ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4887/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 22 iulie 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: sesizarea Cărții Constituționale a României pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor; suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate; anularea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1348/2019, act administrativ normativ, în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, invocând pe această cale excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, în baza căruia a fost adoptat; ca urmare a anulării Regulamentului, recunoașterea dreptului pretins, acela de a fi admisă la examenul de promovare efectivă din perioada august - decembrie 2020, în considerarea Deciziei nr. 126 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 20 mai 2015, paragraful 24, pronunțată de Curtea Constituțională a României.

Prin sentința nr. 107/CA/2021-P.I. din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de către pârâta Consiliul Superior al Magistraturii; a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință de la data de 13 septembrie 2021 pronunțată în același dosar, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. și a fost sesizată Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, raportat la art. 1 alin. (4) și (5), art. 125 alin. (2) și art. 1343 alin. (1) din Constituția României.

3.1. Recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva sentinței, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, rejudecarea litigiului în fond și admiterea acțiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deși se recunoaște că Legea nr. 303/2004 stabilește doar anumite aspecte privind promovarea judecătorilor, numindu-le de bază și că Regulamentul stabilește aspectele de detaliu cum sunt constituirea comisiilor sau desfășurarea concretă a probelor cu toate operațiunile începând la publicarea anunțului până la validarea rezultatelor, instanța a reținut că prin această reglementare de detaliu a Regulamentului nu se adaugă la Legea nr. 303/2004, or, din moment ce prin Regulament se reglementează aspecte distincte de legea organică, este evident că, dimpotrivă, se adaugă la Legea nr. 303/2004.

In plus, pentru a se detalia un aspect anume, acesta ar trebui reglementat și în actul de bază, altfel nu ar fi nimic de detaliat prin Regulament, fiind de puterea evidenței că Legea nr. 303/2004 nu are nicio dispoziție referitoare la aspectele detaliate în Regulament, nu cuprinde niciun text referitor la cele subliniate de instanță, constituirea comisiilor sau desfășurarea concretă a probelor cu toate operațiunile începând la publicarea anunțului până la validarea rezultatelor, nefiind vorba despre o normă complementară conform art. 50 din Legea nr. 24/2000 pentru simplul motiv că toată procedura examenului, deci dispozițiile de fond în sensul art. 53 din Legea nr. 24/2000, ca dispoziții ce conțin reglementarea propriu-zisă a relațiilor sociale ce fac obiectul actului normativ, sunt prevăzute de Regulament, deși ar trebui prevăzute în Lege.

Astfel, în lumina art. 53 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, toate dispozițiile legale de fond ce privesc organizarea și desfășurarea concursului trebuiau reglementate în Legea nr. 303/2004, nu în regulament, pentru că acestea nu sunt simple detalii prin consecințele ce implică, iar dacă s-ar putea susține că sunt totuși detalii, nu poate fi primită teza instanței că scopul emiterii Regulamentului ar fi reglementarea unor astfel de detalii din simplul motiv că nu se poate reglementa peste legea organică.

Din moment ce instanța a concluzionat că dacă legea organică ar reglementa procedura de promovare până la cele mai mici detalii scopul emiterii actului normativ ar deveni fără obiect, înseamnă că totuși admite că Regulamentul adaugă la lege, deși într-un paragraf anterior a reținut că nu poate identifica situația premisă prevăzută la art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ceea ce reprezintă o contradicție vădită în raționament.

Din considerentele instanței de fond se poate desprinde ideea că, de fapt, detalierea Regulamentului ar cuprinde de fapt explicații, ceea ce este de esența unor norme interpretative, conform art. 38 din Legea nr. 24/2000, iar acestea sunt permise numai în măsura în care ele sunt strict necesare pentru înțelegerea textului. Or, din moment ce Legea nr. 303/2004 nu cuprinde niciun text referitor la cele subliniate de instanță, constituirea comisiilor sau desfășurarea concretă a probelor cu toate operațiunile începând la publicarea anunțului până la validarea rezultatelor, nu poate fi valid argumentul privind detalierea, dimpotrivă.

In plus față de contrarietatea motivării, judecătorul fondului nu a argumentat în drept de ce e firesc ca aspectele privind organizarea concursului să fie reglementate în Regulament, din moment ce normele de tehnică legislativă prevăd contrariul, iar art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 interzic cu desăvârșire acest lucru. Cu toate acestea, instanța a înlăturat criticile sale, inclusiv cele privind încălcarea normelor de tehnică legislativă.

3.1.2. Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sentința este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 4 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție.

In primul rând, motivele de nelegalitate din acțiunea exercitată vizează și faptul că Hotărârea CSM nr. 1348/2019 "cuprinde reglementări care permit încălcarea dispozițiilor constituționale ce reglementează statutul judecătorilor", aspect reținut în sentința recurată; cu toate acestea, instanța de fond nu s-a pronunțat, apreciind că doar Curtea Constituțională se poate pronunța cu privire la conformitatea unei prevederi legale cu Constituția, încălcând astfel disp. art. 126 alin. (6) din Constituție conform cărora, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat.

Totodată, judecătorul fondului a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece textul legal nu distinge în sensul evidențiat de către instanța de fond raportat la faptul că vătămarea produsă este consecința încălcării și a unor dispoziții constituționale.

Judecătorul fondului era obligat să exercite un control jurisdicțional asupra modului în care pârâtul a respectat legea, iar întrucât s-a pus în discuția validitatea unui act administrativ, trebuia să analizeze în mod primordial legalitatea acestuia prin verificarea dispozițiilor legale în temeiul cărora a fost emis, inclusiv a legislației specifice domeniului de aplicare conform art. 125 alin. (2) și 73 alin. (3) lit. 1) din Constituție, fiind vorba despre statutul judecătorilor.

Din ampla motivare a acțiunii în anulare rezultă că actul normativ contestat a fost adoptat cu exces de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel că prin dispozițiile art. 51 alin. (1) din Regulamentul în discuție i s-a restrâns exercițiul dreptului de opțiune, cu încălcarea art. 53 din Constituție, motiv pentru care instanța de fond era datoare să observe că, în ipoteza vătămării drepturilor și libertăților, se deschide petentului unei astfel de acțiuni calea spre controlul direct de constituționalitate.

Potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează ierarhia actelor normative, se consacră regula ierarhiei normative, regulă aplicabilă atât formei cât și fondului. Din punct de vedere al fondului actului, actul administrativ normativ contestat trebuia emis în limitele reglementărilor superioare în temeiul cărora a fost adoptat, iar în plus, nu trebuia să contrazică reglementările cu forță juridică superioară de natură constituțională sau legală. Și în cauză, instanța avea posibilitatea și obligația să verifice dacă Regulamentul este emis conform legislației incidente, inclusiv în raport cu Constituția, dar nu a ținut cont de situația de fapt prezentata de subsemnata și totodată a interpretat eronat prevederile legale invocate în cauză

În acest sens, înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că un act administrativ se verifică -din perspectiva legalității - prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătorești consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative. Așadar, criteriul de verificare a legalității actului administrativ este legea, și nu opiniile auditorului sau ale autorității. (Decizia nr. 1463 din data de 11 aprilie 2017 pronunțată de. secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect anulare act administrativ).

Principiul ierarhiei normative impune ca actele administrative normative să respecte anumite cerințe impuse de norma legală superioară. Așadar, este necesar ca acestea să îndeplinească anumite criterii formale în ceea ce privește competența autorității publice emitente și procedura legală care autorizează adoptarea sa. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, actul poate fi considerat ca fiind valid, producător de efecte obligatorii.

Pe de altă parte, actele administrative normative trebuie să fie conforme, în ceea ce privește conținutul lor, cu norma juridică superioară. Acest raport de conformare nu trebuie să privească doar dispoziția legală în temeiul căreia actul a fost adoptat, ci întregul sistem legislativ privit în ansamblu, inclusiv legea supremă Constituția.

In aceste condiții, conținutul material al actului administrativ normativ trebuie să fie edictat astfel încât să producă efecte juridice care să nu încalce ordinea de drept, iar în cauză judecătorul fondului a refuzat practic să se pronunțe asupra acestor aspecte, considerând că este aplicabil principiul dura lex sed lex, încălcând astfel dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 4 din Legea nr. 24/2000, art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. 1), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție.

In acest context, deși judecătorul fondului apreciază că motivele invocate în acțiunea exercitată țin de aplicarea legii, și că ar trebui în consecință să suporte asprimea acesteia, omite nepermis să se pronunțe asupra validității și conformității Regulamentului cu norma legală superioară, știut fiind că în ordinea juridică sub nicio formă nu pot exista acte administrative care să fie contrare Constituției.

Judecătorul fondului a reținut că în speță nu există nicio neconcordanță între dispoziția din actul administrativ cu caracter normativ atacat și legislația primară invocată, iar faptul că se prevede posibilitatea stabilirii unui termen de către comisia de organizare, nu înseamnă că acesta nu este calculat potrivit dispozițiilor din C. proc. civ., însă nu a motivat în niciun fel cum a ajuns la această concluzie și nici ce fel de termen este termenul prevăzut de art. 51 alin. (1) din Regulament prin raportare la art. 181 C. proc. civ., ignorând statuările Curții Constituționale a României în sensul că actele normative date în executarea legilor se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În plus, Legea nr. 554/2004 reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicție, judecătorul fiind dator să analizeze conformitatea actului contestat cu legea, dar și existența unei vătămări, în speță, restrângerea exercitării dreptului de opțiune. Având în vedere că Hotărârea CSM reglementează practic primar, revenea instanței de contencios competența de a sancționa norma (art. 51 din Regulament) care a fost. adoptată cu depășirea limitelor de reglementare, astfel cum sunt stabilite de Constituție și art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Instanța de fond a ignorat cu desăvârșire considerentele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020 din 24 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ale art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, precum și ale art. 40 lit. i) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în redactarea anterioară Legii nr. 234/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în: Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020.

În condițiile în care și considerentele Curții Constituționale sunt obligatorii, conform Deciziei Nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009, judecătorul fondului avea obligația să o aplice.

Potrivit art. 46

3

și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, în cazul concursului de promovare pe loc este necesar să se aibă în vedere specializarea judecătorului, cerință care, deși nu este prevăzută expres ca fiind o condiție și pentru promovarea efectivă, respectarea acesteia rezultă implicit din interpretarea coroborată a mai multor dispoziții legale cuprinse în Legile nr. 303 și 304/2004.

Astfel, un prim aspect este dat de faptul că, pentru a promova pe loc, se cere susținerea unor probe/examinări/verificări care ține cont de specializarea magistratului judecător care este astfel examinat/verificat prin prisma unor anumite cunoștințe de drept specifice unei anumite specializări. Este contrar oricărei logici juridice și nu numai ca, în situația în care același magistrat judecător dorește să promoveze în carieră, prin susținerea concursului de promovare efectivă și să ajungă astfel să desfășoare o activitate de judecată într-o anumită materie specializată pentru care a promovat deja pe loc, să nu se mai țină cont de acest principiu al specializării.

Potrivit art. 35, 36, alin. (3), (39) și 41 din Legea nr. 304/2004, dacă în cazul judecătoriilor, ca și instanțe de prim grad, înființarea de secții nu este obligatorie, legea 304 dispunând că se pot înființa secții, de la următorul nivel ierarhic superior în sus, adică de la tribunale și apoi la curțile de apel, specializarea judecătorilor reprezintă un element obligatoriu și determinant în componența acestor instanțe, atâta timp cât legea 304 dispune că în cadrul acestor instanțe superioare funcționează secții, care se compun ținându-se seama de specializarea judecătorului.

In condițiile în care promovarea unui judecător se realizează de la o judecătorie la un tribunal nu se poate susține întemeiat că specializarea acestuia nu are importanță în cadrul procesului de promovare, scopul concursului de promovare incluzând pe lângă aspectele de ordin subiectiv ce constă în dezvoltarea carierei individuale și aspecte de ordin obiectiv care vizează ocuparea unor anumite locuri disponibile scoase la concurs în cadrul unor secții specializate.

Dacă acest element obiectiv al scopului pentru care se desfășoară concursul de promovare efectivă are în vedere specializarea judecătorului, ca fund determinantă în ceea ce privește ocuparea posturilor vacante, atunci nu se poate susține întemeiat că procedura de evaluare a magistraților care participă la concursul de promovare nu are legătură cu respectiva specializare.

In esență, atâta timp cât se urmărește ocuparea unor anumite posturi specializare, procedura în concret trebuie să se raporteze la acest element legat de specializare de la început și până la finalizarea ei tocmai pentru a se asigura transparența, predictibilitatea și tratamentul egal al concurenților, în vederea respectării legalității procedurii în ansamblul ei.

Din moment ce se scot anumite posturi la concurs, în funcție de una sau mai multe specializări, nu se poate susține că activitatea de examinare a candidaților nu trebuie să se raporteze la specializarea acestor posturi ce sunt scoase la concurs, pentru că atunci procedura în sine ar satisface doar elementul subiectiv aferent scopului pentru care se organizează concursul, și anume exclusiv promovarea individuală în carieră, fără să se asigure și elementul cel mai important, în considerarea căruia se organizează în primul rând concursul, și anume ocuparea unor posturi cu natură specializată.

În condițiile în care examinarea se realizează în vederea ocupării unor anumite posturi determinate și specializate, rezultă cu forța evidenței că și procedura de înscriere presupune exprimarea unei opțiuni clare pentru o anumită secție specializată.

Dacă procedura în sine are ca și obiectiv ocuparea unor posturi cu specializare recunoscută legal, atunci fiecare etapă anterioară din concurs trebuie să se raporteze la același scop și să urmărească același lucru, ceea ce nu se poate întâmpla fără respectarea principiului specializării încă de la începutul procedurii.

In condițiile în care deciziile CCR stabilesc că procedura de promovare și transfer a judecătorilor se stabilește prin lege organică este total nefondată susținerea primei instanțe în sensul că aspectele legale de forma și momentul exprimării opțiunii de promovare reprezintă elemente neimportante, nehotărâtoare, care pot fi astfel lăsate la nivelul legislației infra -legale. Formularea opțiunii privind secția pentru care se solicită promovarea reprezintă un element esențial în cadrul procedurii de promovare, care nu poate fi lăsată la nivel de regulament ca și procedură de reglementare, deoarece în funcție de această opțiune se realizează în concret promovarea, fiind astfel un element determinant.

Evoluția legislației secundare care inițial nu a prevăzut această opțiune ca fiind necesară să fie exprimată prin raportare la principiul specializării pentru ca apoi să se cantoneze în obligativitatea respectării întocmai a aceluiași principiu denotă arbitrariul procedurii inițiale și astfel caracter ei nelegal, implicit și al legislației secundare inițiale.

Atunci când se organizează un concurs este necesar ca toate aspectele legate de procedura în sine să fie stabilite încă de la început, fără să existe posibilitatea modificării regulilor pe parcursul concursului. Or, în condițiile, în care opțiunea se exprimă după ce se afișează notarea aferentă evaluării activității profesionale, o astfel de opțiune nu mai servește scopului obiectiv al desfășurării concursului, constând în ocuparea unui post specializat ca urmare a desfășurării unei proceduri de examinare aptă să servească acestui scop prin examinarea candidaților și a activității lor în considerarea specializării, ci doar satisfacerii unui interes individual.

Sentința recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material invocate, instanța de fond reținând sumar că nu a identificat situația premisă avută în vedere de disp. art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deși este cât se poate de evident faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde dispozițiile esențiale care să stea la baza desfășurării concursului, toată procedura de organizare și examinare fiind prevăzută de Regulamentul de organizare contestat în cauză, ceea ce este interzis.

Dacă ar fi prevăzută în Legea nr. 303/2004 această procedură, este evident că Regulamentul nu-și mai avea rostul, iar pe de altă parte, se poate constata că această lege nu prevede nicio dispoziție esențială specifică organizării și desfășurării concursului, ci numai a condițiilor de înscriere la concurs, ceea ce este insuficient pentru a acoperi condițiile prevăzute la art. 125 alin. (2) din Constituția României, din moment ce în aceasta nu se regăsesc sub nicio formă conceptele și noțiunile folosite în Regulament, care să permită candidaților să - și regleze conduita și nici în ceea ce privește comisiile, evaluarea, etc, configurarea acestora realizându-se doar prin Regulament.

Legiuitorul nu a respectat dispozițiile art. 24 alin. (2) și 25 din Legea nr. 24/2000, deoarece s-a încălcat nepermis principiul securității juridice sub aspectul accesibilității și previzibilității legii, iar sub acest aspect, CEDO, într-o bogată jurisprudență, a instituit o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigențe (cauzele Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveției, 2005).

Rigorile legiferării își găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ. Legea nr. 24/2000 prevede în acest sens o serie de reguli, respectiv "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce- art. 7 alin. (4). In plus,"în cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor si noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite."

Din această perspectivă, Legea nr. 303/2004 nu asigură niciun element de accesibilitate și predictibilitate cu privire la organizarea și desfășurarea concursului, nu prevede nici un articol sau cuvânt care să asigure respectarea principiilor invocate, iar această carență nu poate fi complinită prin Regulamentul contestat.

Ulterior concursului s-a modificat Regulamentul tocmai sub aspectul indicării secției pentru care optează candidatul și a specializării, elocvent fiind art. 32 alin. (3) și (4) astfel cum a fost modificat:

"(3) In termenul prevăzut de calendarul concursului, cei interesați pot depune cereri de înscriere la concurs la Consiliul Superior al Magistraturii, în care se menționează instanța la care se solicită promovarea efectivă, respectiv secția pentru care optează.

(4) Fiecare candidat poate opta, în ordinea preferinței, pentru oricare dintre secțiile cu aceeași specializare sau cu o specializare comună, din cadrul uneia sau al mai multor instanțe pentru care s-au scos posturi la concurs din circumscripția aceleiași curți de apei, menționând și specializarea pentru care s-a formulat opțiunea."

Dacă nu erau esențiale aceste aspecte ale secției și specializării, în mod clar CSM nu l-ar fi modificat și nici nu ar fi abrogat art. 51 alin. (1), iar faptul că s-a ținut seama de principiul specializării la scoaterea posturilor la concurs pe secții rezultă din paragraful nr. 7 al Hotărârii CSM nr. 1094/2020 care menționează că, "în aplicarea dispozițiilor 30 din Regulament, care prevăd că la stabilirea posturilor scoase Ia concurs se va realiza și consultarea instanțelor, prin adresa nr. x/2020 Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat curților de apel să comunice numărul de posturi vacante de judecător repartizate pe secții care pot fi alocate concursului de promovare efectivă în funcții de execuție a judecătorilor."

Așadar, din acest paragraf rezultă că intimatul a scos posturile la concurs pe secțiile menționate în Anexa la hotărâre în raport de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel, așa cum impun si disp. art. 30 alin. (1) din Regulament, articol încălcat prin hotărârea contestată în mod vădit.

Legea nr. 303/2004 nu prevede nici aceste aspecte esențiale, deși trebuia, astfel cum rezultă din art. 125 alin. (2) din Constituția României, și mai mult, acest aspect întărește caracterul ambiguu al normelor invocate pentru că nu e posibil, previzibil și legal să participi la un concurs și să ai vocație la toate posturile scoase la concurs de tribunalul respectiv. Actul administrativ contestat încalcă principiul încrederii legitime, legislația pe care se fundamentează fiind nepredictibilă, neunitară și necoerentă, determinând prin aceasta necesitatea modificării, or. la nivelul acestei autorități era necesară o stabilitate a regulilor instituite. Măsura carenței este dată de modificarea Regulamentului după examen. Așadar, la soluționarea recursului este necesar să se observe că Legea nr. 303/2004 nu prevede niciun element esențial al organizării concursului de promovare efectivă, ci doar regulamentul, ceea ce este interzis prin Constituția României.

Și dacă s-ar putea susține că Legea nr. 303/2004 ar cuprinde minime elemente cu privire la acest concurs sub aspectul condițiilor de înscriere, tot nu este suficient și tot se încalcă Constituția deoarece, este clar că doar în reglementarea acestei legi nu se puteau scoate posturile la concurs, înscrie candidații, forma comisiile, evalua candidații, efectua opțiunea, valida examenul, contesta examenul; nu se puteau realiza toate aceste proceduri pentru că Legea nr. 303/2004 nu prevede nicio dispoziție esențială care să permită astfel de manifestări de voință și proceduri, astfel că hotărârea CSM contestată care reglementează exhaustiv toată procedura de organizare și desfășurare a concursului de promovare este vădit nelegală.

Și disp. art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă întăresc afirmațiile potrivit cărora promovarea la acest concurs a avut în vedere principiul specializării negat de instanță și pârât, aceasta pentru că, dacă acest principiu nu a stat la baza concursului și al opțiunii, pârâtul nu avea posibilitatea de a modifica acest regulament întrucât, prevederile menționate impun la modul imperativ raportarea acestor modificări la actul de bază, în cauză regulamentul.

Aceste prevederi au următorul conținut: " Dispozițiile de modificare și completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intențiile ulterioare de modificare și completare a acestora trebuie raportate tot ta actul de bază".

În cauză, actul de bază care are în vedere promovarea pe secții, deci și specializare. Dacă în desfășurarea acestui concurs nu s-a avut în vedere principiul (criteriul specializării și secțiile corespunzătoare acestora, atunci nu se explică prevederea expresă din Regulament, aceea că posturile se scot la concurs distinct pe secții, iar art. 42 din Regulament ce privește evaluarea candidatului în funcție de specializare nici nu mai era necesar. In plus, nu poate fi omis art. 36 alin. (3) din Regulament care prevede că, comisia de evaluare este alcătuită din președintele curții de apel, care este și președintele comisiei, și 4 membri din rândul judecătorilor de la curtea de apel, cu specializarea corespunzătoare secțiilor în cadrul cărora sunt posturile vacante scoase la concurs, propuși de colegiul de conducere al curții de apel.

Este adevărat că Regulamentul nu interzicea în mod expres ca un candidat să promoveze la o altă secție dacă obținea un punctaj superior, însă, chiar în lipsa unui atare text legal, Regulamentul și Hotărârea CSM nr. 1094/2020 prevăd clar că posturile s-au scos la concurs pe secții în mod distinct, iar din moment ce evaluarea s-a realizat în funcție de specializarea judecătorului corespunzător activității desfășurate, principiul legalității, al responsabilității, al justiției și egalității (principii fundamentale ale dreptului), impun o singură concluzie: dacă evaluarea a vizat o anume secție sau specializare, atunci și opțiunea trebuia să urmeze calea firească a specializării. O altă interpretare ar însemna ca evaluarea candidatului să nu aibă practic nicio valoare, deoarece nu folosea opțiunii care s-a exercitat pe o materie diferită, decât pentru o ierarhizare lipsită de conținut.

Valorizarea unei opțiuni care este străină de specializarea candidatului încalcă dispozițiile legale invocate cât și valorile promovate în Constituția României și Legea nr. 303/2004 din 28 iunie 2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, reprezentând totodată un precedent grav, necesar a fi sancționat deoarece altfel toată această procedură trece de aparența unui joc de circumstanțe, situație care a determinat afectarea gravă a dreptului subiectiv al subsemnatei.

Prin aplicarea principiului dura lex sed lex de către prima instanță se validează încă o dată o opțiune care nu a fost respectată din moment ce după promovare acest candidat a revenit Ia specializarea inițială, sfidând astfel forța juridica a unui act administrativ care ar trebui să producă efecte juridice în concret și să reflecte legalitatea și implicit veridicitatea.

In drept, au fost invocate prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Recursul incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident, prin care a invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, respectiv faptul că instanța de fond a dispus în mod netemeinic și nelegal cu privire la excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, hotărârea fiind dată sub acest aspect cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Contrar celor reținute de prima instanță, recurenta - reclamantă nu justifică interesul în formularea acestei cereri, raportat la prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. a) din același act normativ și art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în "justificarea unui interes", iar "interesul de a acționa trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Interesul judiciar este o condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în proces și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare.

Conform art. 33 din C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal- adică propriu celui ce promovează acțiunea, născut și actual- respectiv un interes care se află în ființă la data promovării acțiunii și pe tot timpul exercitării acesteia.

Interesul, ca folos practic imediat pe care îl are o parte și pe care trebuie să îl demonstreze pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, în materia contenciosului administrativ, nu poate fi desprins, potrivit art. 1 dîn Legea nr. 554/2004, republicată, coroborat cu art. 2 lit. a) din același act normativ, de vătămarea pretins a fi fost produsă prin actul administrativ atacat, fie drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, fie interesului legitim public.

Prin urmare, orice subiect de drept poate introduce o acțiune în contencios administrativ, în măsura în care dovedește că a fost vătămat într-un drept/interes legitim.

Sub acest aspect, a arătat că practica instanței supreme este constantă în sensul că în cadrul contenciosului administrativ subiectiv (ce are ca scop protejarea drepturilor subiective ce aparțin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate) nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea revocării/nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse persoanei fizice sau juridice într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

În raport cu aceste dispoziții, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la prevederile art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot invoca apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, și nu invers.

În considerarea celor anterior menționate, a arătat că nu este îndeplinită în cauză condiția referitoare la justificarea unui interes legitim privat, în înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil prefigurat, lipsa acesteia neputând fi acoperită de interesul public, întrucât acesta nu poate avea decât un caracter subsidiar.

În primul rând, recurenta - reclamantă a fost declarată respinsă la concursul de promovare efectivă în funcții de execuție desfășurat în perioada august- decembrie 2020, ca urmare a punctajului obținut, raportat la numărul de posturi scoase la concurs (la concurs fiind scoase 2 posturi, iar reclamanta ocupând locul 3), astfel că nu se poate pune problema unei vătămări a acesteia din perspectiva încălcării de către subscrisul a vreunui drept de opțiune al recurentei - reclamante.

În doilea rând, prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contecios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, a solicitat în contradictoriu cu subscrisul anularea în parte a Hotărârii secției pentru judecători nr. 1552/18.12.2020 (prin care s-a hotărât promovarea efectivă a judecătorilor declarați admiși), recunoașterea dreptului pretins în urma punctajului obținut ia examenul de promovare efectivă organizat în perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă și promovată efectiv la Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și invalidarea în parte a concursului la care a participat întrucât ar fi fost încălcate prevederile art. 30 alin. (1) și art. 36 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1348/2019, ale art. 41 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, precum și ale art. 125 alin. (2), art. 1 alin. (4) și (5) din Constituția României.

În susținerea acestei acțiuni recurenta - reclamantă a invocat cu privire la procedura de concurs, motive similare cu cele invocate în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 60/26.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de recurenta • reclamantă în contradictoriu cu subscrisul. Hotărârea instanței a fost atacată cu recurs, aflându-se pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 22.06.2021 (ulterior pronunțării sentinței sus menționate), acest demers judiciar a fost determinat de pronunțarea sentinței civile nr. 60/2021 de către Curtea de Apel Oradea și nu mai poate aduce recurentei - reclamante niciun folos practic deoarece aceasta nu mai poate pretinde o anumită conduită din partea subscrisului în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil prefigurat în legătură cu procedura de concurs deja finalizată și contestată.

Sub acest aspect, s-a arătat că procedura de concurs s-a finalizat, fiind emise hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost validate rezultatele concursului și promovați efectiv judecătorii declarați admiși în raport de numărul posturilor scoase la concurs, iar recurenta - reclamantă a atacat în fața instanței de contencios administrativ actele administrative cu caracter individual emise de subscrisul în procedura de concurs presupus vătămătoare pentru aceasta, acțiunea fiind respinsă ca nefondată.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de fond, o eventuală anulare a regulamentului de concurs, act administrativ cu caracter normativ, ar produce efecte obligatorii numai pentru viitor, fără a putea afecta în vreun fel procedura de concurs finalizată și actele administrative individuale emise în această procedură în condițiile în care instanța de judecată a constatat că acestea sunt legal emise. Mai mult, recurenta - reclamantă nu mai poate obține în cadrul prezentei acțiuni recunoașterea dreptului pretins, acela de a fi admisă la concursul de promovare efectivă atâta vreme cât aceeași solicitare a formulat-o și în dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, acțiunea fiind respinsă ca nefondată. Sub acest aspect, a invocat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, pentru motivele mai sus expuse, întrucât recurenta - reclamantă nu mai poate obține un folos practic din anularea regulamentului atacat, a solicitat respingerea acțiunii formulate ca lipsite de interes.

În drept, au fost invocate prevederile art. 486, art. 487, art. 488, art. 490, art. 491 din C. proc. civ., precum și celelalte prevederi menționate în cuprinsul întâmpinării și recursului incident.

4.1. Întâmpinarea la recursul principal depusă de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta - reclamantă A..

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare, pârâta a arătat că hotărârea recurată este motivată, cuprinzând argumentele instanței cu privire la soluția adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, motivele reținute de instanța de fond nu sunt contradictorii, aceasta apreciind în mod corect, clar și în acord cu dispozițiile legale faptul că regulamentul criticat nu adaugă în mod nepermis la dispozițiile din legea organică în contextul în care prin reglementarea infra-legală este stabilită modalitatea concretă de desfășurare a concursului de promovare a judecătorilor, iar prin lege sunt stabilite doar aspecte esențiale privind procedura.

Așa cum a arătat în fața instanței de fond, regulamentul, ca act administrativ normativ, trebuie corelat sub aspectul efectelor pe care le va produce în ordinea juridică cu legea în baza căreia a fost adoptat, dar și cu celelalte acte cu care se află în conexiune. Aceste acte normative cu caracter secundar detaliază pas cu pas modul în care o anume lege trebuie să fie aplicată. în general orice lege emisă de parlament este urmată de norme metodologice de aplicare a legii care detaliază/clarifică dispozițiile legale respective. Practic, regulamentele sunt acte administrative care au rolul de a clarifica si detalia dispozițiile actelor normative pentru care au fost emise.

Astfel, în mod corect și fără a fi contradictorie în motivare, instanța de fond a reținut că regulamentul a cărui anulare în integralitate o solicită recurenta - reclamantă este în deplin acord cu reglementările de la nivel primar, fiind emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce exclude posibilitatea primirii criticilor invocate sub aspectul adăugării la lege, cu consecința anulării acestuia.

Orice legislație primară trebuie să cuprindă o reglementare cu un grad mare de generalitate, neputând fi prezentate sau epuizate la nivelul legislației primare toate situațiile posibile cărora li s-ar aplica norma. De aceea, în principiu, legea primară se referă la acele situații tipice, în care se regăsesc, de obicei, majoritatea destinatarilor normei.

Aceste aspecte nu pot să se răsfrângă asupra legalității actului administrativ pe care recurenta - reclamantă îl contestă în mod formal, fără critici concrete, în condițiile în care secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin acest act, nu a făcut decât să dea eficiență unor dispoziții legale în vigoare, dezvoltând la nivel de legislație secundară proceduri ce se impuneau în vederea punerii în aplicare a acestor prevederi, în deplină concordanță cu acestea și fără a adăuga la lege.

Neadoptarea unor proceduri propriu zise în care să poată fi descrise în concret toate elementele necesare activării dispozițiilor de la nivelul legislației primare, ar fi condus la lipsirea de efecte practice a acestor dispoziții, blocând în consecință aplicarea acestora.

Din cuprinsul susținerilor recurentei - reclamante (nemulțumita în fapt de normele legislației primare) reiese că simpla adoptare a unui astfel de regulament ar fi contrară legii, ceea ce nu poate fi admis atâta vreme regulamentul în discuție a fost adoptat (atât sub aspectul organului emitent, cât și al chestiunilor pe care le reglementează) în limitele competențelor i conferite de art. 106 lit. f) raportat la art. 46 alin. (2) și art. 46

3

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, aceste dispoziții legale fiind în vigoare și bucurându-se de prezumția de constituționalitate.

Prin urmare, motivarea primei instanțe cu privire la fondul cererii este clara, lipsită de ambiguități, fiind relevate în mod judicios argumentele care au format opinia acesteia sub aspectele deduse judecății. Se constată, de asemenea, că instanța a avut în vedere cererile părților, apărările și susținerile acestora, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă fiind de fapt nemulțumită de motivarea hotărârii care concordă sub unele aspecte cu apărările subscrisului.

În ceea ce privește motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanță pronunțând o soluție legală și temeinică cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că eventualele vicii de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile legale vor putea fi valorificate în cadrul acțiunii în anulare în fața instanței de contencios administrativ numai după ce Curtea Constituțională se va pronunța cu privire la excepțiile de neconstituționalitate respective.

S-a avut în vedere în acest sens că, raportat la prevederile art. 146 lit. d) din Constituția României și la art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, Curtea Constituțională a României este singura în măsură să se pronunțe cu privire la excepțiile de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ridicate în fața instanțelor judecătorești și să aprecieze conformitatea acestora cu prevederile constituționale.

În aceste condiții, nu se poate considera că prima instanță a refuzat să judece și să aprecieze asupra conformității regulamentului criticat cu prevederile Constituției, din moment ce legislația primară se bucură de prezumția de constituționalitate, iar reglementarea secundară este în deplin acord cu aceasta, bucurându-se de prezumția de legalitate.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că regulamentul a cărui anulare în integralitate o solicită recurenta - reclamantă este în deplin acord cu reglementările de la nivel primar, fiind emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce exclude posibilitatea primirii criticilor invocate sub aspectul adăugării la lege, cu consecința anulării acestuia.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, argumentele recurentei - reclamante în susținerea solicitării de anulare a regulamentului în discuție sunt reprezentate în cea mare parte de critici aduse normelor reglementate la nivel de legislație primară, susținând neconstituționalitatea acestora; însă, aceste critici nu pot impieta asupra legalității actului adoptat în limitele competențelor legale ce revin secției pentru judecători și cu deplina respectare a dispozițiilor în aplicarea cărora s-a impus adoptarea acestei hotărâri, legislația primară bucurându-se de prezumția de constituționalitate, așa cum a menționat mai sus. De altfel, reiese cu evidență faptul că intenția recurentei - reclamante a fost aceea de a-și crea un cadru procesual în vederea ridicării excepțiilor de neconstituționalite menționate în cuprinsul acțiunii.

Așa cum s-a arătat și în fața primei instanțe, întrucât criticile recurentei - reclamante sunt îndreptate cu prioritate și preponderență asupra dispozițiilor reglementate la nivel de legislație primară, actele emise la nivel de legislație secundară în temeiul acestor dispoziții fiind atacate formal (recurenta - reclamantă neaducând critici concrete de nelegalitate a acestora), cererea acesteia prin care urmărește anularea unui act administrativ normativ ulterior contestării în instanță a actelor administrative individuale emise în cadrul procedurii de concurs, nu poate fi primită, neexistând interesul, folosul practic actual ce trebuie justificat de către cel care demarează acțiunea judiciară.

De asemenea, sunt neîntemeiate și susținerile recurentei - reclamante referitoare la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 454 din data de 24.06.2020 a Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 454 din data de 24.06.2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 655 din 24 iulie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. {1} din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale.

După cum se poate observa, considerentele reținute de Curtea Constituțională referitoare la transfer nu pot afecta organizarea concursului de promovare a judecătorilor, în acest caz fiind incidente dispoziții legale diferite de cele analizate de Curtea Constituțională. Ca urmare, în prezent prevederile legale și regulamentare privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor își produc efectele bucurându-se de prezumția de constituționalitate, respectiv de legalitate.

Totodată, prevederile art. 51 alin. (1) din regulament aveau următorul cuprins la momentul desfășurării concursului de promovare: "Candidații clasificați în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obținute la concurs formulează opțiune, în această ordine, în termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, pentru unul dintre posturile scoase la concurs la instanța sau instanțele pentru care au optat potrivit ort 32 alin. (4). în cazul în care candidații au optat, potrivit art. 32 alin. (4), pentru mai multe tribunale din circumscripția curții de apel în care funcționează, se va ține seama de ordinea de preferință indicată de candidați."

În prezent, aceste prevederi au fost abrogate prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 426/2021 pentru modificarea și completarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1.348/2019.

Art. 51 alin. (5) din același Regulament prevede că "Promovarea efectivă se realizează în ordinea punctajelor obținute, în limita numărului de posturi aprobate, în raport de opțiunea candidatului."

În opinia recurentei - reclamante, textul regulamentar ar contraveni prevederilor art. 181 din C. proc. civ. (referitor la calculul termenelor procesuale), fiind nemulțumită de considerentele instanței de fond și sub acest aspect. În această privință, în mod corect a reținut instanța fondului că nu există nicio neconcordanța între dispoziția regulamentară criticată și legislația primară, recurenta -reclamantă fiind în fapt nemulțumita de modul în care au fost calculate termenele de exercitare a opțiunilor.

De asemenea, faptul ca se prevede posibilitatea stabilirii unui termen de către comisia de organizare nu înseamnă că acesta trebuie calculat potrivit dispozițiilor din C. proc. civ.. Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, dispoziția regulamentară atacată se referă la un termen stabilit de comisia de organizare a concursului pentru exercitarea dreptului de opțiune într-o procedură administrativă, nicidecum la un term