ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5338/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24085/07.09.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 981,64 RON reprezentând penalități de întârziere precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 195 din 22 februarie 2021, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte Decizia nr. 24085/07.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv pct. 2 din decizie și a obligat pârâta la plata despăgubirii în sumă de 981,64 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond în mod cu totul greșit a apreciat că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". FGA analizează evenimentul asigurat și produs respectând dispozițiile legale și condițiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nu a fost parte contractantă și culpa contractuală nu aparține și nici nu poate aparține FGA. Acesta achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma unei cereri și în urma analizării evenimentului asigurat și produs prin raportare la dispozițiile legii și ale condițiilor de asigurare, prin urmare FGA achită despăgubiri prin efectul legii și nu ca efect al contractului de asigurare. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu prevede asumarea de către FGA și a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală și implicit obligarea FGA de a suporta această culpă. Răspunderea contractuală nu va exista decât în cazul încălcării unei obligații care rezultă dintr-un contract valabil încheiat între persoana responsabilă și victimă. Regula potrivit căreia răspunderea contractuală nu intervine decât în măsura în care există un contract este absolută. FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată și nici obligații precontractuale. Dacă răspunderea contractuală nu se declanșează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilității acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea. Or, FGA nu este succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanțe FGA-ului. De altfel, prin RIL-ul 26/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit foarte clar că, FGA nu este și nu poate fi parte responsabilă civilmente. Având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligației reprezintă o faptă ilicită care angajează răspunderea debitorului. Caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual și, totodată, din încălcarea dispozițiilor C. civ. care reglementează raportul contractual în cauză. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia FGA nr. 24085/07.09.2020 a fost admisă parțial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/26.04.2017, iar suma reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 981,64 RON, din considerente ce țin de caracterul creanței, a fost respinsă la plată, reținându-se, în esență, că asiguratorul nu datorează penalități de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat, ci în baza culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală. Totodată, s-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul în drepturi și obligații al B. S.A., astfel că dispozițiile privind cuantumul și calculul penalităților de întârziere nu îi pot fi aplicabile. Prin decizia Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară nr. 603/7 martie 2016 s-a dispus înlocuirea organului de conducere al B. - S.A. cu administratorul temporar - Fondul de garantare a asiguraților, desemnat prin Decizia Autorității de Supraveghere Financiară nr. 327 din 8 februarie 2016. Prin decizia Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară nr. 1498/27.07.2016, s-a dispus închiderea procedurii de redresare, constatarea stării de insolventă a B. S.A. și solicitarea de intrare in procedura falimentului. Prin sentința civilă nr. 132/16.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin neapelare la data de 24.03.2017, s-a dispus intrarea S.C. B. S.A. în procedura falimentului. Prin cererea de plată nr. x/26.04.2017 reclamanta a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 2530 RON și a penalităților de întârziere aferente, în cuantum de 981,64 RON, calculate conform art. 38 din Norma ASF 23/2014. Sumele au fost solicitate la plată în urma producerii evenimentului din data de 12.05.2016, în baza Contractului de asigurare obligatorie RCA seria x 17/G17/HR nr. x, emis de B. S.A., cu valabilitate 25.03.2016-24.03.2017. Curtea de Apel a constatat că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanță de asigurare în sensul legii. Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond. Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare. Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Astfel fiind, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond în mod greșit a anulat pct. 2 din Decizia atacată, obligând FGA la plata penalităților de întârziere. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. și o va obliga pe aceasta la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.