ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 506/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, la data de 14.01.2016 și modificată ulterior la termenul de judecată din data de 07.04.2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, anularea Deciziei nr. 1162/14.07.2015 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, constatarea, pe cale de excepție, a nulității absolute a Deciziei nr. 5301/18.03.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, iar, pe fond, anularea acesteia, obligarea pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna la emiterea actelor administrativ fiscale (decizii), efectuarea operațiunilor administrative necesare în vederea restituirii și restituirea efectivă a tuturor sumelor de bani cu care a fost reclamanta executată în baza actelor administrativ fiscale atacate, obligarea pârâtelor la emiterea actelor administrativ fiscale, efectuarea operațiunilor administrative necesare în vederea plății și la plata efectivă către reclamantă a dobânzii calculate asupra tuturor sumelor cu care a fost reclamanta executată silit și care nu sunt datorate, dobândă care să se perceapă până la restituirea integrală a sumelor, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a solicitat și suspendarea executării Deciziei nr. 5301/18.03.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna până la soluționarea pe fond a cauzei.

Prin sentința nr. 64/2019 din 23 mai 2019, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a respins pe fond cererea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. prin reprezentant legal C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta reclamantă a susținut, în esență, că nu s-a respectat principiul continuității completului de judecată, aspect care încalcă prevederile art. 14 și 214 din C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul învestit cu soluționarea unei cereri, trebuie să se și pronunțe asupra acesteia.

Considerentele hotărârii sumar prezentate de către instanța de fond nu sunt în măsură a pune la adăpost de critici soluția pronunțată din moment ce cuprinsul susținerilor reclamantei, coroborate cu un material probator pertinent, demonstrau temenicia acțiunii pentru motivele arătate.

In mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin acțiune și prin înscrisurile depuse, precum și de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, Ia soluționarea litigiului, a concluziilor prezentate raportat și la mijloacele de probă,au fost nesocotite dispozițiile legale și a fost încălcat dreptul societății la un proces echitabil.

Așadar, reținerea instanței referitoare la faptul că s-a urmărit transferarea patrimoniului de o socielate la alta este una bazată pe prezumții, aprecieri de ordin subiectiv fara susținere în probele dosarului, cum ar fi, dar fără a se limita: considerentele instanței de fond referitoare la faptul că administratorul A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L., precum și cele anterior menționate referitoare la legăturile strânse în familiile celor două societăți.

Or, D. S.R.L., a vândut diverse bunuri către terțe persoane, printre care și recurenta A. S.R.L. și nu doar către aceasta, așa cum în mod tendențios s-a reținut la fondul pricinii, de unde reiese că motivarea instanței s-a fundamentat pe o prezumție falsă.

Nici aserțiunea instanței referitoare la pretinsa identitate în privința locului desfășurării activității nu are vreun suport real, întrucât societatea își desfășoară activitatea în magazine închiriate de la terțe persoane, cât și ambulant (de ex. la zilele municipiului Sf. Gheorghe sau Tg. Secuiesc sau ale unor comune din județul Covasna). Astfel, în afara unui magazin de desfacere în proprietate aflat în comuna Cernat, în această comună mai are 3 magazine închiriate de la persoane fizice și de la Primăria Cernat.

Atât din decizia nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (2), lit. a), alin. (2) si 3 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală modificat si republicat emisă de intimată precum și a actelor administrativ fiscale care au stat la baza întocmirii acestuia cât și din decizia 1162/14.07.2015 rezultă că acestea nu sunt motivate. Organele fiscale să invoce doar textele legale, fără însă să facă o analiza a susținerilor și probatiunii administrate.

Motivarea atât din procesul-verbal cât și din decizie este inexactă și insuficientă. Pentru ca actele administrative sa fie legale trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingererea organului fiscal, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile contribuabilului, în măsura în care acesta a fost audiat, motivarea constituind pentru contribuabil o garanție puternică împotriva arbitrariului organului fiscal.

Organul fiscal are obligația motivării actelor emise, motivarea fiind o condiție procedurală a emiterii actelor administrative ce decurge, în primul rând, în obligația corelativă a organelor statului la dreptul persoanei de a fi informată, potrivit art. 31 alin. (2) din Constituție asupra problemelor ce o vizează în mod direct.

Motivarea este necesară din perspectiva posibilității de apreciere asupra legalității și temeiniciei măsurii dispuse și trebuie să fie adecvată actului emis și să prezinte de o manieră clară și univocă algoritmul urmat de instituția emitentă a actului atacat.

Organul fiscal nu a detaliat starea de fapt avută în vedere la antrenarea răspunderii recurentei reclamante, nu a stabilit elementele concrete, la adăpost de orice dubii rezonabile care justifică angajarea răspunderii, dar mai ales de ce nu a ținut cont de probațiunea relevată.

Reaua - credință invocată de organul fiscal trebuia dovedită de aceasta, astfel cum prevede art. 27 alin. (1) si alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, știut fiind faptul că ea nu este prezumată, trebuind a fi dovedită în conformitate cu prevederile C. civ.

Organul fiscal nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție nu reprezintă o dovadă a relei - credințe, câtă vreme nu s-a dovedit prin vreun mijloc de probă.

Or, în lipsa relei credințe ca element esențial al angajării răspunderii solidare în condițiile art. 27 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, măsura dispusă de organul fiscal este vădit lipsită de suport legal. În condițiile în care legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina personelor juridice de genul recurentei reclamante, fiind necesară administrarea unor dovezi pertinente și concludente în acest sens, care să confirme săvârșirea de către societate a faptelor invocate.

In ce privește celelalte elemente de răspundere patrimonială, respectiv prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăție, nu au fost dovedite de către organul fiscal.

Din moment ce inspecția fiscală nu constată nici un fel de nereguli în ceea ce privește conducerea evidenței contabile și îndeplinirea obligațiilor fiscale de recurentă reclamantă, nu interesează pretinsa și eventuala neîndeplinire a unor obligații contabile sau fiscale de către alte entități juridice, din moment ce răspunderea juridică pentru neîndeplinirea acestora este una personală.

Cu alte cuvinte, arată recurenta că nu răspunde pentru neîndeplinirea unor obligații fiscale sau contabile de către altă firmă.

În privința constatării că ambele societăți au același gen de activitate, arată că acest argument este ilogic si neavenit.

Prin urmare dacă societatea își desfășoară activități permise de lege care figurează în actul de înființare, orice alte constatări privind desfășurarea aceleiași activități de alte societăți (adică concurență) sunt absolut fără nici o relevanță.

În privința scopului tranzacțiilor prin care societatea a achiziționat activele S.C. D., contrar constatărilor E. și F., acestea au avut scop economic în sine.

Este de-a dreptul exagerată alegația organului fiscal cum că scopul tranzacțiilor ar fi fost evitarea executării silite, sustragerea bunurilor de sub executare silită ce amenința activele S.C. D.. Aceasta întrucât din prețul încasat s-au îndestulat o serie de creditori, deci prețul a fost afectat integral stingerii unor creanțe, inclusiv față de stat.

Mai mult, s-a susținut ca bunurile au fost achiziționate imediat după înființarea societății recurente.

Este eronata reținerea, cum că, anterior achizițiilor de la debitoare, recurenta reclamantă a mai achiziționat un număr de 20 mașini iar firmele au funcționat în paralel aproximativ un an de zile.

În privința împrejurării că administratorul societății reclamante a fost angajat S.C. D., aceasta nu are nici o relevanță cât timp legea nu interzice așa ceva. Legea nu interzice preluarea unor angajați de la o societate la alta. Referitor la dobândirea imobilelor menționate în contractul de vânzare cumpărare autentic încheiat la data de 4.10.2013 de la vânzătoarea S.C. D., arătă că deși din punct de vedere tehnic (topografic) obiectul vânzării a fost alcătuit din 7 imobile, practic s-a vândut incinta în care funcționa punctul de lucru de la această adresa a societății vânzătoare, adică teren totalizând 13.1 IO mp. și clădirile existente pe acest teren, și nu toate proprietățile imobiliare ale vânzătoarei. Menționăm că parcelele figurau în cărți funciare distincte, astfel că în sens juridic fiecare constituie un imobil, dar în realitate este vorba de vânzarea - cumpărarea unui tot unitar. Menționăm că 3 din parcele în cauză au suprafețe mic, de 145, 208 și 661 mp. Aceste chestiuni rezultă din expertiza efectuata în cauză.

Pentru a demonstra că vânzătoarea nu a înstrăinat toate proprietățile imobiliare, învederează că aceasta, a înstrăinat ulterior, alte două imobile, către o persoană fizică, pentru a achita o parte din datorii.

Consideră reclamanta că aceste aspecte denota demersurile întreprinse de vânzătoare pentru a - și achita obligațiile fiscale către stat și furnizori și sunt extrem de relevante și în privința stabilirii poziției subiective a acesteia la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare susmenționat.

Este extrem de relevant în opinia recurentei faptul că din prețul bunurilor mobile și imobile vândute vânzătoarea a achitat datorii către bănci, datorii care erau garantate prin ipoteci de rangul I, astfel că organele fiscale nu aveau cum să încaseze ceva din prețul primit. Cu alte cuvinte existența ipotecii de rang 1 în favoarea băncii creditoare face ca în mod obiectiv să fie stinsă o creanță care este garantată și care este preferențială față de datoriile fiscale, prin efectul legii.

Învederează, totodată, că din prețul imobilelor cumpărate de subscrisa, vânzătoarea S.C. D. a achitat datoria către G. suma de 660.149 RON întregul preț încasat a fost afectat stingerii acestei datorii.

Totodată, din prețul autovehiculelor vândute, vânzătoarea a stins o altă datorie, un credit luat anterior de la H..

În acest mod, prețul încasat pentru activele vândute a fost destinat integral stingerii datoriilor societății vânzătoare.

În privința demersurilor efectuate de societatea vânzătoare pentru onorarea unor obligații fiscale, învederează că aceasta a constituit garanții imobiliare pentru garantarea datoriilor către fisc.

Cu privire la preluarea unor muncitori de la societatea vânzătoare, recurenta face precizarea că odată cu cumpărarea activelor societatea a preluat de la D. S.R.L. doar două persoane, un șofer și un tinichigiu-persoane specializate care au sprijinit în mod evident în desfășurarea activității de reparații și comerț.

Forța de muncă existentă în prezent la societatea reclamantă este constituită, în mare parte deci, de personal nou angajat în urma recrutării unor persoane prin anunțuri în presă (8 persoane).

In concluzie, nu este întrunită cerința art. 28 lit. d) din Codul de procedură fiscală în ceea ce privește motivele de fapt și de drept care au determinat emiterea deciziei, motivele invocate fiind simple supoziții gratuite și insinuări aberante și vexatorii, pe care nu se poate fonda un act de drept fiscal de o asemenea importanță.

Totodată, nelegalitatea și netemeinicia deciziei rezultă din neîndeplinirea cerințelor instituite de art. 27 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală - textul referindu-se expres la persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credinta, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea.

Din prevederile legale mai sus menționate rezultă faptul că, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate mai sus de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 176 din Codul de procedură fiscală și reținerea relei-credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

In speță, nu există nici o legătură de cauzalitate între înstrăinarea activelor societății S.C.D., pentru care societatea vânzătoare a încasat prețul stabilit de comun acord cu cumpărătorul, și intrarea în faliment a acesteia.

Cu alte cuvinte înstrăinarea oneroasă, la prețul pieții a unor active nu poate fi considerată în nici un mod, drept provocare a insolvabilității.

Astfel, așa cum reține raportul lichidatorului societatea vânzătoare a ajuns în stare de faliment datorită crizei economice societatea, înființată în 2001 și-a desfășurat activitatea în mod normal până în anul 2012, când activitatea a suferit un regres puternic, iar în anul 2013 s-a încheiat cu o pierdere totală de 1.910.580 RON.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările din cuprinsul întâmpinării și de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele condiderente:

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă în sensul că nu s-a respectat principiul continuității completului de judecată, aspect care încalcă prevederile art. 14 și art. 214 din C. proc. civ. potrivit căruia judecătorul învestit cu soluționarea unei cereri, trebuie să se și pronunțe asupra acesteia, critici care sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Astfel, art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. reglementează, ca și motiv de casare, situația în care hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, iar art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. reglementează, ca și motiv de casare, situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din cuprinsul încheierii din 13 decembrie 2018 rezultă că aceasta a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a participat la dezbaterile anterioare, însă care a luat parte la dezbaterile ce au avut loc la aceeași dată, cauza fiind amânată pentru același motiv ca și la termenul anterior, respectiv lipsa raportului de expertiză dispus în cauză.

Împrejurarea că ulterior încuviințării probelor și expertizelor tehnice judiciare pentru evaluarea bunurilor mobile și imobile, precum și în specialitatea fiscalitate, în cauză au mai fost acordate termene, respectiv și termenul din data de 23 mai 2019, iar la acel nou termen fondul cauzei a fost soluționat de un alt judecător decât cel care a încuviințat probele, obiecțiunile la rapoartele de expertiză și răspunsurile la acestea, formulate în cauză, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 teza I din C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei, dispoziția legală având în vedere pronunțarea hotărârii de același judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei și nicidecum pronunțarea și a altor încheieri interlocutorii de același judecător care participă la dezbaterea fondului cauzei.

Nici împrejurarea că la termenele ulterioare datei de 1 noiembrie 2018 completul de judecată a avut o altă compunere decât compunerea de la termenele anterioare nu poate conduce, în speță, la reținerea cazului de casare anterior antamat, art. 214 din C. proc. civ., reglementând condițiile în care poate fi înlocuit judecătorul, recurenta-reclamantă nefăcând dovada încălcării acestor dispoziții legale.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În acest sens, Înalta Curte nu poate primi alegațiile recurentei în sensul că,,… reținerea instanței referitoare la faptul ca s-a urmărit transferarea patrimoniului de o socielate la alta este una bazată pe prezumții, aprecieri de ordin subiectiv fără susținere în probele dosarului...".

Instanța de fond, în mod corect, a reținut că, prin operațiunile de transfer de bunuri de la D. S.R.L. către A. S.R.L. s-a urmărit transferarea afacerii D. S.R.L., respectiv a patrimoniului acesteia, către A. S.R.L., în scopul continuării unei afaceri fără ca aceasta să fie afectată de executarea silită a D. S.R.L. pentru datoriile avute către bugetul de stat, tranzacțiile prin care s-a realizat această operațiune neavând un scop economic în sine.

Plata unor creditori, alții decât pârâta, invocată de reclamantă atât în cererea prin care a învestit instanța de fond, cât și în recurs, nu poate fi avută în vedere câtă vreme există interesul continuării afacerii preluate de reclamantă de la D. S.R.L. fără pierderea clienților. Toate aceste aspecte, a mai apreciat corect instanța de fond, dovedesc că este îndeplinită cerința relei credințe a reclamantei potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Fluctuațiile economice, inclusiv cele în urma cărora se ajunge la un regres puternic, sunt firești în existența unei societăți, însă aceasta nu înseamnă că activele respectivei societăți trebuie mai întâi scoase din patrimoniul acesteia, prin înstrăinarea acestora către o societate nou înființată, iar imediat după, respectiva societate să intre în procedura falimentului în urma propriei cereri.

Prima instanță a mai reținut că împrejurarea că lichidatorul judiciar al D. S.R.L. nu a identificat aspecte care să implice răspunderea administratorului asociat al acestei societăți este lipsită de relevanță și nu se răsfrânge în niciun fel asupra dreptului organului fiscal de a face aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. a) O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a altei persoane.

Raportat la motivele invocate în fața instanței de fond și reiterate prin cererea de recurs, Înalta Curte arată că afirmațiile societății recurente în sensul că nu are nici o legătură cu societatea vânzătoare, aceasta a depus o serie de înscrisuri (contract de vânzare cumpărare, facturi fiscale emise pe numele unor persoane fizice, extras cont privind creditul D. S.R.L. contractat de la H., precum și o chitanță depunere numerar de către dna. I. în contul S.C. J. S.A. a cărei referință este "S.C. D. Tg. Secuiesc prin S.C. A. S.R.L. Tg. Secuiesc c/v Fact. nr. x", sunt contrazise, în mod evident, chiar de înscrisurile depuse în probatoriu.

Înalta Curte apreciază că, toate aceste informații pe care le cunoaște reclamanta, ținând cont de natura acestora, chiar dovedesc existența unei relații între cele două societăți și atestă faptul că, scopul încheierii contractelor de vânzare nu a fost unul economic, ci de a trece activele imobilizate de la societatea vânzătoare către reclamantă, și de a se sustrage de la executarea silită a acelor bunuri în vederea stingerii obligațiilor bugetare.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că administratorul A. S.R.L., I., este fost angajat al D. S.R.L., iar trei dintre cei șase angajați ai A. S.R.L. sunt foști angajați ai D. S.R.L.

Domiciliul asociaților-administratori ai celor două societăți în discuție era același, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covsna (unde avea sediul și K. S.R.L., având ca obiect de activitate comerț cu autoturisme și autovehicule ușoare, pentru care administratorul în fapt al acesteia, L., a fost obligat să suporte din averea personală parte din pasiv prin decizia nr. 1155/08.08.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2015) și chiar reclamanta a arătat că familiile celor doi administratori sunt apropiate.

Punctele de lucru (magazinele) avute de D. S.R.L. sunt la aceeași adresă cu cele deschise de A. S.R.L. (adresele de la fila x volumul I dosar fond), iar cele două societăți nu au ținut Raport de gestiune zilnică, neputându-se face o delimitare clară între mărfurile pe care fiecare societate le avea în proprietate.

La data de 04.07.2013 este înființată A. S.R.L., având ca unic asociat-administrator pe I., fosta angajată a D. S.R.L., având adresa de domiciliu cu cel al unicului asociat-administrator al D. S.R.L., respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covsna.

De asemenea, obiectul de activitate al societății nou înființate este similar cu cel al D. S.R.L., cele două societăți având același gen de activitate, punctul de lucru al societății nou înființate, respectiv parc auto și magazin cu vânzare de piese auto, fiind la aceeași adresă cu cel al D. S.R.L., unde aceasta avea un atelier auto, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covasna (și dosar fond).

În sensul celor anterior enunțate, Înalta Curte nu poate primi nici alegații recurentei în sensul că "considerentele instanței de fond referitoare la faptul că administratorul A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L . . . . . . . . . .sunt aprecieri de ordin subiectiv fără susținere în probele dosarului" sau că "În privința aceluiași domiciliu al celor doi administratori... a fost determinată de faptul că administratorul S.C. A. S.R.L., I. nu putea să-și înscrie fetița la școală...".

Elementele identificate în Decizia nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, raportul de inspecție fiscală și rapoartele de expertiză tehnică judiciară întocmite în cauză (raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul M., raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul N. și celelalte, prezintă criterii suficiente pentru a aprecia că s-a urmărit transferul patrimoniului D. S.R.L. în patrimoniul A. S.R.L., societate nou înființată, pentru a se evita executarea silită a bunurilor deținute de S.C. D.. Astfel, administratorii societăților s-au coordonat în vederea luării deciziilor atât din punct de vedere juridic, cât și în plan economic, fără a se putea reține că demersurile recurentei, ... ilustreză buna credință a societății debitoare", astfel cum aceasta argumentează în declarația de recurs.

Așadar, același domiciliu al asociaților-administratori ai celor două societăți, respectiv Mun. Târgu Secuiesc, str. x, jud. Covasna, aspectele potrivit cărora ambele societăți înregistrează venituri din comerțul cu autoturisme, activitatea fiind efectuată în același imobil, asociatul-administrator I. al A. S.R.L. este fost angajat al D. S.R.L., trei din cei șase angajați ai S.C. A. S.R.L. fiind foști angajați la S.C. D., punctele de lucru (magazinele) avute de D. S.R.L. sunt la aceeași adresă cu cele deschise de A. S.R.L., precum și faptul că:

- la data de 18.02.2013 D. S.R.L. figura cu obligații de plată către bugetul de stat (BS, CAS, CASS, ȘOMAJ) în sumă totală de 736.290 RON;

- la data de 16.07.2013 D. S.R.L. înregistrează la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna – Serviciul Fiscal Municipal Târgu Secuiesc cererea nr. x prin care solicită eșalonarea la plată a obligațiilor fiscal;

- la data de 11.09.2013 Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna – Serviciul Fiscal Municipal Târgu Secuiesc emite decizia de eșalonare la plată nr. x prin care obligațiile fiscale exigibile de plată către bugetul de stat avute de D. S.R.L., în sumă totală de 733.401 RON, au fost eșalonate la plată pe o perioadă de 60 de luni (5 ani) conform graficului de eșalonare;

- la data de 04.10.2013, după trei săptămâni de la obținerea deciziei de eșalonare la plată nr. x/11.09.2013, D. S.R.L., prin administrator L., a vândut reclamantei A. S.R.L., prin administrator I., un număr de șapte imobile la prețul stabilit de comun acord de 660.149,95 RON, inclusiv TVA de 24%, indicat de expertul tehnic judiciar ca fiind în valoare de 127.771 RON, contravaloarea imobilelor fiind de 532.379 RON;

- la data de 02.07.2014 D. S.R.L., prin reprezentant legal administrator L., a solicitat Tribunalului Covasna deschiderea procedurii falimentului, formându-se dosarul nr. x/2014 în care, la data de 05.09.2014, a fost admisă cererea formulată de debitoarea D. S.R.L., dispunându-se deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva debitoarei;

- la data de 04.07.2013 este înființată A. S.R.L., având ca unic asociat-administrator pe I., fostă angajată al D. S.R.L.;

- la data de 04.07.2013 a fost înregistrată A. S.R.L., la data de 16.07.2013 D. S.R.L. a formulat cerere de eșalonare la plată, iar între data de 11.09.2013, la care D. S.R.L. a obținut decizia de eșalonare la plată nr. x prin care obligațiile de plată la bugetul de stat în sumă totală de 733.401 RON au fost eșalonate la plată pe o perioadă de 5 ani și data de 02.07.2014, la care respectiva societate a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate a falimentului, respectiv după o perioadă de aproximativ 10 luni, D. S.R.L. a înstrăinat, la data de 04.10.2013 (la trei săptămâni după obținerea deciziei de eșalonare), A. S.R.L. bunuri imobile la un preț fără TVA de 532.379 RON, deși valoarea de piață a acestora era de cel puțin 747.300 RON, neplătind însă în contul impozitelor și taxelor decât suma de 30.523 RON din suma încasată cu titlu de preț al vânzării (raport de expertiză fiscală expertul O. la dosar fond);

- la data de 16.03.2015, datoriile fiscale ale D. S.R.L. față de bugetul de stat au ajuns, la suma de 1.173.719 RON;

Toate acestea acreditează intenția că prin operațiunile de transfer de bunuri de la D. S.R.L., la A. S.R.L. s-a urmărit transferarea afacerii D. S.R.L., respectiv a patrimoniului acesteia, către A. S.R.L. și dovedesc că, în speță, este îndeplinită cerința relei-credințe a reclamantei impuse de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Nefondate sunt susținerile reclamantei și în ce privește întrunirea condițiilor legale privind angajarea răspunderii solidare.

Sintagma "rea-credință" nu este definită de dispozițiile Codului de procedură fiscală. Art. 12 se referă la bună-credință, în sensul că, Relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii.".

Reaua-credință cu privire la neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, care a condus la insolvabilitatea debitorului, nu se prezumă, ci trebuie probată și stabilită în raport de situația de fapt, de respectarea dispozițiilor în materie fiscală și atitudinea persoanelor responsabile față de achitarea obligațiilor fiscale.

Raportat la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de organul fiscal prin decizia de angajare a răspunderii, dar cum a rezultat și din amplul probatoriul administrat în cauză, s-a dovedit că reclamanta a acționat cu rea-credință urmărind mai degrabă transferul patrimoniului societății debitoare către noua societate înființată, decât îndeplinirea obligației de achitare a creanțelor datorate bugetului de stat de debitoare.

Reaua-credință este demonstrată tocmai prin omisiunea de a achita obligațiile fiscale la bugetul de stat din moment ce nu a arătat/probat o conduită conformă cu prevederile legale.

Înstrăinarea bunurilor și dizolvarea societății a prejudiciat societatea, aceasta fiind pusă nu numai în situația de a nu mai dispune de active patrimoniale dar și de a-și continua activitatea, de a realiza venituri și, implicit, de a-și achita obligațiile fiscale.

În acest context, trimiterile reclamantei la piața liberă și la concurență sunt lipsite de relevanță.

Neîntemeiată este și susținerea reclamantei în sensul că decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde motivele de fapt și de drept, din cuprinsul deciziei nr. 5301/18.03.2015 de angajare a răspunderii solidare rezultând că sunt indicate atât motivele de fapt, cât și temeiurile de drept, precum și faptul că, deși reclamanta a fost notificată pentru data de 30.10.2014, ora 10:00 administratorul acesteia nu s-a prezentat pentru audiere și nici nu a solicitat amânarea audierii.

De atfel, împrejurarea că reclamanta apreciază ca inexacte aprecierile organului fiscal este o chestiune care ține de temeinicia actelor-administrativ fiscale contestate.

De asemenea, decizia este motivată atât în fapt și cât în drept, din decizie și din actele atașate acesteia, și actele care au stat la baza emiterii acesteia rezultă în mod clar care sunt considerentele de fapt și de drept care justifică atragerea răspunderii solidare a societății reclamante cu debitorul.

Prin art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, se reglementează conținutul și motivarea actului administrativ fiscal, potrivit căruia:

"(1) Actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă.

(2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:

a). denumirea organului fiscal emitent;

b). data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;

c). datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz;

d). obiectul actului administrativ fiscal;

e). motivele de fapt;

f). temeiul de drept;

g). numele și semnătura persoanei împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h). ștampila organului fiscal emitent;

l). posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația;

j). mențiunea privind audierea contribuabilului.

(3) Actul administrativ fiscale emis în condițiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil și în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscale, potrivit legii, și ștampila organului emitent, dacă îndeplinește cerințele legale aplicabile în materie. (…)".

În ceea ce privește sancțiunile aplicabile pentru lipsa unora dintre elementele mai sus enumerate, legiuitorul a stabilit prin art. 46 din același act normativ: "Lipsa unuia dintre elementele actului administrative fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."

Din cuprinsul dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că mențiunile referitoare la motivele de fapt cât și temeiul de drept și audierea contribuabilului nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, astfel cum, în mod greșit, susține recurenta reclamantă.

Totodată, nu pot fi reținute motivele de nulitate invocate potrivit cărora reclamanta a arătat că nu a fost audiată, întrucât au fost respectate dispozițiile procedurii prevăzute prin Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, aceasta a fost notificată prin adresa nr. x/21.10.2014 comunicată prin serviciile poștale. Însă, în urma notificării nr. x/21.10.2014 emise către S.C. A. pentru data de 30.10.2014 ora 14, reprezentantul societății nu s-a prezentat în vederea audierii, nu a solicitat amânarea audierii și nu a depus nici un înscris.

Pentru toate aceste considerente, se reține că sunt nefondate criticile aduse sentinței civile recurate, soluția pronunțată de prima instanță fiind una legală și temeinică.

Pentru toate aceste considerente expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și ale dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. prin reprezentant legal C. împotriva sentinței nr. 64/2019 din 23 mai 2019 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, ce nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2022.