sau ca tardiv formulat, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Din analiza considerentelor deciziei atacate și a situației existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării instanței de recurs rezultă că instanța nu a aplicat în cauză cele două decrete prin care a fost instituită starea de urgență, și respectiv prelungită starea de urgență pe teritoriul României.

În acest sens este de necontestat că recursul principal formulat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. a fost comunicat pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la data de 16 martie 2020, dată de la care începea să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea întâmpinării, și respectiv a recursului incident.

Însă la data de 16 martie 2020 erau incidente prevederile Decretului nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, act normativ prin care s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României pe o durată de 30 de zile (art. 1) iar prin Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020 se arată la art. 1 că începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungește cu 30 de zile starea de urgență pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020.

Se constată că aceste acte legislative au produs efecte asupra termenelor procedurale aferente litigiilor aflate în curs la data instituirii/prelungirii stării de urgență

Într-adevăr, potrivit art. 41 din Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României de instituire a stării de urgență "Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile".

Conform prevederilor art. 62 din Decretul nr. 240/2020, "Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile" iar, conform prevederilor art. 63 alin. (12) din același decret, "(12) Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență. În cauzele prevăzute la alin. (11) în care au fost declarate căi de atac până la data emiterii prezentului decret, dosarele se înaintează instanței competente după încetarea stării de urgență".

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că noțiunea de "suspendare" echivalează cu o operațiune de întrerupere, amânare, oprire temporară a unei activități de judecată ori de încetare temporară a unei acțiuni judiciare.

Cu alte cuvinte, prin suspendarea impusă de textele de lege sus-citate se înțelege acea modificare a cursului judecății ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului prevăzut de lege pentru efectuarea actelor de procedură, pe timpul cât durează situațiile care îl pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitate de a acționa.

În cauză, se constată că la data de 16.03.2020 a fost instituită starea de urgență, cu consecința suspendării judecării cauzelor în materie civilă, termenul pentru formularea recursului incident urmând să curgă de la data încetării stării de urgență.

Calculând, în raport cu Decretul nr. 240/2020 de prelungire a stării de urgență, se constată că ultima zi în care a fost instituită starea de urgență a fost 14.05.2020.

Prin urmare, începând cu data de 15.05.2020 a început să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea recursului incident, cale de atac ce a fost formulată la data de 21.05.2020, așa cum de altfel a reținut și instanța de recurs, rezultă că în mod eronat recursul incident a fost respins ca tardiv.

Această eroare materială săvârșită de instanța de recurs se circumscrie noțiunii de greșeală materială și justifică admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât sunt erori evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, a căror verificare nu implică reexaminarea elementelor de fond.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și art. 508 C. proc. civ. se va dispune admiterea contestației în anulare formulată de contestatorul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, anularea în parte a Deciziei nr. 2006 din 31 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și fixează termen pentru rejudecarea recursului incident la data de 26 mai 2023 cu citarea părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare declarată de contestatorul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva Deciziei nr. 2006 din 31 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal și anulează în parte Decizia nr. 2006 din 31 martie 2022 în ceea ce privește respingerea recursului incident ca tardiv formulat.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Fixează termen în vederea soluționării recursului la data de 26 mai 2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.