ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 475/2022

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bistrița-Năsăud, precum și a municipiului, orașelor și comunelor din județul Bistrița-Năsăud, publicată în M.Of., Partea I nr. 647 din 31.08.2002 și a Anexei nr. 6 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Bistrița-Bârgăului, publicată în M.Of., Partea I, nr. 647 bis din 31.08.2002, respectiv anularea poziției nr. 59 din anexă - clasificare 1.3.7.1. - "Dr. Vicinar - Bistrița Bârgăului, La C. L=200m, l=3m, S=600mp, Învelitoare Pământ, anularea deciziei nr. 15A/6194/CA/30.01.2019 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului - prin care s-a respins sa neîntemeiată plângerea prealabilă împotriva H.G. nr. 905/2002 și Anexei nr. 6 la aceasta, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 248 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile formulate de către pârâtul Guvernul României.

A admis acțiunea, în parte, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului .

A dispus anularea în parte a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce privește poziția nr. 59 din anexă.

A respins cererea de anulare a adresei nr. x/30.01.2019.

A obligat pârâtul să achite reclamanților 50 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 248 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârâtul Guvernul României și de anulare, în parte, a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce privește poz. 59 din anexă.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esență, următoarele:

A. Critici care vizează soluția dată excepțiilor invocate de către autoritatea pârâtă

Susține recurentul că, în mod nelegal, prima instanță a respins excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, făcând o apreciere greșită, atât a probatoriului administrat în cauză, cât și a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, afirmă recurentul -pârât că hotărârea de guvern contestată este un act administrativ cu caracter individual, care este supus publicării în Monitorul Oficial al României, de la momentul publicării, respectiv 31 august 2002 începând să curgă termenul de 30 zile în care reclamanții aveau posibilitatea să formuleze plângerea prealabilă.

Mai afirmă recurentul că dacă nu se ia în considerare momentul publicării în Monitorul Oficial al României, ci momentul la care reclamanții au luat efectiv la cunoștință de actul pretins vătămător, atunci, potrivit afirmațiilor reclamanților, aceștia au aflat de existența H.G. nr. 905/2002 la data de 15.05.2018, când prin adresa nr. x, Primăria comunei Bistrița Bârgăului, le-a comunicat faptul că obiectivul (drum) în discuție "se află înscris în M.Of. la poziția nr. 59 și conform HCL nr. 17/30.08.1999 se află în domeniul public al comunei Bistrița Bârgăului" .

Se mai arată că din probatoriul administrat în cauză, rezultă că la data de 15.06.2018, reclamanții au solicitat autorității locale, anularea în parte a HCL nr. 17/30.08.1999 și, ulterior, la data de 05.10.2018 au înregistrat acțiune judecătorească în anularea acestui act administrativ.

În acest context, afirmă recurentul, este evident că plângerea prealabilă înregistrată de reclamanți la data de 27.12.2018 se află înafara termenului legal de 30 de zile calculat conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de la momentul luării la cunoștință pe orice cale, moment care poate fi 15.06.2018 sau, cel târziu 05.10.2018.

Susține recurentul că dispozițiile art. 11 alin. (1) din legea contenciosului administrativ instituie termenul de prescripție de 6 luni pentru introducerea acțiunii, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar art. 11 alin. (2) din aceeași lege, instituie termenul de decădere de 1 an, calculat de la data comunicării sau a luării la cunoștință de act.

Făcând trimitere la argumentele prezentate în cadrul primei critici, recurentul reiterează susținerea, potrivit căreia, momentul luării la cunoștință de Hotărârea de Guvern, de către reclamanți este, fie data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (31 august 2002), fie data de 15.05.2018, când au cunoscut de existența acestuia din adresa nr. x/15.05.2018 emisă de Primăria comunei Bistrița Bârgăului.

B.Critici întemeiate pe dispozițiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., prin care recurentul-pârât contestă considerentele reținute de instanța de fond cu privire la excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere privind anularea adresei nr. x/30.01.2019, solicitând înlocuirea acestora și menținerea soluției instanței de fond de respingere a cererii de anulare a adresei menționate.

Recurentul-pârât susține că în motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut, referitor la cererea de anulare a adresei nr. x/2019 că "este admisibil, în anumite situații a se solicita și anularea procedurii prealabile ".

În considerarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. apreciază recurentul că instanța a reținut eronat acest aspect, cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu privire la înțelesul noțiunii de act administrativ.

Se arată că adresa a cărei anulare se solicită reprezintă răspunsul comunicat de Secretariatul General al Guvernului (în temeiul dispozițiilor art. 60 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009) la reclamația administrativă prealabilă formulată de reclamanți.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată în drepturi recunoscute de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termen a unei cereri, se poate adresa instanței competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Legea nr. 554/2004 definește, la art. 2 alin. (1) lit. c) și înțelesul noțiunii de act administrativ de autoritate, ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ în condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004: un act adoptat sau emis de o autoritate în mod unilateral, în baza și în vederea executării în concret a legii, pentru nașterea, modificarea sau stingerea unor juridice, de regulă de drept administrativ.

Această adresă de răspuns nu produce efecte juridice în sensul nașterii de drepturi și obligații între părți, neavând deci natura juridică a unui act administrativ de autoritate. Astfel, nu poate forma obiectul unei cereri de anulare în condițiile art. din Legea nr. 554/2004, neavând capacitatea de a vătăma drepturi recunoscute de lege și de a putea fi atacat în justiție pentru nelegalitate.

C.Critici care vizează soluția pronunțată asupra fondului cauzei, de anulare în parte a H.G. nr. 905/2002, în ceea ce privește poz. 59 din anexă

În dispozitivul sentinței pronunțate instanța a dispus "anularea în parte a H.G. nr. 905/2002 în ceea ce privește poziția nr. 59 din anexă."

Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat "anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 905/2002 . . . . . . . . . .și a Anexei nr. 6 — Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Bistrița-Bârgăului ... respectiv anularea poziției nr. 59 din anexă...".

Legea nr. 24/2000, republicată, reglementează în cap. V "Structura actului normativ".

Potrivit art. 40 și art. 41 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și pletările ulterioare, actul normativ se identifică prin titlu, care se întregește, după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (care se individualizează prin număr de ordine și data apariției).

De asemenea, potrivit art. 57 din Legea nr. 24/2000, republicată, "(1) La redactarea textului unui proiect de act normativ se pot folosi, ca părți componente ale acestuia, anexe care conțin prevederi ce cuprind exprimări cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea (...)

(5) Titlul anexei cuprinde exprimarea sintetică a ideii din textul de trimitere.

(6) Dacă sunt mai multe anexe, acestea se numerotează cu cifre arabe. în ordinea în care au fost enunțate în textul proiectului."

În aceste condiții menționează recurentul-pârât că Hotărârea Guvernului nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bistrița-Năsăud, precum și al municipiului, orașelor, comunelor din județul Bistrița-Năsăud are, potrivit mențiunilor regăsite în cuprinsul ei, un număr de 58 de anexe.

Acestea sunt aferente unităților administrativ-teritoriale din județul Bistrița-Năsăud, respectiv județul, municipiul, orașele și comunele.

Afirmă recurentul că inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Bistrița Bârgăului este cuprins în Anexa nr. 6 la hotărâre.

În aceste condiții, folosirea de către instanță în dispozitivul sentinței pronunțate a sintagmei "poziția nr. 59 din anexă" poate determina imposibilitatea executării acestuia, întrucât în oricare din cele 58 de anexe aferente H.G. nr. 905/2002 se poate regăsi poz. 59.

Menționează că și în considerentele regăsite în sentința pronunțată la filele x și urm. se regăsește, în repetate rânduri aceeași sintagmă "poziția 59 din anexă" (spre ex. fila x par. 9, fila x par.l din sentință).

Prin urmare, consideră recurentul că neindicarea de către instanță, în mod corect, a actului administrativ contestat (inclusiv a numărului anexei), atât în considerente cât și în dispozitiv, determină nelegalitatea soluției pronunțate.

Hotărârea Guvernului nr. 905/2002, cu modificările și completările ulterioare, este legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României (art. 108 în forma republicată), și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv, astfel cum reiese și din Nota de fundamentare care a însoțit proiectul actului administrativ, prin însușirea proiectului inițiat, la acea dată, de Ministerul Administrației Publice, organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul administrației publice locale.

La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia, astfel cum reiese din Nota de fundamentare.

Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 și Normelor tehnice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei autorități administrativ-teritoriale se întocmește de către comisiile special constituite în acest sens, în fiecare unitate administrativ-teritorială și se însușește prin hotărârea autorității publice a unității respective, urmând ca apartenența la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre a Guvernului.

Prin actele administrative astfel adoptate, consiliile locale/județene stabilesc regimul juridic diferențiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând, deci autorităților locale.

Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, cu completările ulterioare, "Domeniul public al comunelor, al orașelor și alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local" .

In speță, imobilul care figurează la poz. 59 din Anexa nr. 6 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Bistrița Bârgăului este identificat ca "dr. vicinal". Potrivit legii (pct. III.1 din Anexa Ia Legea nr. 213/1998) din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor fac parte și "drumurile comunale vicinale și străzile".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 8 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, "DrumuriIe de interes local aparțin proprietății publice a unității administrative pe teritoriul căreia se află și cuprind: (...)

b) drumurile vicinale sunt drumuri ce deservesc mai multe proprietăți, fiind situate la limitele acestora; (...)".

De asemenea, potrivit art. 12 " Încadrarea în categorii funcționale a drumurilor naționale, județene și comunale se face prin hotărâre a Guvernului, iar a drumurilor vicinale și a străzilor se face prin hotărâre a consiliului județean sau local după caz".

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior invocate reiese că drumurile vicinale fac parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, prin efectul legii, fiind încadrate, ca atare, prin hotărâre a consiliului local.

În aceste condiții, deși instanța are în vedere faptul că terenul în discuție este "drum vicinal", totuși face abstracție de dispozițiile legale mai sus arătate (Legea nr. 213/1998 și O.G.. nr. 43/1997, republicată) și reține eronat că "în hotărârea de Guvern nu se face vreo referire la împrejurările care au determinat calificarea terenului ... ca fiind de uz sau de interes public " și că "în absența dovedirii împrejurării că trecerea bunului în domeniul public s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, în temeiul unui interes public sau pentru o cauză de utilitate publică, concluzia care se impune este cea că au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998".

Contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul învederează faptul că, după cum reiese și din înscrisurile depuse (și anume, anexa nr. 6) în datele de identificare aferente poz. 59 contestată, la rubrica "Situația juridică actuală" se regăsește mențiunea "conf. Hot. Cons. Loc. n 17/30.08.1999", în acord cu art. 12 din O.G. nr. 43/1997, republicată, și cu art. 3 din Legea nr. 213/1998, mai sus enunțate.

Pe de altă parte, întrucât imobilul respectiv figurează în domeniul public local, consideră recurentul că analizarea, respectiv cenzurarea valabilității titlului cu care unitatea a adiministrativ-teritorială comuna Bistrița Bârgăului deține imobilul teren — "drum vicinal" este de competența instanțelor de drept comun.

Sub un alt aspect, așa cum am arătat anterior, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local aparține autorităților deliberative ale respectivei unități administrativ-teritoriale. În aceste condiții, orice intervenție a Guvemului asupra inventarelor astfel însușite de autoritățile locale, în sensul adăugirii sau eliminării unor bunuri ar reprezenta o ingerință în autonomia locală, precum și o depășite a atribuțiilor conferite de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

În final a precizat recurentul-pârât ă o eliminare a poziției contestate din H.G. nr. 905/2002 s-ar fi putut realiza numai la inițiativa autorității administrației publice locale competente, care, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, se poate pronunța asupra necesității și oportunității inițierii proiectelor de acte normative care privesc atestarea în domeniul public local, cât și asupra realității datelor prezentate în acestea.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședința publică de la 28 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți pentru argumentele consemnate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 referitor la nemotivarea hotărârii, menționarea lui a fost una pur formală, neputând fi identificate în conținutul cererii de recurs critici care să poată fi încadrate în ipoteza textului procedural indicat anterior, în sensul că, nu sunt vizate aspecte referitoare la lipsa motivării sentinței, existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În acest context, Înalta Curte va exercita controlul judiciar asupra sentinței recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., căruia i se subsumează criticile formulate.

A.I. În ceea ce privește criticile din recurs privitoare la respingerea excepției tardivității introducerii plângerii prealabile, Înalta Curte reține netemeinicia acestora, după cum se va arăta în continuare.

Susține recurentul la pct. A.1. lit. a) din recurs, faptul că măsura oficială de comunicare a hotărârilor de guvern către cei interesați s-ar realiza prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României, moment de la care ar curge termenul de contestare a acestora, afirmând că, în cazul actelor administrative cu caracter individual cuprinse în hotărâri de guvern, modalitatea de comunicare, respectiv de luare la cunoștință despre conținutul acestora, este alta decât cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Art. 108 din Constituție, invocat de către recurent, nu are nicio legătură cu stabilirea momentului de la care un astfel de act poate fi contestat de persoana interesată, textul de lege stipulând doar obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a hotărârilor de Guvern, sub sancțiunea inexistenței acestora.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, data publicării în Monitorul Oficial al României, la 31.08.2002, a Hotărârii de Guvern nr. 905/2002 atacată, nu poate prezenta relevanță sub aspectul termenului de formulare a plângerii prealabile împotriva acestui act administrativ, care nu este un act administrativ cu caracter normativ, ci cu caracter individual, cum chiar recurentul arată.

Și aceasta dat fiind faptul că prevederile art. 7 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, fac trimitere la data comunicării actului administrativ individual și, respectiv, data la care persoana vătămată a luat cunoștință de conținutul actului, atunci când vorbesc despre momentul de la care curge termenul de formulare a plângerii prealabile. Aceste dispoziții nu vorbesc despre data publicării în monitorul oficial a actului emis de către o autoritate a statului și nu stabilesc acest moment ca fiind unul de început al termenului de formulare a plângerii prealabile.

Prin urmare, în lipsă unui text legal derogatoriu de la art. 7 din lege, publicarea în Monitorul Oficial a actului administrativ cu caracter individual nu poate echivala cu comunicarea acestuia ori cu luarea la cunoștință despre conținutul actului, acțiuni care presupun, cea dintâi, o transmitere directă a actului de către emitentul acestuia destinatarului său, iar a doua, cunoașterea nemijlocită a conținutului concret al actului.

Se mai invocă faptul că instanța de fond nu ar fi apreciat corect asupra momentului la care reclamanții au luat la cunoștință de conținutul actului administrativ atacat, pentru că, în opinia recurentului, acest moment ar fi fost, potrivit acelorași probe, altul decât cel stabilit de către instanță.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond a statuat, pe de o parte, faptul că adresa nr. x/15.05.2018, emisă de Primăria comunei Bistrița-Bârgăului, a fost comunicată exclusiv subsemnatei A., nu și intimatului B. și că, pe de altă parte, faptul că niciunuia dintre reclamanți nu i s-a comunicat, de către Primărie sau de către emitentul actului, conținutul actului administrativ atacat în prezenta cauză, astfel încât nu am luat la cunoștință de conținutul său, în accepțiunea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi avut în vedere ca moment de început al termenului de formulare a plângerii prealabile adresa nr. x din data de 15.05.2018 a Primăriei Bistrița-Bârgăului, prin care această instituție a comunicat exclusiv intimatei A., faptul că terenul în discuție ar fi înscris în Monitorul Oficial, la o poziție 59, fără a se indica despre ce act este vorba, tipul acestuia, numărul actului și data emiterii acestuia, emitentul acestuia (Guvern, Parlament. etc.). care este obiectul acestui act și ce anume a dispus autoritatea emitentă cu privire la el, care este Monitorul Oficial cu număr și dată în care ar fi publicat, care este conținutul concret al actului și cui îi este adresat.

Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește ipoteza avută în vedere de alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 554/2004, cea a comunicării actului administrativ individual, Înalta Curte constată că Hotărârea de Guvern nr. 905/2002, deși se susține că ar viza și terenul proprietatea noastră și o pretinsă includere a acestuia în domeniul public, nu a fost comunicată niciodată, în mod direct, de către emitentul acesteia, pe niciuna din căile de comunicare prevăzute de lege, astfel încât termenul de contestare a acesteia nu poate curge înainte de luarea la cunoștință de actul administrativ.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din adresa nr. x/15.05.2018 a Primăriei Bistrița-Bârgăului, la care se face referire în întâmpinare, nu poate constitui o luare la cunoștință, de către subsemnații, a conținutului actului administrativ individual în discuție - H.G. nr. 905/2002, în accepțiunea dispozițiilor alin. (3) al art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Art. 7 din Legea nr. 554/2004 condiționează termenul de formulare al plângerii prealabile de comunicarea, respectiv, luarea la cunoștință despre conținutul actului ce face obiectul plângerii, în speță H.G. nr. 905/2004, și nu a altui înscris sau a unei situații de fapt sau de drept.

Înalta Curte reține că singurul act indicat în adresa menționată este HCL nr. 17/30.08.1999, adoptată anterior H.G. nr. 905/2002, intimații-reclamanți procedând la efectuarea unor investigații pentru a afla despre ce act publicat în monitorul oficial ar putea fi vorba, ce număr, tip, emitent, obiect, conținut ș.a., abia ulterior putând formula plângerea prealabilă împotriva acestuia.

De altfel nici recurenta nu susține că reclamanții ar fi luat la cunoștință de hotărârea de guvern, urmare a acestei adrese, ci doar că s-ar putea presupune, în mod rezonabil, că prin acea adresă s-ar fi comunicat că terenul în discuție ar face parte din domeniul public, potrivit unei Hotărâri de Consiliu local. Acest aspect nu prezintă însă, nicio relevanță în privința termenului de contestare a H.G. nr. 905/2002, act, despre a cărei existență, în mod evident, nu au fost informați reclamanții prin adresa Primăriei.

Înalta Curte amintește că textul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reglemntează, în mod expres, despre luarea la cunoștință de conținutul efectiv al actului administrativ atacat și nu despre luarea la cunoștință despre conținutul unui alt act (adresa Primăriei sau hotărârea de consiliu local) care ar putea avea, ipotetic, direct sau tangențial, vreo legătură cu actul atacat (hotărârea de guvern). De altfel, verificarea existenței unei astfel de potențiale legături nici nu poate fi constatată de către persoana vătămată decât în momentul luării efective la cunoștință despre conținutul actului atacat, în speță hotărârea de guvern.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, textul legal vorbește despre luarea la cunoștință în mod efectiv despre conținutul actului atacat și, în niciun caz, nu vorbește despre faptul că cel vătămat ar fi putut presupune, în mod rezonabil, cum afirmă recurenta, ce anume ar putea conține actul administrativ atacat, pe baza unor informații indirecte și în condițiile în care nici măcar nu li-i s-a indicat despre ce act ar fi vorba, cu număr și dată și emitent.

Așadar, constatând că recurentul nu a făcut dovada unui moment cert al comunicării către intimați a hotărârii de guvern sau al celui în care aceștia au luat cunoștință despre conținutul actului, probă care îi incumba în calitate de titular al excepției tardivității invocate în apărare, în mod corect, respectând principiul in dubio pro reo, instanța de fond a respins excepția tardivității formulării plângerii prealabile.

A.2. În ceea ce privește criticile din recurs privitoare la respingerea excepției tardivității introducerii acțiunii, prin prisma dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că motivele invocate de către recurentă sunt aceleași cu cele expuse de către aceasta la pct. A.l. din recurs, astfel încât, pentru aceleași argumente legate de momentul luării la cunoștință de către intimați de conținutul actului administrativ, va fi respinsă și această critică.

Guvernul României a soluționat cererea de revocare a H.G. nr. 905/2002 prin decizia nr. 15A/6194/CA/30.0l.2019, comunicată reclamanților la data de 11.02.2019, conform dovezii aflată la dosar.

În aceste condiții, acțiunea în anulare înregistrată la Curtea de Apel Cluj la data de 05.08.2019, expediată poștal anterior acestei date, este promovată înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din L. nr. 554/2004.

B. Privitor la cererea de modificare a considerentelor sentinței, respectiv a motivării instanței de fond potrivit căreia "este admisibil, în anumite situații, a se solicita și anularea procedurii prealabile", Înalta Curte constată lipsa de relevanță juridică în soluționarea căii de atac exercitate, în condițiile în care acest capăt de cerere a fost respins.

Nu arată recurenta cum anume ar prejudicia-o această statuare a instanței de fond în raport cu intimații-reclamanți, în condițiile în care, în continuare, în același paragraf, instanța arată faptul că, "în situația dedusă judecății, nu se impune anularea acestui răspuns, acest aspect fiind lipsit de eficientă juridică, în condițiile în care instanța a apreciat că se impune chiar anularea parțială a actului administrativ"

C.I. În ceea ce privește critica vizând nemenționarea în dispozitiv a Anexei nr. 6 la H.G. nr. 905/2002, ci doar a poziției 59, Înalta Curte constată că aceasta poate reprezenta un motiv de îndreptare sau lămurire a hotărârii, nicidecum un motiv de casare, în condițiile în care în considerentele hotărârii s-a reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată și s-a stabilit cadrul procesual, neputându-se reține că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au solicitat.

De altfel, astfel cum a specificat și recurentul, acest aspect reprezintă o chestiune de executare a hotărârii, care oferă suficiente elemente de fapt și de drept spre a face posibilă aducerea ei la îndeplinire întocmai cu pretențiile admise.

C.2. Criticile formulate ci privire la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998 sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, vizând interpretarea dispozițiilor din Legea nr. 213/1998, terenul în discuție, parte din proprietatea tabulară a intimațilorr, nu a fost declarat ca fiind de interes local public, de către consiliul local, neexistând nicio referire, în actul atacat, cu privire la împrejurările care ar fi determinat calificarea acestuia ca fiind de uz sau de interes public.

Simplul fapt că, acest teren ar fi fost catalogat/denumit ca fiind vicinal de către consiliul local în lista de inventar, nu poate echivala nici cu o decizie motivată de încadrare a unui teren în domeniul public al comunei și nici cu o procedură legală de expropriere a terenului pentru o cauză de utilitate publică.

A admite teza contrară, antamată de către recurentă, ar echivala cu faptul de a da putere autorității locale, ca în mod absolut discreționar, să desproprietărească oricând, fără vreo justificare, pe orice persoană fizică, de terenurile proprietatea privată a acesteia, doar prin etichetarea terenului ca fiind drum vicinal, încălcând unul dintre drepturile fundamentale ale omului, ceea ce este inadmisibil și contrar tuturor principiilor unui stat de drept.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a statuat că, în absența dovedirii împrejurării că trecerea bunului în domeniul public s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, în temeiul unui interes public sau pentru o cauză de utilitate publică, au fost încălcate prevederile Legii nr. 213/1998.

Și tot în mod legal și corect, instanța de fond a reținut faptul că autoritatea emitentă trebuia să prezinte un titlu valabil, în baza căruia, comuna a dobândit proprietatea asupra terenului în discuție, titlu care, în speță nu există.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia:"Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobândite de stat sau de unitătile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."(subl. ns.)

Potrivit prevederilor art. 7 din același act normativ: "Dreptul de proprietate publică se dobândește:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităłilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege".

Prin urmare, nu pot face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale și, în mod corelativ, nu pot face parte din inventarul bunurilor aparținând domeniul public, decât, exclusiv, acele bunuri asupra cărora unitatea administrativ-teritorială a dobândit un drept de proprietate în mod legal, anterior operațiunii de inventariere, respectiv într-unul din modurile enumerate de lege.

Procedura de însușire, de către Consiliul local, a inventarului bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, presupune, în primul rând, verificarea, de către acesta a îndeplinirii condițiilor de legalitate pentru includerea fiecăruia din bunurile enumerate de comisia de întocmire a inventarului, în domeniul public al comunei, în speță, a terenului de 600 mp menționat la poziția nr. 59 în anexele la hotărârea de consiliu local și la cea de guvern.

Or, condiția primordială de legalitate ce trebuia și nu a fost verificată, este aceea dacă unitatea administrativ- teritorială comuna Bistrița Bârgăului a dobândit, în mod legal, un drept de proprietate publică asupra bunului/terenului, într-unul din modurile prevăzute de art. 7 lit. a)-f) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

In cazul terenului proprietatea intimaților, Comuna Bistrița-Bârgăului nu a dobândit un drept de proprietate, nici publică și nici privată, nu a avut loc niciodată un transfer de proprietate, în condițiile legii, de la proprietarii tabulari către această persoană juridică.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că intimații au făcut dovada deplină a dreptului lor de proprietate, în condițiile art. 565 C. civ. ("În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară "), cu coala evolutivă de carte funciară (înscrierile de sub B 19-21) și extrasul de carte funciară nr. x Bistrița-Bârgăului, nr. top/cadastral 2513/4/b, depuse la dosar.

În concluzie, în condițiile în care, asupra terenului în suprafață de 600 mp, în discuție, proprietatea tabulară a intimaților-reclamanți, Comuna Bistrița-Bârgăului nu a dobândit, în niciunul din modurile prevăzute de lege, un drept de proprietate publică, includerea acestui bun în inventarul bunurilor care apartin domeniului public al Comunei Bistrita Bârgaului, astfel cum susține comuna, este nelegală, fapt ce atrage și nelegalitatea H.G. nr. 905/2002 privind atestarea domeniului public și a includerii, la poziția nr. 59 din Anexa nr. 6 la această hotărâre de guvern, a terenului de 600 mp în discuție.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 248/2019 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2022.