Decizia nr. 3267/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 martie 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanței anularea în parte a Hotărârii nr. 1552/18.12.2020, secția pentru judecători, recunoașterea dreptului pretins în urma punctajului obținut la examenul de promovare efectivă din perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă și promovată efectiv la secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Arad și invalidarea în parte a concursului de promovare menționat întrucât nu au fost respectate condițiile prevăzute de Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1348/2019, fiind încălcate dispozițiile art. 30 alin. (1), art. 36 alin. (3) din Regulamentul de promovare, art. 125 alin. (2) și art. 1 alin. (4) și alin. (5) din Constituția României.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 60/CA/2021 - P.I. din 26 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva a sentinței nr. 60/CA/2021 - P.I. din 26 mai 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat: - sesizarea Curții Constituționale a României pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 Republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, dispoziții care încalcă: - art. 125 alin. (2), art. 1 alin. (5) din Constituția României, ce reglementează statutul judecătorilor; - art. 1 alin. (4) din Constituție, ce consacră principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale; - art. 1 alin. (5) din Constituție, privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor; - art. 133 alin. (1) din Constituție privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii, suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate; - admiterea recursului, casarea hotărârii în tot, «judecarea fondului cu consecința admiterii acțiunii. În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărarea formulată în cauză Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la data de 08.09.2021 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Prioritar, Înalta Curte are a se pronunța cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Analizând cererea astfel formulată, Înalta Curte urmează a o respinge, pentru cele ce succed: Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: 1) Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană în special necesitatea respectării valorilor statului de drept și principiul independenței judecătorilor consacrat de articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE și de articolul 47 din Cartă, astfel cum a fost acesta deja interpretat prin jurisprudența Curții [(Hotărârea din 27 februarie 2018 Associacao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C;2018:117), respectiv prin Hotărârea din data de 06.10.2021, în cauza C-487/19 (...)j, se opun unei legislații naționale: a) Cum e te dispoziția articolului 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin care se prevede că toată procedura de promovare efectivă a judecătorilor, componentă a statutului acestora reglementată prin Constituția României, să fie prevăzută printr-un regulament, respectiv Hotărârea secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019? b) Care reglementează aspectele importante privitoare la promovarea magistraților prin acte normative de rang inferior adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii și care sunt ulterior modificate cu privire la procedura de promovare, în condițiile în care potrivit Constituției naționale și jurisprudenței Curții Constituționale a României, statutul magistraților trebuie să fie reglementat prin lege organică, act normativ adoptat de Parlament? c) Care reglementează o procedură de promovare efectivă la instanțele superioare (caracterizate prin specializarea judecătorilor) în cadrul căreia un judecător care este evaluat sub aspectul competențelor sale profesionale dobândite într-o anumita specializare este apoi promovat în cadrul unei secții având o altă specializare? 2) Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană în special necesitatea respectării valorilor statului de drept, se opun unei legislații naționale, cum este dispoziția art. 30 alin. (1), art. 42 alin. (1) și art. 51 alin. (1) din Hotărârea secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019 (în vigoare la data desfășurării examenului de promovare) prin care, deși posturile scoase la concurs pentru promovarea efectivă s-au stabilit de către secția pentru judecători, în mod distinct pe secții, în urma consultații instanțelor, în funcție de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel, iar evaluarea s-a realizat conform specializării candidaților, totuși, candidații au avut posibilitatea de a formula opțiunea pentru altă specializare decât au fost evaluați? 3) Dispozițiile art. 20 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, coroborat cu art. 1, art. 2, art. 3 și art. 9 din Directiva 2000/78 pot fi interpretate în sensul că reprezintă o discriminare desfășurarea unei proceduri de selecție și promovare profesională bazată pe verificarea unor cunoștințe specializate într-un anumit domeniu în care, un candidat care este evaluat în funcție de o anumită specializare, în final este promovat pe un alt post decât cel corespunzător competențelor deținute și supuse verificării, în detrimentul altui candidat care a fost evaluat pentru postul pentru care a candidat și a obținut astfel punctajul necesar pentru ocuparea singurului post disponibil aferent specializării în raport de care a fost evaluat. În motivarea cererii de decizie preliminară, recurenta-reclamantă a redat câteva paragrafe din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-487/19. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat prin punctul de vedere depus, respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene deoarece nu există niciun dubiu cu privire la aplicarea sau interpretarea vreunei norme a dreptului Uniunii. Înalta Curte constată că potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea (...)". Conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 340/2009, - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. - (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere, atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. Din analiza acestor dispoziții reiese că instanțele naționale pot apela la procedura hotărârii preliminare în cadrul oricărui tip de litigiu, indiferent de materia acestuia sau de procedura utilizată, în următoarele condiții: (i) solicitarea provine din partea unui organ cu atribuții jurisdicționale; (ii) obiectul interpretării este o prevedere de drept european sau un act al unei instituții europene, care are incidență în litigiul național; (iii) instanța națională apreciază că o hotărâre preliminară din partea UE îi este necesară pentru a se pronunța asupra unei probleme incidente în cauza ce i-a fost dedusă spre soluționare. Prin urmare, instanța națională are competența de a aprecia dacă îi este necesară o hotărâre preliminară, necesitate ce presupune o analiza a relevanței normei europene în cauză precum și a clarității textului, întrucât dacă norma europeană are un caracter clar, univoc, lipsit de ambiguități sau există deja o practică a CJUE pe baza căreia se poate stabili sensul normei în discuție, nu este necesară interpretarea lui de către CJUE. Referitor la acest aspect în cauza C.283/81, Cilfit S.R.L. și Lanificio di Gavardo SpA v. Ministerul Sănătății, invocate chiar de către petentă, CJUE a reținut că: "8. În acest cadru, este necesar să se precizeze sensul comunitar al expresiei «în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești», pentru a stabili în ce condiții o instanță națională ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern are obligația de a sesiza Curtea de Justiție.

În această privință, trebuie să se sublinieze, în primul rând, că articolul 177 (în prezent art. 267 din TFUE n.r.) nu constituie o cale de atac deschisă părților într-un litigiu pendinte în fața unei instanțe naționale. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă privind interpretarea dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o chestiune invocată în sensul articolului 177. Pe de altă parte, după caz, instanța națională respectivă poate sesiza Curtea de Justiție din proprie inițiativă.

În al doilea rând, din raportul dintre al doilea și al treilea alineat ale articolului 177 rezultă că instanțele vizate de al treilea alineat se bucură de aceeași putere ca toate celelalte instanțe naționale de a aprecia dacă o hotărâre a Curții asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite pronunțarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar ridicată în fața lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului.

Dimpotrivă, în cazul în care instanțele naționale constată că este necesară recurgerea la dreptul comunitar pentru a reuși să soluționeze litigiul cu care au fost sesizate, articolul 177 le impune acestora obligația de a sesiza Curtea de Justiție pentru orice întrebare adresată în interpretare.

Întrebarea adresată de Corte di Cassazione urmărește să afle dacă, în anumite împrejurări, obligația prevăzută la articolul 177 alin. (3) ar putea totuși să fie supusă unor limite.

Trebuie amintit în această privință că în hotărârea Da Costa (…), Curtea a declarat că «deși articolul 177 alin. (3) obligă fără nicio restricție instanțele naționale ale căror hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, să adreseze Curții orice chestiune de interpretare ridicată înaintea lor, autoritatea interpretării date de aceasta în temeiul articolului 177 poate priva această obligație de scopul său, golind-o astfel de conținut; aceasta este situația mai ales atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere substanțial cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară».

Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de articolul 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudență constantă a Curții care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent de natura procedurilor care au condus la această jurisprudență, chiar în absența unei stricte identități a întrebărilor în litigiu.

Cu toate acestea, se înțelege că, în toate aceste împrejurări, instanțele naționale, inclusiv cele menționate la articolul 177 alin. (3), își păstrează întreaga libertate de a sesiza Curtea în cazul în care consideră acest lucru oportun. "16. În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluționare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație, instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre și Curții de Justiție. Doar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, instanța națională se poate abține să mai trimită această întrebare Curții de Justiție și poate să o soluționeze pe propria răspundere.

Cu toate acestea, existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile dreptului comunitar și de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia.

În primul rând, trebuie să se țină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi și că diversele versiuni lingvistice sunt toate autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice.

De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar folosește o terminologie proprie, chiar și atunci când există o concordanță deplină a versiunilor lingvistice. În plus, trebuie subliniat că noțiunile juridice nu au în mod necesar același conținut în dreptul comunitar și în dreptul național al diferitelor state membre.

În sfârșit, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie să fie plasată în contextual său și interpretată în lumina ansamblului prevederilor acestui drept, a finalităților și a stadiului evoluției acestuia la data la care respectiva prevedere trebuie să fie aplicată.

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă întrebării adresate de Corte Suprema di Cassazione că articolul 177 alin. (3) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității. Analizând cererea formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele mai sus evocate, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, partea tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții, aspect care excede competenței sale. Întrebarea care poate fi adresată Curții de către instanța națională trebuie să vizeze exclusiv interpretarea, validitatea sau aplicarea normelor de drept unional, iar nu aspecte legate de dreptul național, sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Înalta Curte consideră că prin sesizarea formulată, recurenta-reclamantă nu indică nicio reglementare comunitară neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, întrebările formulate vizând situația de fapt reținută de instanța de fond raportat la dispozițiile din Regulament, iar nu interpretarea unei norme comunitare. Întrebările prezentate de recurenta-reclamantă nu se bazează pe vreo chestiune neclară sau interpretabilă pe care ar conține-o norma europeană, ci aceasta urmărește aplicarea normei europene la datele de fapt ale speței de față, aspect ce intră în competența instanței naționale. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu îi este necesară o decizie a CJUE care să răspundă la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel că va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, precum și a cadrului legal incident speței deduse judecății, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed: Reține Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, a solicitat în contradictoriu cu intimatul-pârât anularea în parte a Hotărârii secției pentru judecători nr. 1552/18.12.2020, recunoașterea dreptului pretins în urma punctajului obținut la examenul de promovare efectivă organizat în perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă și promovată efectiv la Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și invalidarea în parte a concursului la care a participat. În mod corect prima instanță a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată ca fiind neîntemeiată, reținând, în esență, că Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1348/2019, forma în vigoare la data de 03.08.2020, nu interzicea ca un judecător să promoveze la o altă secție, cu o altă specializare, dacă obținea un punctaj superior, dreptul la opțiune vizând oricare dintre posturile scoase la concurs la instanța pentru care a optat în cererea de înscriere. Astfel, conform textului de lege invocat de către recurenta-reclamantă, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere…"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, dar, fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea dată fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Din această perspectivă susține recurenta-reclamantă, ca o primă critică, faptul că instanța de fond a reținut dispozițiile art. 53 din Hotărârea nr. 1552/18.10.2020, hotărârea de validare a concursului, dispoziții care nu sunt incidente cauzei. Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește această critică, hotărârea instanței de fond cuprinde o eroare materială, în sensul că este menționat, într-adevăr, în contextul în care se evocă dispoziții din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru Judecători nr. 1348/2019, articolul 53 din Hotărârea nr. 1552/18.12.2020, în loc de hotărârea de aprobare a Regulamentului, mai sus evocată. Acest aspect nu impietează asupra legalității sentinței atacate, fiind o simplă eroare materială. Raționamentul, modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente nu este afectat de această eroare materială, astfel că nu poate fi primit ca fiind un motiv de recurs care să se încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ. În concret, Înalta Curte reține că prin Hotărârea nr. 1094/20.08.2020, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea concursului de promovare efectivă a judecătorilor în funcții de execuție. Prin Hotărârea nr. 1552/18.12.2020, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât promovarea efectivă a judecătorilor declarați admiși, menționați în Anexa hotărârii, începând cu data de 01.01.2021. Pentru promovarea efectivă la Tribunalul Arad au fost scoase la concurs 2 posturi de judecător, unul la secția penală și unul la secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale. Pentru cele 2 locuri scoase la concurs la Tribunalul Arad au formulat cereri de înscriere (la data de 21.09.2020) trei judecători: domnul B., judecător la Judecătoria Arad, domnul C., judecător la Judecătoria Arad și doamna A., judecător la Judecătoria Arad. Recurenta-reclamantă a fost clasată pe locul 3 în urma desfășurării concursului. În esență, recurenta -reclamantă susține nelegalitatea sentinței de fond motivat de împrejurarea că domnul judecător C. a fost promovat la secția de contencios administrativ și fiscal, deși acesta funcționase anterior promovării la secția penală și a candidat pentru locul scos la concurs de către Tribunalul Arad pe secția penală, înfrângându-se principiul specializării. Potrivit prevederilor art. 30 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, "(1) Posturile scoase la concurs pentru promovarea efectivă se stabilesc de către secția pentru judecători, în mod distinct pe secții, în urma consultării instanțelor, în funcție de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale și Curți de apel. (2) Judecătorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pot candida pentru promovarea efectivă la oricare dintre instanțele pentru care s-au stabilit posturi vacante scoase la concurs, Indiferent de instanța la care funcționează". Potrivit art. 51 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, "Candidații clasificați în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obținute la concurs formulează opțiune, în această ordine, în termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, pentru unul dintre posturile scoase la concurs la instanța sau instanțele pentru care au optat potrivit art. 32 alin. (4). în cazul în care candidații au optat, potrivit art. 32 alin. (4), pentru mai multe tribunale din circumscripția Curții de apel în care funcționează, se va ține seama de ordinea de preferință indicată de candidați". În ceea ce privește critica recurentei cu privire la faptul că hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost adoptat Regulamentul este nelegală, adaugă nepermis la lege, iar instanța de fond nu a tranșat acest lucru, Înalta Curte apreciază că nu este, de asemenea, întemeiată. Așadar, instanța de fond a judecat în cadrul stabilit de către reclamantă, cu respectarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., în sensul că reclamanta nu a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost adoptat Regulamentul concursului. Astfel fiind, Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1348/2019, forma în vigoare la data de 03.08.2020, nu interzicea ca un judecător să promoveze la o altă secție, cu o altă specializare, dacă obținea un punctaj superior, opțiunea ce se formula la momentul înscrierii la concursul de promovare efectivă vizând instanța avută în vedere de candidat și nicidecum secțiile din cadrul instanței unde erau scoase posturi la concurs. De asemenea, nu exista vreo dispoziție legală care să impună o altă ordine de opțiune pentru posturile scoase la concurs la instanța sau instanțele pentru care candidații au optat potrivit art. 32 alin. (4) din Regulament decât cea descrescătoare a punctajelor obținute la concurs. În aceste condiții, câtă vreme recurenta nu avea vocație să opteze în cadrul instanței la care dorea să promoveze, fiind clasată pe locul 3, nu se poate pune problema încălcării dreptului său la opțiune sau a nelegalității actului administrativ atacat, aceasta neputând fi vătămată. O altă critică a recurentei-reclamante, din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material, rezidă în aceea că instanța de fond nu a argumentat de ce nu se aplică procedurii și termenului de opțiune prevăzut de art. 51 alin. (1) din Hotărârea CSM 1348/2019 dispozițiile art. 181 C. proc. civ. și nici ce dispoziții sunt aplicabile raportat la aceste susțineri. Dincolo de faptul că această critică ar putea fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată. Astfel, instanța de fond a răspuns criticilor recurentei-reclamante referitoare la neaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 181 și urm. din C. proc. civ., aceasta reținând că dispoziția regulamentară sus-menționată se referă la un termen fix stabilit de comisia de organizare a concursului (18.12.2020, ora 10) pentru exercitarea dreptului de opțiune, nicidecum la un termen procedural, aplicabil pe zile, ore sau ani. Intimatul-pârât a publicat tabelul cu rezultatele finale ale concursului de promovare în funcții de execuție a judecătorilor organizat în perioada august- decembrie 2020, fiind anunțat un termen pentru exercitarea opțiunii de către candidații declarați admiși pentru unul dintre posturile scoase la concurs, recurenta-reclamantă neavând vocație în acest sens, așa cum s-a arătat anterior deoarece s-a clasat pe locul al treilea în condițiile în care au existat numai două locuri scoase la concurs. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu există încălcări ale dreptului material, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul promovat va fi respins ca nefondat.