ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5960/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2020 la data de 24.11.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei contestate nr. 24840/27.10.2020 ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea pârâtei FGA la plata sumei de 2.255,84 Euro, reprezentând suma de 10.993,16 RON, datorată cu titlu de despăgubiri, precum și a dobânzii legale; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 722 pronunțată la data de 10 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată, a anulat în parte Decizia nr. 24840/27.10.2020, în ce privește art. 2, de respingere parțială a cererii de plată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.255,84 euro.

A respins în rest cererea în ce privește plata dobânzii legale.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare a solicitat respingerea contestației formulate, cu cheltuieli de judecată.

După o scurtă prezentare a situației da fapt, în motivarea recursului, printr-o primă critică se arată recurentul pârât că au fost aplicate în mod eronat dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și cele ale art. 14 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, motivarea hotărârii fiind și contradictorie. Astfel, instanța de fond în mod greșit a considerat ca fiind aplicabilă legea română, respectiv Norma ASF 23/2014, și nu legea germană, stabilită potrivit Deciziei Curții Federale nr. IV ZR 279/27.10.2010.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a asimilat prejudiciul cu despăgubirea plătită de către intimata reclamantă asiguratului său, asimilare care nu își are temeiul în nicio dispoziție legală, ci dimpotrivă, chiar Noma ASF 23/2014 pretins aplicabilă stabilește că asigurătorul plătește despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de către asigurat.

Sunt redate de către recurent dispozițiile art. 26 din această Normă și susține că acest act normativ stabilește limitativ ce anume plătește asigurătorul RCA din prejudiciul încercat de asigurat, stabilind, de asemenea, în cadrul art. 27 din același act normativ și o serie de cazuri de exonerare a asigurătorului, indiferent de prejudiciul suferit de asigurat.

În raport de dispozițiile art. 27 din Norma ASF 23/2014 al căror conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs, se susține de către recurent că este greșit să se asimileze prejudiciul încercat de asigurat cu despăgubirea pe care trebuie să o plătească asigurătorul în schimbul indemnizației de asigurare, legea RCA declarată ca aplicabilă nefăcând o astfel de asimilare, iar ceea ce are de încasat asigurătorul CASCO în regres de la asigurătorul RCA nu este un prejudiciu, ci contravaloarea despăgubirii plătite propriului său asigurat.

Prin cea de-a doua critică se susține că în cauză este aplicabilă legea germană respectiv legea locului producerii accidentului de circulație, respectiv regula stabilită prin Decizia Curții Federale nr. IV ZR 279/27.10.2010 care stabilește că dacă există asigurare separată pentru tractor și remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă, fiind invocată și Hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexe C-359/14 și C-475/14 redând paragraful 64 din această hotărâre.

În raport de aceste aspecte susține recurentul că în cauza de față accidentul, delictul generator de prejudicii, s-a produs în Germania, iar legea germană stabilită prin Decizia Curții Supreme din Germania emisă în anul 2010 stabilește că dacă există asigurare separată pentru tractor și remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă.

În ce privește acțiunea în regres, susține recurentul că asigurătorul în regres poate solicita contravaloarea despăgubirilor plătite propriului asigurat, iar acesta este legal obligat să suporte 50% din despăgubirile plătite victimei accidentului, pentru restul de 50% din despăgubirile plătite victimei fiind obligat asigurătorului capului de tractor (B.), și nu poate în regres să pretindă 100% din despăgubirile asiguratului, neputând solicita și vei 50% pentru care se reține culpa propriului asigurat, potrivit legislației germane aplicabile faptei delictuale stabilită potrivit Deciziei Curții Supreme din Germania.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată de către recurent că hotărârea conține motive contradictorii întrucât se reține că ar fi aplicabile dispozițiile Normei ASF 23/2014, pentru ca mai apoi să susțină că reclamanta, în calitate de asigurător al remorcii, beneficiază de un caz de exonerare de răspundere conform art. 14 alin. (2) din Norma 39/201, și totodată se reține că pârâtul nu a făcut dovada că incidentul s-a produs ca urmare a defecțiunii remorcii, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (3) din Norma 39/2016, neputând fi aplicabile în cauză ambele norme RCA, atât Norma ASF 23/2014 cât și Norma 39/2016.

3.2. Recursul incident formulat de recurenta reclamantă A. S.A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care se susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 pct. 4 C. proc. civ. în raport de care judecătorul este îndrituit să stabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, însă numai cu condiția punerii prealabile a acestei operațiuni în discuția părților.

În acest sens se arată de către recurenta reclamantă că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea intimatei la plata dobânzii legale pentru nesoluționarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, iar instanța a analizat această cerere în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără însă a pune în discuția părților această recalificare și fără să observe că temeiul acestei cereri l-a reprezentat dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În raport de aceste considerente solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale penalizatoare conform prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat, susținând în esență, că legea aplicabilă soluționării cauzei este legea română având în vedere că ambele polițe RCA au fost emise pe teritoriul României, de asigurători care își au reședința obișnuită în România.

Față de recursul formulat de reclamanta A. Sa a depus întâmpinare și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca fiind nefondate,

1.1. Recursul formulat de recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 30.09.2016, a avut loc evenimentul rutier petrecut pe teritoriul Republicii Federale Germania, în care a fost implicat ansamblul auto format din:

(i) autovehiculul tractor cu nr. de înmatriculare x, având polița de asigurare RCA emisă de B. S.A. - societate în faliment și (ii) remorca cu nr. de înmatriculare x, având polița de asigurare RCA emisă de reclamanta A. S.A., (iii) și autovehiculul cu număr de înmatriculare DUPU876 (auto păgubit).

Se reține, totodată, că despăgubirile aferente evenimentului rutier au fost achitate de reclamanta A. S.A., iar ulterior, ca urmare a falimentului B. S.A., aceasta s-a adresat pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților pentru plata sumei de 4.511,68 euro.

Prin Decizia atacată nr. 24840/27.10.2020, recurentul Fondul de Garantare al Asiguraților respins, în parte, cererea formulată cu motivarea că în privința procentului de 50% din indemnizația de asigurare, intimata FGA a reținut că răspunderea asigurătorului B. S.A. este angajată în proporție de 50% conform legislației din Germania - Decizia Curții Federale nr. IVZR279/08 din 27.10.2010.

Curtea de Apel București, soluționând cauza, a admis în partea cererea recurentei reclamante A. S.A. obligând recurentul Fondul de Garantare al Asiguraților la plata sumei de 2.255,84 euro, și respingând capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzii legale.

Înalta Curte, în raport de dispozițiile legale incidente cauzei, constată că hotărârea pronunțată este legală, instanța de fond făcând o interpretare și aplicare corectă a acestora.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și cele ale art. 14 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Problema de drept ce face obiectul litigiului și al recursului de față este de a determina dacă legea germană sau cea română este aplicabilă prezentului litigiu.

Înalta Curte reține că în condițiile în care accidentul de circulație s-a produs în Germania, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în ceea ce privește condițiile și întinderea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului și asigurătorilor vehiculelor implicate, precum și condițiile de partajare a acestei răspunderi.

Înalta Curte va avea în vedere și faptul că prin Hotărârea CJUE pronunțate în cauzele conexe C-359/14 si C-475/14, Curtea a stabilit:

"58. Astfel, întrucât obligația asigurătorului de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate față de victimă rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată, condițiile în care asigurătorul poate exercita drepturile deținute de victima accidentului împotriva persoanelor responsabile de accident depind de dreptul național care reglementează respectivul contract de asigurare, determinat în temeiul articolului 7 din Regulamentul Roma I.

Înalta Curte reține și faptul că potrivit dispozițiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II):

"(1) Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

(3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alin. (1) sau la alin. (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație pre-existentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită".

În raport de aceste dispozții legale, cât și de Hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexe C-359/14 si C-475/14, prin care s-a statuat că asigurătorul poate exercita drepturile victimei împotriva persoanelor responsabile delictual doar în condițiile legii aplicabile contractului de asigurare, precum și faptul că regresul împotriva asigurătorului capului de tractor ar fi posibil doar în măsura în care legea aplicabilă contractului de asigurare ar prevedea o astfel de posibilitate, se constată că în mod judicios, judecătorul fondului a stabilit că legea aplicabilă prezentei cauze este legea română.

În prezenta cauză, contractul de asigurare RCA pentru autovehiculul tractor cu nr. de înmatriculare x încheiat cu Societatea B. S.A. - societate în faliment și contractul de asigurare RCA, încheiat de A. S.A. pentru semiremorca cu număr înmatriculare x sunt reglementate de legea română, în condițiile în care părțile nu au ales legea aplicabilă, iar ambii asigurători își au reședința obișnuită în România.

Prin urmare, obligația asigurătorului RCA al vehiculului de tractare și obligația asigurătorului RCA al semiremorcii de a despăgubi victima este reglementată de dispozițiile art. 33 alin. (2) și (3) din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data de 30.09.2016, data evenimentului rutier), potrivit cărora:

"(2) În cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este atașată vehiculului tractor, răspunderea aparține vehiculului tractor.

(3) Asigurătorul vehiculului tractor are obligația de a despăgubi partea prejudiciată, având totuși posibilitatea exercitării dreptului de regres asupra asigurătorului remorcii/semiremorcii, în cazul în care poate dovedi că dauna s-a produs ca urmare a unei defecțiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto".

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale mai sus menționate, reiese concluzia că dacă la data producerii accidentului remorca era atașată unei vehicul tractor, răspunderea față de persoanele prejudiciate revine exclusiv vehiculului tractor câtă vreme acesta nu dovedește incidența ipotezei reglementată de alin. (3) din norma anterior menționată (dauna s-a produs ca urmare a unei defecțiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto), probă care nu a fost făcută în cauză.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Într-adevăr, lecturând hotărârea recurată se constată că judecătorul fondului a motivat soluția pronunțată atât în temeiul Normei ASF 23/2014 cât și în temeiul Normei 39/2016, însă aspect aspect nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii atacate.

În acest sens se reține că dispozițiile art. 33 alin. (2) și (3) din Norma 23/2014, al căror conținut este redat mai sus, și dispozițiile art. 14 alin. (2) și (3) din Norma 39/2016 au aproximativ același conținut. Astfel, art. 14 din Norma nr. 39/2016 are următorul conținut:

"(1) Asigurarea RCA a remorcilor/semiremorcilor are acoperire doar dacă acestea nu sunt atașate unui vehicul tractor.

(2) În cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca sau semiremorca este atașată vehiculului tractor, răspunderea aparține vehiculului tractor.

(3) Asigurătorul RCA al vehiculului tractor despăgubește partea prejudiciată și poate exercita dreptul de regres asupra asigurătorului RCA al remorcii/semiremorcii, în cazul în care dovedește că prejudiciul s-a produs ca urmare a unei defecțiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto".

Prin urmare, ambele dispoziții reglementează un caz de exonerare de răspundere, astfel că nu poate fi reținută existența unei contradicții a considerentelor hotărârii recurate.

1.2 Recursul incident formulat de reclamanta A. SA

Prin recursul său, reclamanta a susținut că hotărârea este nelegală invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă a susținut că cererea sa de obligare a intimatei Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale pentru nesoluționarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege a fost soluționată de judecătorul fondului în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără însă a pune în discuția părților această recalificare și fără să observe că temeiul acestei cereri l-a reprezentat dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Într-adevăr, judecătorul fondului a soluționat cererea de obligare la plata dobânzii legale pentru nesoluționarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, însă nici acest aspect nu poate afecta legalitatea hotărârii atacate.

În acest sens, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a invocat ca temei de drept al acestui capăt de cerere dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 (Soluțiile pe care le poate da instanța):

"(1)Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2)Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

(3)În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Este vorba, conform alin. (1) al aceluiași articol, despre cererea la care se referă art. 8 alin. (1), în speță, cererea de anulare a Deciziei nr. 24840/27.10.2020.

Dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevăd acordarea de despăgubiri doar în situația unui act administrativ anulat sau în cazul refuzului autorității publice să emită un act administrativ sau să elibereze un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operație administrativă.

Cum în cauză, recurenta reclamantă nu a solicitat obligarea Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri cauzate de actul administrativ atacat, și anulat în parte de instanța de judecată, cererea formulată de obligare la plata dobânzii legale pentru nesoluționarea cererii de plată în termenul de 30 de zile este nefondată, o astfel de cerere neputând fi analizată în raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cât și recursul incident formulat de reclamanta A. S.A. ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 722 din 10 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.