ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4997/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.10.2021, reclamantul Institutul de Chimie Macromoleculară "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate, suspendarea executării, până la soluționarea definitivă pe fond a cererii de anulare a Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/7.07.2021 privind proiectul B., act administrativ ce constituie titlu de creanță scadent conform art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 în 30 de zile de la data comunicării definitive, și pe cale de consecință și a Deciziei nr. 92243/22.09.2021, înregistrată la ICMPP sub nr. x/23.09.2021, de soluționare a contestației introdusă pe cale administrativă împotriva Notei de constatare nr. x/7.07.2021.

Prin sentința civilă nr. 1809 din 26 noiembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul Institutul de Chimie Macromoleculară "A." cu în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, Direcția Generală Programe Europene Competitivitate, ca nefondată și conform art. 1064 alin. (4) cu referire la art. 1057 noul C. proc. civ., a dispus restituirea către reclamant a cauțiunii în cuantum de 5.000 RON, consemnată la C. S.A. cu ordinul de plată multiplu electronic nr. x din 08.11.2021 (având mențiunea că reprezintă " cval. cauțiune dosar nr. x 2 2021"), la rămânerea definitivă a sentinței.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul Institutul de Chimie Macromoleculară "A.", criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, în sensul admiterii acesteia astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele proprii ale instanței de judecată pe care aceasta s-a întemeiat sau conține motive contradictorii. Astfel, în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate se menționează faptul că "împrejurările invocate de reclamant nu sunt natură să creeze în mod evident, o îndoială serioasă în privinta legalitătii actului administrativ", iar ulterior se revine și se precizează faptul că "reclamantul nu aduce o critică efectivă a legalității actului administrativ antamat".

Această susținere este eronată, întrucât în cuprinsul cererii de suspendare executare, pe parcursul a 8 pagini, reclamantul a adus critici efective cu privire la actul administrativ. Acestea se refereau, printre altele, la transpunerea defectuoasă a dispozițiilor Directivei 2014/24/UE în Legea nr. 98/2016 a achizitiilor publice, care este un motiv ce creează o îndoială foarte serioasă asupra legalității actului administrativ, deoarece în astfel de cazuri, debitorul ar fi trebuit să fie Statul Român, nu ICMPP, așa cum prevăd și dispozițiile art. 27 alin. (4) din H.G. nr. 875/2011 - norme metodologice la O.U.G. nr. 66/2011: "În cazul în care ca urmare a desfășurării subactivității de stabilire a debitorului prevăzute la art. 272 se stabilește că neregula provine din necorelări între legislația națională și cea comunitară, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (7) și (8), se va mentiona, la pct. 12 din Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, respectiv la pct. 13 din Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, ca «Debitor»: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, după caz, și se vor întreprinde demersurile prevăzute la art. 21 alin. (4)".

De asemenea, criticile aduse de ICMPP au vizat și: - aplicarea unor norme care nu erau în vigoare la data desfășurării procedurii, lesne de constatat din succesiunea actelor normative invocate în susținerea corecției, în raport cu data finalizării procedurii de achiziție, pe care reclamantul le-a prezentat detaliat prin raportare la fiecare modificare legislativă invocată; - interpretarea eronată a situației de fapt, apreciată ca fiind eronată și de alte instituții ale statului, inclusiv de Agenția Națională pentru Achiziții Publice (ANAP) ca entitate care a legiferat normele metodologice în procedura de achiziții, ale cărei recomandări au fost respectate pe parcursul procedurii de achiziție, interpretarea legală făcându-se sub tutela și îndrumarea acestei autorități a statului.

Instanța de fond era obligată să cerceteze în amănunt îndeplinirea condițiilor existenței unui caz bine justificat (împrejurări legate de starea de fapt sau de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ), în înțelesul acestei noțiuni prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În demonstrarea greșitei abordări a instanței de fond, recurentul a arătat, în primul rând, că prin cererea introductivă ICMPP nu a solicitat pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei, obiectul acesteia fiind suspendarea executării actului administrativ indicat și nu anularea respectivului act administrativ. În același timp, în mod firesc, orice critici aduse de către reclamant, în scopul demonstrării îndeplinirii condiției cazului bine justificat, tind să demonstreze însăsi nelegalitatea respectivului act administrativ a cărui suspendare se cere.

Reclamantul nu a cerut instanței de fond să se pronunțe asupra fondului, ci a solicitat instanței să pipăie fondul. astfel încât să observe dacă s-au respectat dispozițiile legale în momentul emiterii actului administrativ și să decidă dacă împrejurările legate de starea de fapt și de drept, descrise în cuprinsul cererii de suspendare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Invocând jurisprudență națională și comunitară, recurentul a apreciat că este, totuși, necesară și utilă intrarea în chestiuni de drept material care țin de fondul cauzei pentru a putea arăta faptul că există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Tocmai nerespectarea de către intimatul-pârât a dispozițiilor legale în momentul emiterii actului administrativ constituie un caz bine justificat pentru suspendarea executării acestuia.

Cu privire la cazul temeinic justificat, s-a arătat că din exprimarea primei instanțe rezultă că aceasta se contrazice în afirmații. Întâi afirmă că "nu este o transpunere defectuoasă a Directivei 24/2014 în legea internă", apoi susține că "este o legiferare vădit defectuoasă a procedurilor de achizitie reglementate de Legea nr. 98/2016", fiind astfel demonstrat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală prin prisma aplicării în mod greșit a normelor de drept material în prezenta speță, în condițiile în care este precizat faptul că "achizitia în cauză nu este supusă Legii nr. 98/2016 și normele după care se desfășoară nu sunt prevăzute în lege, ci în documentația de atribuire sau, după caz, într-un alt act".

Hotărârea recurată relevă și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1), (2) și (5), art. 68, art. 69 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, forma în vigoare la data inițierii procedurii simplificate de achiziție - 9.05.2017, instanța neobservând pragul prevăzut de art. 7 alin. (5) la care fac trimitere dispozițiile art. 68 coroborat cu art. 69.

A mai arătat recurentul că, în mod cert, dispozițiile art. 3 alin. (4) din Directiva 24/2014 nu sunt transpuse complet în prevederile art. 34 alin. (1) și (3) din Legea nr. 98/2016, ci în mod defectuos, în sensul că: - în legislația europeană - Directiva 2014/24/UE se prevede că în cazul unui contract mixt de lucrări, servicii și produse se aplică dispozițiile legii pentru tipul de achiziție ce constituie obiectul principal al contractului mixt, însă, dacă valoarea unei părți din contractul mixt depășește valoric pragul de licitație, atunci se aplică licitația ca procedură de achiziție. - în legislația națională - Legea nr. 98/2016 se prevede că în cazul unui contract mixt de lucrări, servicii și produse se aplică dispozițiile legii pentru tipul de achiziție ce constituie obiectul principal al contractului mixt și nu se prevede că dacă valoarea unei părți din contractul mixt depășește valoric pragul de licitație, atunci se aplică licitația ca procedură de achiziție.

Articolul 3 alin. (4) din Directiva 2014/24/UE nu se aplică în prezenta speță, ci se aplică legislația națională - Legea nr. 98/2016, în vigoare la data derulării procedurii. Prevederile art. 3 alin. (4) din Directiva 2014/24/UE nu își găsesc echivalența în Legea nr. 98/2016, existând o necorelare a dispozițiilor legale naționale cu cele europene, fapt ce atrage incidenta prevederilor art. 274, art. 21 alin. (4) și art. 10 alin. (7)-(8) din H.G. nr. 875/201 1 - norme metodologice la O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd, că în această situație debitorul este Statul Român.

Cu alte cuvinte, la momentul derulării procedurii, incidentă era legislația națională, respectiv Legea nr. 98/2016, în forma în vigoare la acea dată, nefiind aplicabilă Directiva nr. 24/2014 privind achizițiile publice sub acest aspect, și, nici într-un caz nu se puteau aplica corecțiile aprobate prin Decizia C(2019)3452 a Comisiei din 14.05.201 9, transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 80/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul fondurilor europene, așa cum apare motivată aplicarea sancțiunii în Nota de constatare criticată, pag. 3, ultimul paragraf, recomandarea CE, fiind ulterioară derulării procedurii de achiziție.

Recurentul a reluat prezentarea împrejurărilor legate de starea de fapt și de drept, apreciate ca fiind de natură creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și a arătat că a organizat procedura de atribuire a unui contract de lucrări, care a presupus achiziția de servicii de proiectare, de lucrări de construcție și de produse (respectiv nișe chimice profesionale aerodinamice, mese de laborator, scaune speciale pentru laborator, dotări spații pentru prelucrare rezultate CD și cabinete/dulapuri de siguranță pentru stocare, depozitare și manipulare materiale periculoase).

Întrucât valoarea estimată a achiziției în cauză (19.621.672 RON) a fost inferioară pragului prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 98/2016 pentru achiziția de lucrări (23.227.215 RON), pentru atribuirea contractului de lucrări a fost organizată o procedură simplificată, lansată prin publicarea în SEAP a Anunțului de participare simplificat nr. x/9.05.2017.

În stabilirea legislației aplicabile pentru atribuirea contractelor mixte, incidentă era Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, în forma în vigoare la acea dată, iar recurentul a precizat că ipoteza regăsită în cauză este cea a unui contract mixt ce are ca obiect două sau trei tipuri de achiziții, pentru care se aplică dispozițiile Legii nr. 98/2016, respectiv art. 35 și, având în vedere că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, contractele care au ca obiect cel puțin două tipuri de achiziție publică, constând în lucrări, servicii sau produse, se atribuie în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 98/2016 aplicabile pentru tipul de achiziție care constituie obiectul principal al contractului în cauză.

Prin urmare, pentru a determina dispozițiile legale aplicabile, analiza recurentului a relevat că obiectul principal îl constituie achiziția de lucrări, atât din perspectiva scopului principal urmărit de autoritatea contractantă, cât și din punctul de vedere al ponderii pe care valoarea lucrărilor o are din totalul valorii estimate a achiziției: - scopul principal al contractului în cauză l-a constituit realizarea de lucrări de construcție asupra unui imobil existent printr-o activitate inclusă în Anexa nr. 1 la Legea nr. 98/2016; - contractul mixt în cauză constituie un contract de lucrări.

Prin Nota de Constatare nr. x/7.07.2021, AM POC a reținut că, în cazul procedurii simplificate în cauză, nu a fost publicat un anunț de participare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), și a considerat că este o nerespectare a dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Directiva 2014/24/UE, apreciind în acest sens că, deși valoarea totală estimată a contractului este inferioară pragului prevăzut prin Directiva 2014/24/UE pentru publicarea unui anunț de participare în cazul unei achiziții de lucrări, valoarea echipamentelor achiziționate prin contractul de lucrări este superioară acestui prag, astfel că, s-ar fi impus și publicarea unui anunț de participare în JOUE, ignorând calificarea de contract mixt, prevăzută la art. 35 din Legea nr. 98/2016, care reglementează că procedura de achiziție se face în raport cu obiectul principal al contractului și care, în cazul de față, era achiziția de lucrări.

A apreciat recurentul că interpretarea autorității de control care a emis Nota de constatare este eronată, nefiind incidente dispozițiile art. 3 alin. (4) din Directiva 24/2014, indicate în justificarea presupusei abateri, care reglementează contractul mixt ce are în cuprinsul său achiziții supuse reglementării unor acte normative diferite, directive diferite, în cauză fiind incident art. 3 alin. (2) din Directivă, transpus în prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, interpretare preluată și în decizia de respingere a contestației, fără a se putea indica argumente pertinente în combaterea susținerilor ce se întemeiază pe dispozițiile actelor normative în vigoare la data desfășurării procedurii de achiziție. De altfel, toate celelalte organe de control au considerat corectă procedura simplificată de achiziție demarată de reclamant.

Procedura de achiziție în cauză s-a desfăsurat în luna mai 2017, incidente fiind prevederile din Legea nr. 98/2016 și H.G. nr. 395/2016, în forma în vigoare la data desfășurării procedurii de achiziție publică, când reglementarea nu prevedea publicarea în JOUE, aceasta nefiind activă la nivelul României la data derulării procedurii, respectiv la data de 9.05.2017 și, prin urmare, s-a aplicat o corecție financiară pentru o presupusă abatere, care nu era reglementată și aplicabilă la nivel național la acea dată. Asupra acestor aspecte instanța de fond nu a înțeles să se pronunțe.

De asemenea, un alt aspect important în susținerea nelegalității actului administrativ, este dat de faptul că sancțiunea aplicată, respectiv, corecția de 25% din valoarea contractului de achiziție este reglementată de acte normative ce nu erau în vigoare la data desfășurării procedurii de achiziție, fapt ce rezultă, indubitabil, din lecturarea actelor normative care reglementează această corecție, astfel: - prevederile Anexei I secțiunea A pct. 1.1 și sectiunea B - Nepublicarea unui anunț de participare, respectiv secțiunea B din H.G. nr. 519/2014 au fost introduse la data de 6.05.2020, prin H.G. nr. 348 din 30 aprilie 2020, publicată în M.Of. nr. 363 din 6 mai 2020, - corecțiile sunt aprobate prin Decizia C(2019)3451 a Comisiei din 14.05.2019 și transpuse în legislația națională prin O.U.G. nr. 80/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul fondurilor europene, deci ulterior desfășurării procedurii.

Prin urmare, s-a solicitat a se observa că temeiul legal în baza căruia s-a aplicat corecția de 25% constă într-o reglementare ulterioară încheierii procedurii de achiziție, contrar dispozițiilor art. VII din O.U.G. nr. 45 din 24 mai 2018, publicată în M. Of. nr. 459 din 4 iunie 2018, împrejurare care dovedește încălcarea principiilor neretroactivității și al securității juridice și fundamentează concluzia dovedirii condiției cazului bine justificat.

În plus, față de aspectele menționate în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a adăugat și argumente vizând obligația pârâtului de a fundamenta nota de constatare exclusiv pe dispozițiile normei de transpunere, cu referire concretă la prevederea națională în vigoare și faptul că articolul 3 alin. (4) din Directiva 2014/24/UE nu se aplică în speță, ci se aplică legislația națională - Legea nr. 98/2016, în vigoare la data derulării procedurii. Prevederile art. 3 alin. (4) din Directiva 2014/24/UE nu îsi găsesc echivalența în Legea nr. 98/2016, existând o necorelare a dispozițiilor legale naționale cu cele comunitare, fapt ce atrage incidența prevederilor art. 274. art. 21 alin. (4) si art. 10 alin. (7)-(8) din H.G. nr. 875/2011, norme metodologice la O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd, că în această situație debitorul este statul român.

De asemenea, prin invocarea aplicabilității directe a dispozițiilor Directivei 2014/24/UE, echipa de control AMPOC a dovedit ignorarea efectului juridic al directivelor, acordând prevalență acestui act normativ în condițiile în care există legislație națională ce o transpune .

Cu privire la condiția existenței unei pagube iminente, recurentul a arătat că și în analiza acesteia se regăsesc motive contradictorii, instanța afirmând pe de o parte că "nu se face dovada prejudiciului material iminent", pentru ca ulterior să rețină că "este îndeplinită condiția pagubei iminente".

Au fost reluate, totodată, argumentele vizând componența cheltuielilor din bugetul recurentului, impactul pe care acoperirea unor cheltuieli neprevăzute, cum sunt corecțiile financiare, îl are asupra activității instituției publice, respectiv o deturnare în proporție de 1000% a sumelor alocate liniei bugetare Bunuri și servicii, urmată, în mod evident, de sistarea activității.

Intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează:

Reclamantul Institutul de Chimie Macromoleculară "A." a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, de suspendare a executării Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/7.07.2021, prin care pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a stabilit în sarcina sa o creanță bugetară în cuantum de 4.989.254,72 RON, ce reprezintă o corecție financiară de 25% din cheltuielile declarate ale contractului de achiziție de lucrări nr. x/9.11.2017, incluse și autorizate la rambursare prin cererile de rambursare x în cadrul proiectului B..

Potrivit art. 14 din legea contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 autorității publice care a emis actul sau a celei ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței pe fond, cerere ce poate fi promovată conform art. 15 din același act normativ și prin acțiunea în anulare, în tot sau în parte, a actului atacat.

Astfel, admisibilitatea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ este condiționată de întrunirea cumulativă a cerințelor prevăzute de normele legale precizate mai sus, respectiv sesizarea autorității emitente sau celei ierarhic superioare, existența cazului bine justificat așa cum este bine definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, respectiv împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și paguba iminentă definită de art. 2 lit. ș) din același act normativ, fiind reprezentată de prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorității publice sau a unui serviciu public.

Îndeplinirea condițiilor referitoare la existența cazului bine justificat și a pagubei iminente este supusă aprecierii judecătorului, care are de efectuat o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei; pentru admiterea cererii, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă și unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie, însă, evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării, iar reclamantul a criticat această soluție, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului subsumate primului motiv de recurs invocat au vizat nepronunțarea asupra tuturor argumentelor de nelegalitate invocate în susținerea existenței cazului bine justificat, precum și existența în cuprinsul considerentelor hotărârii a unor motive contradictorii.

Răspunzând acestor susțineri, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Astfel, nu poate fi primit argumentul conform căruia instanța nu ar fi analizat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ, care, în opinia recurentului, ar fi condus la constatarea existenței cazului bine justificat, câtă vreme cuprinsul hotărârii relevă examinarea motivelor invocate de reclamant, împrejurarea că acestea au fost apreciate ca neîntemeiate sau ca fiind subsumate motivelor de nelegalitate ce țin de fondul acțiunii în anulare neputând echivala cu neanalizarea acestora.

Totodată, Înalta Curte subliniază și faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

De asemenea, verificarea sentinței recurate nu relevă nici existența unor considerente contradictorii, fiind evident din modul de redactare a acestora că ele converg, neechivoc, spre soluția de respingere a acțiunii, pe care o sprijină și o argumentează.

În privința celui de al doilea motiv de recurs formulat de recurentă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, interpretând corect dispozițiile art. 14, art. 2 lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut și a argumentat neîndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, întrucât, din examinarea sumară a notei contestate, nu s-a conturat o situație de fapt de natură a genera suspiciuni rezonabile cu privire la emiterea respectivului act.

Din analiza cererii de suspendare formulate de recurentul-reclamant și a susținerilor acestuia reiterate în recurs, în acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că dintre motivele invocate (transpunerea defectuoasă a Directivei 24/2014, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (1), (2) și 5, ar. 68 și 69 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, stabilirea eronată a dispozițiilor aplicabile contractualui de lucrări atât prin raportare la caracterul mixt al acestuia cât și la valoarea estimată inferioară pragului prevăzut de lege sau aplicarea unor prevederi care nu erau în vigoare la data desfășurării procedurii de achiziție), nu creează o puternică îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ contestat.

Argumentele susținute de recurent nu reprezintă indicii suficiente pentru a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ contestat, ci se constituie în critici ce pot reprezenta chiar temeiul acțiunii în anulare, iar acest aspect ar însemna o prejudecare a cererii în anulare într-un litigiu care are ca obiect suspendarea respectivului act.

Referitor la criticile vizând raționamentul primei instanțe asupra condiției existenței unei pagube iminente, Înalta Curte are în vedere faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv "cazul bine justificat" și "paguba iminentă", sunt cumulative, astfel încât, în raport de argumentele reținute anterior, constatarea neîndeplinirii uneia dintre condiții era suficientă pentru respingerea cererii de luare a unei asemenea măsuri.

Instanța de fond a analizat însă și condiția iminenței pagubei și a reținut, în mod corect, că situația financiară a reclamantului, rezultată din înscrisurile depuse la dosar, demonstrează, în mod rezonabil, îndeplinirea celei de a doua condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme executarea actului atacat poate pune institutul reclamant în situația de a nu mai putea plăti salariile angajaților și utilitățile, fapt ce ar conduce la perturbarea gravă - sistarea activității sale ca instituție publică din domeniul cercetării.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, dată fiind soluția pronunțată asupra căii de atac promovate, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Institutul de Chimie Macromoleculară "A." împotriva sentinței civile nr. 1809 din 26 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2022.