ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2173/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 20 din 30.09.2019 pronunțată de Comisia de organizare a concursului de promovare pe loc a procurorilor în funcții de execuție, organizat în perioada septembrie- noiembrie 2019, anularea hotărârii nr. 840 din 10.10.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii prin care reclamantului i-a fost respinsă contestația împotriva hotărârii nr. 20 din 30.09.2019 a Comisiei, recunoașterea dreptului de a participa la concursul de promovare, suspendarea hotărârilor sus menționate, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 29 ianuarie 2020, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantul A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (1), (2) și art. 110 din Legea nr. 303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 15 alin. (2), art. 16, art. 124 și art. 132 din Constituție, iar prin sentința nr. 30 din 11 martie 2020, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii.

Calea de atac exercitată Împotriva acestor hotărâri reclamantul A. a declarat recurs. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 30 din 11 martie 2020, recurentul arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece aceasta, în mod eronat, s-a limitat să constate că legislația în vigoare la momentul organizării concursului de promovare în funcție prevedea o anumită condiție de vechime, pe care subsemnatul nu o avea, aspect, de altfel, necontestat. Curtea de Apel Alba Iulia a omis să aplice corespunzător deciziile Curții Constituționale invocate cu privire la modul în care trebuia interpretată situația juridică supusă judecății. Astfel, Deciziile nr. 903/2010 și nr. 727/2012, cu privire la care instanța a arătat că n-ar avea legătură cu obiectul cauzei, au fost invocate ca exemple de hotărâri în care Curtea Constituțională a statuat caracterul obligatoriu inclusiv al considerentelor deciziilor Curții, nu doar al dispozitivului acestora. Recurentul mai susține că instanța de fond trebuia să aibă în vedere și să aplice direct, în cauză, considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 873/2010 și nr. 436/2014. În opinia recurentului, mutatis mutandis, intervenția puterii legislative cu privire la vocația de promovare a magistraților în funcție reprezintă aceeași încălcare a principiului constituțional al independenței justiției. O interpretare contrară ar însemna recunoașterea posibilității legiuitorului de a impune arbitrar condiții pentru promovarea în carieră care să favorizeze ascensiunea la instanțele și parchetele superioare doar a unor magistrați ale căror soluții ar fi pe placul puterii politice, interpretare vădit incompatibilă cu starul de drept și Constituția României. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 436/2014, recurentul consideră că deși instanța de fond a citat considerentele acesteia, a ajuns la o concluzie opusă. Instanța constituțională a statuat că o nouă condiție introdusă de legiuitor pentru accederea la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv lipsa sancțiunilor disciplinare ale candidaților, nu poate viza perioada anterioară intrării în vigoare a legii. În mod evident, situația nu este identică cu cea care face obiectul prezentei cauze, dar principiul rămâne același. Modificarea condițiilor de promovare, nu poate opera decât pentru viitor, astfel încât să nu afecteze cariera magistraților în funcție. Distincția făcută de către Curtea de Apel Alba Iulia între situația magistratului care a comis o abatere disciplinară și cea a magistratului care nu mai îndeplinește condiția de vechime pentru promovare, ca urmare a intervenției legiuitorului, vizează forma, însă omite fondul problemei. De facto, ambilor magistrați, independent de voința lor și capacitatea de a prevedea modul în care le va evolua cariera, li s-a opus de către puterea legislativă un obstacol insurmontabil cu privire la promovarea în funcție, care este o componentă a independentei justiței. În egală măsură, este irelevant caracterul definitiv al primei situații raportat la cea de a doua, invocat de către instanța de fond, în condițiile în care această trăsătură este doar aparentă. La fel cum norma care introduce condiția lipsei abaterii disciplinare poate fi modificată sau abrogată la un moment ulterior intrării în vigoare, norma care prevede necesitatea unei anumite vechimi ar putea să extindă, prin intervenții succesive ale legiuitorului, durata acesteia, astfel încât imposibilitatea promovării din cauza lipsei vechimii necesare să se perpetueze indefinit. Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 352/2018 invocată de către instanță, care a subliniat că "este atributul exclusiv al legiuitorului să determine condițiile specifice de exercitare a profesiei de magistrat, inclusiv din perspectiva vechimii în funcția de judecător sau procuror, necesară pentru promovarea în funcții de execuție", este irelevantă în cauză, deoarece nu contrazice în vreun fel argumentele menționate, Recurentul mai susține că deși împărtășește opinia instanței de fond cu privire la libertatea legiuitorului de a modifica condițiile de vechime necesare promovării în funcție, a solicitat acesteia să interpreteze modificările legislative corespunzător considerentelor deciziilor Curții Constituționale, respectiv să constate că vor opera doar pentru viitor, cu privire la cariera magistraților care au dobândit această calitate, sau pe cea de auditor de justiție, după data de 18.10.2018. Referitor la recunoașterea dreptului pe care îl avea de a participa la concursul de promovare în funcție, organizat în perioada septembrie - noiembrie 2019, recurentul mai arată că deși a arătat instanței de fond că hotărârile (acte administrative unilaterale individuale) a căror anulare a solicitat-o nu îi fuseseră comunicate, nici măcar la data introducerii acțiunii, însă pârâta i le-a opus, nepermițându-i susținerea concursului, în mod nejustificat instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege și decizii ale Curții Constituționale.

Apărările formulate în cauză Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs 5.1. În ceea ce privește recursul formulat împotriva respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile". Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că recursul a fost formulat peste termenul legal de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut de textul legal sus citat. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge recursul, ca tardiv formulat. 5.2 În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 30 din 11 martie 2020 Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin recursul formulat recurentul-reclamant a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând faptul că prima instanță a interpretat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 44 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 cu referire la condiția de vechime necesară pentru participarea la concursul de promovare a judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție, în sensul că în interpretarea acestei dispoziții legale prima instanță a omis să aplice corespunzător Deciziile Curții Constituționale nr. 873/2010, nr. 436/2014, nr. 903/2010 și nr. 727/2012. Înalta Curte costată că aceste critici sunt nefondate, având în vedere faptul că, așa cum a susținut și recurentul, Deciziile Curții Constituționale nr. 903/2010 și nr. 727/2012 au fost invocate ca exemple de hotărâri în care Curtea Constituțională a statuat caracterul obligatoriu inclusiv al considerentelor deciziilor sale, nu doar al dispozitivului acestora. Prin respectivele decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea unor dispoziții legale (art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi) și a unor soluții legislative (excluderea de la controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului care afectează valori și principii constituționale) ce nu au nicio legătură cu prezenta cauză. Împrejurarea că în considerentele acestor decizii Curtea Constituțională reamintește că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, astfel că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, nu conduce la o altă concluzie. Aceasta deoarece cele două decizii constituționale, chiar dacă fac referire în considerentele lor la o noțiune general valabilă actelor jurisdicționale (respectiv puterea de lucru judecat), ele dezleagă chestiuni de drept punctuale și specifice, fără nicio legătură cu prezenta cauză, iar puterea de lucru judecat de care se bucură considerentele respectivelor decizii vizează strict obiectul și cauza ce au fost deduse respectivei judecăți. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță în considerentele sentinței recurate faptul că aceste decizii ale Curții Constituționale invocate de reclamant nu au nici un fel de legătură cu obiectul cauzei. Aceste decizii nu prezintă nicio relevanță sub aspectul interpretării în cauză a dispozițiilor art. 44 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 cu referire la condiția de vechime necesară pentru participarea la concursul de promovare a judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție, În ceea ce privește criticile recurentului invocate prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 873/2010, decizie prin care Curtea a statuat că atât pensia de serviciu a magistraților, cât și procedura de promovare în funcție, sunt componente ale independenței justiției și, în consecință, a decis că afectarea pensiei de serviciu a magistraților constituie o încălcare a prevederilor art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu pot fi primite, prima instanță reținând în mod corect că respectiva decizie nu are legătură cu obiectul cauzei și nici nu are semnificația pe care a apreciat-o recurentul-reclamant. Prin Decizia 873/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor - prin care se elimină "pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor și judecătorilor, respectiv magistraților asistenți ai Curții Constituționale" - sunt neconstituționale. Contrar celor susținute de recurent, modificarea condițiilor de participare la examenul de promovare nu reprezintă din partea legiuitorului o încălcare a principiului constituțional al independenței justiției, căci vocația la promovare pe care recurentul o avea sub vechea lege o are și sub legea nouă (situație diferită de pensia de serviciu a magistraților care fusese eliminată prin dispozițiile 1 lit. c) din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor), însă el trebuie să se supună noilor reguli instituite, referitoare la vechime, în vigoare la data înscrierii la concurs. Înalta Curte reține că recurentul - reclamant se bucură în continuare de dreptul de a participa la un concurs de promovare, acest drept fiindu-i în continuare recunoscut prin lege, dar cu respectarea condițiilor de vechime expres reglementate la momentul înscrierii și organizării concursului. Recurentul - reclamant a mai susținut și faptul că prima instanță, deși a citat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 436/2014, a ajuns la o concluzie opusă celei a Curții. Recurentul consideră că modificarea condițiilor de promovare nu poate opera decât pentru viitor, cu privire la cariera magistraților care au dobândit această calitate sau pe cea de auditor de justiție după data de 18.10.2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018 de modificare și completare a Legii nr. 303/2004), principiul fiind același cu cel reținut de Curtea Constituțională în decizia invocată, pentru a nu se afecta cariera magistraților în funcție. Înalta Curte constată că nici aceste critici nu pot fi primite, deoarece prima instanță a interpretat corect și legal dispozițiile art. 44 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 referitoare la condiția de vechime necesară pentru participarea la concursul de promovare a judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 436/2014 s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și s-a constatat că sintagma "nu au fost niciodată sancționați disciplinar" este constituțională în măsura în care dispune numai cu privire la abaterile disciplinare săvârșite după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004. Ceea ce reține Curtea Constituțională în considerentele acestei decizii este faptul că o nouă condiție introdusă de legiuitor pentru accederea la concursul de promovare în funcția de judecător la ÎCCJ, respectiv lipsa sancțiunilor disciplinare ale candidaților, nu poate viza perioada anterioară intrării în vigoare a legii (pct. 28- 29-30 considerente). Condiția de vechime reglementată de art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu reprezintă, contrar susținerilor recurentului, o situație similară cu condiția lipsei sancțiunilor disciplinare reglementată de art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 436/2014, deoarece condiția de vechime nu este un obstacol insurmontabil cu privire la promovarea în funcție a magistraților. Această condiție de vechime se poate îndeplini în viitor, spre deosebire de condiția lipsei sancțiunilor disciplinare din art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 436/2014, lipsă ce viza și perioada anterioară intrării în vigoare a legii. Prin Legea nr. 242/2018 au fost determinate condițiile specifice din perspectiva vechimii necesare pentru promovarea în funcții de execuție. Momentul promovării în carieră a magistratului nu are semnificația juridică a unui drept câștigat de a promova în condiții de vechime prevăzute la momentul numirii în magistratură, așa cum susține recurentul atunci când afirmă că prevederile Legii nr. 242/2018 privind condiția de vechime trebuie să se aplice numai generațiilor de magistrați care au dobândit această calitate sau pe cea de auditor de justiție după data de 18.10.2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018 de modificare și completare a Legii nr. 303/2004). Într-adevăr, Legea nr. 242/2018 se aplică doar pentru viitor, însă nu în sensul arătat de recurentul - reclamant, ci numai în cazul organizării unor concursuri după intrarea sa în vigoare, când se creează situații juridice noi, ceea ce este în deplin acord cu principiul neretroactivității legii civile, fiind irelevantă data la care magistrații au fost admiși la INM, toți fiind supuși acelorași condiții de vechime prevăzute de legea în vigoare la momentul înscrierii la concursul la care participă. În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la capătul de cerere având ca obiect recunoașterea dreptului pe care îl avea de a participa la concursul de promovare în funcție, organizat în perioada septembrie - noiembrie 2019, critici prin care acesta a invocat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la susținerile sale referitoare la necomunicarea celor două hotărâri contestate și la nepermiterea susținerii concursului, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu pot fi primite. Prima instanță s-a pronunțat asupra acestui petit, petit care are un caracter accesoriu în raport de cererile principale de anulare a celor două hotărâri contestate, astfel că respingerea cererilor principale conduce la respingerea capătului de cerere accesoriu. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 29 ianuarie 2020 ca tardiv formulat, iar recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 30/2020 din 11 martie 2020, ca nefondat.