ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5142/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.09.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, a solicitat instanței anularea Ordinului nr. 3171/C din data de 04.08.2020 al Ministrului Justiției.

Prin sentința civilă nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

Astfel, a apreciat recurentul, în ceea ce privește art. 23, organul administrativ este învestit cu o marjă de apreciere în toate situațiile. Prevederile art. 23 nu folosesc sintagma încetării de drept a calității de executor judecătoresc, iar intenția legiuitorului nu a fost ca această formă de sancționare să intervină în mod automat, ca efect al oricărei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune intenționată. În egală măsură, o asemenea formă de sancționare, care ar impune excluderea din profesie în mod necondiționat în situația oricărei condamnări pentru o infracțiune intenționată ar fi una neconstituțională, cel puțin din perspectiva lipsei de egalitate în fața legii.

În ceea ce privește motivarea actului, a arătat recurentul că instanța de fond a realizat o interpretare eronată a obligației de motivare. Lipsa motivării actului invocată trebuie privită în paralel cu considerentele din acțiune potrivit cărora încetarea calității de executor judecătoresc nu intervine de drept potrivit legii. Obligația de motivare este o consecință a marjei de apreciere asupra acestei forme de sancționare. Astfel, a apreciat recurentul, actul administrativ este nemotivat pe componentele referitoare la necesitatea, oportunitatea și proporționalitatea măsurii dispuse prin acesta, componente care se impune să fie analizate și, corelativ, motivate de organul administrativ. Instanța de fond nu s-a raportat la dispozițiile constituționale invocate de recurent atunci când a realizat interpretarea normei criticate.

A mai susținut recurentul că în același sens sunt și principiile care decurg din practica CEDO, iar obligația de motivare care decurge din obligația statului de a aplica sancțiuni proporționale cu situația care le-a determinat decurge și din dreptul european.

Deși atât dreptul intern, cât și dreptul internațional cu aplicare directă impune recurgerea la sancțiuni doar atunci când sunt necesare, precum și aplicarea lor într-o modalitate proporțională cu gravitatea situației, în prezenta cauză s-a afirmat că simpla condamnare pentru fapte puțin grave este suficientă pentru a se dispune excluderea din profesie. A apreciat recurentul că nu este nici necesară și cu atât mai puțin proporțională multipla sa sancționare în atare condiții.

A mai arătat recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să analizeze critica privind momentul emiterii actului administrativ împreună cu celelalte critici formulate, întrucât privind în ansamblu situația sa juridică, nu s-ar putea aprecia că modalitatea în care a acționat organul administrativ este una legală.

A mai arătat recurentul că folosirea alternativă a celor doi termeni, încetare și excludere, considerată de instanța de fond ca având același sens, este în măsură să creeze confuzie, întrucât cele două noțiuni par a institui sancțiuni diferite, cu incidență în ipoteze diferite.

A susținut că nu se poate recunoaște autoritatea de lucru judecat în forma reținută de instanța de fond, întrucât instanța penală nu a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept administrativ. Astfel, considerațiile instanței de apel penale cu privire la modul în care operează excluderea din profesie pot avea cel mult valoarea unei opinii juridice, și nu a unei hotărâri judecătorești care reprezintă adevărul judiciar în planul dreptului administrativ. A apreciat recurentul că esența hotărârii penale și cea care prezintă autoritate de lucru judecat este dispoziția de înlăturare a pedepselor accesorii și complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor. Odată înlăturate, organul administrativ nu era abilitat să dispună în mod legal îndepărtarea recurentului din corpul executorilor judecătorești.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 3171/C din data de 04.08.2020 al Ministrului Justiției prin care s-a dispus încetarea calității de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23.07.2020, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de fond a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

Astfel, a apreciat recurentul că, în ceea ce privește art. 23, organul administrativ este învestit cu o marjă de apreciere în toate situațiile. A susținut că prevederile art. 23 nu folosesc sintagma încetării de drept a calității de executor judecătoresc, iar intenția legiuitorului nu a fost ca această formă de sancționare să intervină în mod automat, ca efect al oricărei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune intenționată. În opinia recurentului, în egală măsură, o asemenea formă de sancționare care ar impune excluderea din profesie în mod necondiționat în situația oricărei condamnări pentru o infracțiune intenționată ar fi una neconstituțională, cel puțin din perspectiva lipsei de egalitate în fața legii.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 "calitatea de executor judecătoresc încetează: (...) e) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei față de executorul judecătoresc".

Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, "încetarea calității de executor judecătoresc se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sau din oficiu".

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, "ministrul justiției dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare".

Potrivit art. 23 alin. (1)

1

din Legea nr. 188/2000, "executorul judecătoresc poate fi menținut în activitate în cazul în care, pentru o infracțiune săvârșită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii ori acesta a beneficiat de amnistie sau grațiere înainte de începerea executării pedepsei și se apreciază că fapta săvârșită nu a adus atingere prestigiului profesiei".

Prin sentința penală nr. 53/2019/22.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală, desființată în parte și rămasă definitivă prin decizia nr. 189/A din data de 23.07.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în Dosarul nr. x/2018, recurentul-reclamant a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu reținerea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și cu aplicarea art. 76 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 74 alin. (2) lit. b) din C. pen.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a fost emis ordinul contestat, conform art. 23 alin. (1) lit. e), art. 23 alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Potrivit dispozițiilor legale redate anterior și având în vedere că fapta pentru care a intervenit condamnarea a fost comisă cu intenție, Înalta Curte reține că emitentul actului era obligat să dispună încetarea calității de executor judecătoresc a recurentului-reclamant de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în acord cu prevederile art. 23 din Legea nr. 188/2000, fără a putea aprecia dacă este oportun să îl mențină în funcție, ceea ce a și făcut.

În acest context, sunt neîntemeiate susținerile recurentului în sensul că emitentul actului ar fi avut o marjă de apreciere în a dispune sau nu în sensul constatării încetării calității de executor judecătoresc, că nu și-a îndeplinit această obligație și că nu a motivat de ce a alea ca, în cadrul acestei marje, să constate totuși încetarea calității de executor judecătoresc.

A mai susținut recurentul că obligația de motivare este o consecință a marjei de apreciere asupra acestei forme de sancționare și că actul administrativ este nemotivat pe componentele referitoare la necesitatea, oportunitatea și proporționalitatea măsurii dispuse prin acesta, componente care se impune să fie analizate și, corelativ, motivate de organul administrativ.

Înalta Curte apreciază că actul administrativ contestat este motivat în acord cu standardele legale de motivare, este întemeiat în fapt și în drept, relevându-se faptul că a încetat calitatea de executor judecătoresc, ceea ce era obligatoriu, de vreme ce recurentul a fost condamnat definitiv printr-o hotărâre judecătorească pentru comiterea unei infracțiuni cu intenție. S-au indicat în ordin, în mod corespunzător, împrejurarea comiterii respectivei infracțiuni, încadrate corespunzător, hotărârile penale care au constatat comiterea faptei și prin care s-a dispus soluția de condamnare, precum și dispozițiile legale din cuprinsul Legii nr. 188/2000 referitoare la încetarea calității de executor judecătoresc.

A mai arătat recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să analizeze critica privind momentul emiterii actului administrativ împreună cu celelalte critici formulate, întrucât, privind în ansamblu situația sa juridică, nu s-ar putea aprecia că modalitatea în care a acționat organul administrativ este una legală.

Instanța de fond a reținut că ordinul a fost emis în mod legal după pronunțarea deciziei definitive, însă înainte de motivarea ei, având în vedere că dispozițiile legale incidente stabilesc această soluție legislativă. Astfel, art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 prevede încetarea calității de executor judecătoresc atunci când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei față de executorul judecătoresc, iar art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 prevede că ministrul justiției dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare.

În consecință, având în vedere că prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare încetează calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar condiția legală a fost îndeplinită la data emiterii ordinului ministrului justiției nr. 3171/C/04.08.2020, a apreciat instanța de fond că în mod legal s-a dispus încetarea calității de executor judecătoresc a reclamantului începând cu data de 23.07.2020.

Astfel, față de dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000 redate anterior, ordinul contestat nu dispune o măsură de executare a deciziei penale, ci constată cazul de încetare; practic, prin emiterea ordinului se înfăptuiește un act constatator al cazului de încetare a calității de executor judecătoresc. Actul administrativ contestat este un instrument juridic de realizare a obligațiilor ministrului justiției, în raport cu funcția și serviciul de interes public exercitate de executorul judecătoresc, prin acesta constatându-se încetarea calității de executor judecătoresc.

A mai arătat recurentul că folosirea alternativă a celor doi termeni, încetare și excludere, considerată de instanța de fond ca având același sens, este în măsură să creeze confuzie, întrucât cele două noțiuni par a institui sancțiuni diferite, cu incidență în ipoteze diferite.

A susținut că nu se poate recunoaște autoritatea de lucru judecat în forma reținută de instanța de fond, întrucât instanța penală nu a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept administrativ. Astfel, considerațiile instanței de apel penale cu privire la modul în care operează excluderea din profesie pot avea cel mult valoarea unei opinii juridice, și nu a unei hotărâri judecătorești care reprezintă adevărul judiciar în planul dreptului administrativ. A apreciat recurentul că esența hotărârii penale și cea care prezintă autoritate de lucru judecat este dispoziția de înlăturare a pedepselor accesorii și complementare constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor. Odată înlăturate, organul administrativ nu era abilitat să dispună în mod legal îndepărtarea recurentului din corpul executorilor judecătorești.

Înalta Curte apreciază că și aceste susțineri ale recurentului sunt neîntemeiate, întrucât, tocmai pentru că au fost avute în vedere de instanța penală dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/2000, aceasta a constatat că "nu se impune aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii (aplicată de prima instanță în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen.).", respectiv având în vedere faptul că prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare încetează calitatea de executor judecătoresc a inculpatului. Astfel, nu se mai impunea a se aplica recurentului-reclamant, prin hotărârea penală, pedepse accesorii și complementare care interzic exercitarea cu caracter temporar a dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 202/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 noiembrie 2022.