ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5339/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei Deciziei FGA nr. 24277 din 28.09.2020 contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 36.308,37 RON, reprezentând despăgubiri precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 427 din 22 martie 2021, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 24277/28.09.2020 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, motivată, de soluționare a cererii reclamantei.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs. 3.1. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. arată că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Prin soluția pronunțată în sensul anulării parțiale a cererii și a obligării Fondului la emiterea unui nou act administrativ având ca obiect aceeași cerere de plată, instanța a nesocotit dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ Practic, stabilirea în sarcina Fondului a obligației de a emite o nouă decizie apare ca irelevantă întrucât această măsură dispusă de instanță nu are căderea de a soluționa cauza într-un mod echitabil. Analizând dispozițiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligat să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventuale documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA), la normele aplicabile în materie și la condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată. 3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin motivele de recurs, arată că instanța de fond în mod greșit a considerat ca nefiind motivată decizia contestată. Argumentele expuse, regăsite și în decizia contestată, sunt exhaustive și relevante în susținerea respingerii parțiale a cererii de plată. Cel de-al doilea motiv de respingere parțială a sumei solicitate privește existența concomitentă a două asigurări RCA pentru auto x, care la data de 14.12.2015 era asigurat atât la A. cu polița RCA nr. x valabilă de la 15.12.2014 până la 14.12.2015 cât și la B. cu polița nr. x valabilă de la 14.12.2015 până la 13.12.2016. În conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 61/2005 de modificare a art. 52 din Legea 136/1995, în cazul în care există mai multe asigurări valabile la data accidentului despăgubirea se suportă egal de toți asigurătorii. Astfel, având în vedere existența concomitentă a două polițe RCA, suma stabilită ca urmare a culpei comune a fost diminuată corespunzător răspunderii asigurătorului A., în speță 1/2 din 24.205,6 (pentru 1/2 răspunzând B.), rezultând în final suma de 12.103 RON, cu titlu de despăgubire cuvenită petentei Omniasig.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă Omniasig Vienna Insurance Group S.A. a invocat excepția nulității recursului formulat de pârât. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca neîntemeiat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârât este nul, iar cel formulat de reclamantă este întemeiat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată întemeiată excepția invocată, fiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei. O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs. Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a acțiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea. Având în vedere faptul că recurentul FGA nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va admite excepția nulității și, pe cale de consecință, va anula recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților . În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group SA Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 14.12.2015, în jurul orelor 08:20, numitul C. a condus utilitara tip Ambulanță marca x cu numărul de înmatriculare x pe Calea x din Timișoara cu semnalele acustice și luminoase în funcțiune, iar la intersecția cu Bd. x a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului electric intrând în coliziune cu auto marca x cu număr înmatriculare x care circula din partea dreapta pe Bd. x și care a pătruns în intersecție pe culoarea verde a semaforului fără a acorda prioritate de trecere autovehiculului special. La data respectivă, utilitara tip Ambulanta marca x cu numărul de înmatriculare x era asigurată la A. cu polița RCA nr. x valabilă de la 15.12.2014 până la 14.12.2015. În urma falimentului A.. S.A, reclamanta Omniasig s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat plata sumei de 48.411,16 RON reprezentând despăgubire (contravaloarea reparației autoturismului cu nr. x). Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.12.2017, pârâtul a emis Decizia nr. 24277/28.09.2020, prin care a admis parțial la plată despăgubirea, admițând-o pentru suma de 12.102,79 RON și respingând-o pentru diferența de 36.308,37 RON. Reclamanta a susținut că deși a procedat în această manieră, Fondul de Garantare nu a înțeles să justifice motivul pentru care a decis să plătească doar o parte din suma solicitată și nici de ce a respins achitarea restului din despăgubire. În acest context, reclamanta a susținut că Decizia nr. 24277/28.09.2020 a fost emisă de FGA cu nerespectarea condițiilor specifice de legalitate, decizia menționată fiind, în principal, nemotivată, iar în subsidiar, netemeinică. Instanța de fond a apreciat că din cauza insuficientei motivări a deciziei, nu se poate stabili cu certitudine că și conducătorul ambulanței ar fi avut o culpă în producerea accidentului și, cu atât mai puțin, care este proporția în care s-a făcut răspunzător de cauzarea acestuia, fiind imposibil să stabilească dacă sunt aplicabile prevederile art. 28 din Normă și dacă, în consecință, Decizia pârâtului, prin care despăgubirile au fost reduse la jumătate, este temeinică și legală. Procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care instanța de recurs nu o împărtășește. Înalta Curte constată că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate și temeinicie. Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar. Analizând dispozițiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligat să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventuale documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA), la normele aplicabile în materie și la condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată. Conform art. 13 alin. (3) și alin. (5): "(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul fată de care s-a stabilit starea de insolvență. (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare." Articolul 14 alin. (2) teza a doua și alin. (3) teza finală prevede că: "(2) (...). Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) (...) Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment." De asemenea, potrivit art. 16: "În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenților completarea documentației și/sau precizarea ori furnizarea de informații suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informațiile solicitate se transmit comisiei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia." Or, în aceste condiții, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva argumentelor precedente, sentința atacată este nelegală, iar controlul judiciar nu poate fi exercitat, în lipsa unor considerente substanțiale, din care că rezulte o analiză temeinică a legalității actului administrativ atacat, prin prisma argumentelor recurentei-reclamante, soluția care se impune este casarea hotărârii atacate. Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților și, totodată, va administra probele necesare pentru a stabili dacă a fost sau nu culpă comună.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul pârâtului, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.