ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4672/2022

Ședința publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au solicitat anularea rezoluților dispuse in dosarele x si y.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1403 din 11 octombrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1403 din 11 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta separat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., singura critică ce poate fi decelată și încadrată în ipoteza textului legal constă în faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii, în sensul că deși într-unul dintre paragrafe se arată că s-a apreciat ca existând aspecte de abateri disciplinare în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2019, prevăzute de art. 99 lit. h) și t), în paragrafele următoare se constată că procurorul de caz a dispus soluționarea în termenul recomandat de 15 zile, iar prim-procurorul a soluționat plângerea în termen de 20 de zile.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, precum și a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) și h) din Legea nr. 303/2004.

În susținerea acestei critici de nelegalitate, recurenții reiterează toate susținerile de fapt și de drept formulate în fața instanței de fond, solicitând obligarea Inspecției judiciare să dispună sancționarea disciplinară a magistraților care au soluționat cele două dosare penale nr. x/2018 și nr. y/2019

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de Înalta Curte în ședința publică din data de 14 octombrie 2022, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma motivelor invocate, prin raportare la probele administrate în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele arătate în cele ce urmează.

Reclamanții A. și B. au formulat plângere adresată Inspecției Judiciare cu privire la activitatea unor magistrați – judecători și procurori, plângerea făcând obiectul lucrării înregistrate sub nr. de dosar z la Direcția de inspecție pentru procurori și lucrării înregistrate sub numărul x la Direcția de inspecție pentru judecători.

Lucrarea nr. z a Direcției de inspecție pentru procurori a fost soluționată prin rezoluția nr. 3030/A din 5 octombrie 2020, prin care s-a dispus clasarea în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată. Împotriva acestei rezoluții reclamanții au formulat plângere, respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. C20-1664 din data de 30 decembrie 2020.

Lucrarea înregistrată sub numărul x la Direcția de inspecție pentru judecători a fost soluționată prin rezoluția nr. 3042/A din 5 octombrie 2020, prin care s-a dispus clasarea iar împotriva acestei rezoluții au formulat plângere reclamanții, apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală. Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. y5 din data de 11 ianuarie 2020.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au contestat cele doua rezoluții formulate de Inspectorul Șef, respectiv rezoluția nr. C20-1664 din data de 30 decembrie 2020 și rezoluția nr. y5 din data de 11 ianuarie 2020, susținând că în mod nejustificat, netemeinic și nelegal, în urma unei analize sumare și superficiale, fără a se analiza probele depuse, le-au fost respinse plângerile.

Au apreciat reclamanții că ar fi trebuit, pe baza documentelor anexate plângerilor, să se dispună pedepse administrative chiar simbolice, pentru a stopa abuzul în serviciu și părtinirea celor care încalcă legea și drepturile lor.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii atacate, rezultă că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dimpotrivă, hotărârea instanței de fond, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată a recurenților reclamanți, conține argumente logice ce au format convingerea intimă a instanței și care susțin întru-totul soluția pronunțată.

Constatând că sentința recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază acest motiv de recurs ca fiind nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte amintește că verificările Inspecției Judiciare sunt limitate la chestiunea abaterilor disciplinare, iar nu la controlul modului în care se desfășoară un proces ori activitatea de urmărire penală, la fel cum analiza acțiunii în contencios administrativ se limitează la a se aprecia dacă există indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare, ceea ce presupune un control sumar, în aparență, în baza unui probatoriu minimal, fiind exclusă antamarea unor chestiuni litigioase ce au făcut obiectul cercetării dosarului în legătură cu care sunt sesizate abaterile disciplinare.

Analiza elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi efectuată decât prin raportare la principiul independenței judecătorilor în pronunțarea hotărârilor și principiul constituțional potrivit căruia, hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar în condițiile legii.

Modul în care judecătorul interpretează și aplică legea nu este susceptibil de verificări sub aspect disciplinar decât în măsura în care se constată că au fost încălcate cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când au fost nesocotite din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Exercitarea funcției jurisdicționale se realizează numai în cadrul activității de judecată, prin aplicarea normelor de procedură în condiții de contradictorialitate și publicitate, cu respectarea normelor de competență prevăzute de lege, prin recunoașterea efectelor specifice hotărârilor judecătorești, atribute care nu aparțin contenciosului disciplinar.

Astfel, prima instanță a reținut, în mod corect, că deși reclamanții au invocat caracterul superficial și analiza sumară a cererii adresate Inspecției Judiciare, nu au indicat într-o modalitate coerentă și concretă care sunt faptele disciplinare de care, în opinia lor, s-ar face vinovați magistrații care le-au instrumentat cauzele în cursul cercetărilor penale și în cursul judecății. Astfel, Curtea a constatat caracterul complet al verificărilor prealabile efectuate de inspectorul judiciar, în condițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, cu respectarea art. 45 alin. (3) din același act normativ și în limitele de competență prevăzute de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

S-a constatat, de asemenea, că rezoluțiile Inspectorului-șef de respingere a plângerilor formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise în lucrarea nr. z și în lucrarea înregistrată sub numărul x sunt motivate în mod corespunzător prin raportare la toate aspectele și criticile care au putut fi decelate din cererile adresate Inspecției Judiciare de către petiționari.

Curtea de apel, în mod corect, a mai reținut că nu mai puteau fi efectuate verificări referitoare la actele procedurale/procesuale emise în cursul anilor 2016 și 2017, fiind incident termenul limită aplicabil în materia răspunderii disciplinare prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea numărul 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care stabilește că acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de doi ani de la data la care fapta fost săvârșită.

Aceleași considerente au împiedicat, de altfel, efectuarea de cercetări prealabile sub aspectul încheierii nr. 64 din 23 ianuarie 2017 din dosarul nr. x/2016; încheiere menționată de reclamanți în cererea de chemare în judecată.

Pentru aceleași motive nu au putut fi derulate verificări sub aspectul modalității de soluționare a dosarului nr. x/2014 la data de 14 ianuarie 2015, cu privire la care reclamanții si-au manifestat nemulțumirea legată atât de soluția pronunțată, cât și de o pretinsă incompatibilitate a judecătorului care a soluționat cauza.

În mod judicios, instanța de fond a reținut că în condițiile în care reclamanții au formulat cererea adresată Inspecției Judiciare după trecerea a mai mult de 2 ani de la comiterea unor pretinse abateri disciplinare, instanța de contencios nu poate obliga autoritatea administrativă să efectueze cercetări sub aspectul modalității de soluționare a dosarului nr. x/2014 la data de 14 ianuarie 2015, Ordonanțelor nr. 618/P/2015 din 27 septembrie 2016 și nr. 386/11/2 din 8 noiembrie 2016 sau cu privire la încheierea penală nr. 64 din 23 ianuarie 2017 din dosarul nr. x/2016.

De asemenea, temeinici s-a mai reținut că simpla indicare generică de către reclamanți a prevederilor art. 5, art. 81, art. 90, art. 299 și art. 304 C. proc. pen. nu permite o analiză a unei eventuale abateri disciplinare de către Inspecția Judiciară, constatând că nu au specificat în mod limpede nici prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și nici prin cererea de chemare în judecată care este ipoteza de fapt care ar permite încadrarea în aceste dispoziții legale. De asemenea, reclamanții nu au precizat care a fost modalitatea în care magistrații au încălcat cu rea-credință sau din gravă neglijență prevederile legale ale art. 5, art. 81, art. 90, art. 299 și art. 304 C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate și imparțialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate în dosarele penale nr. x/2018 și nr. y/2019

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile reurenților cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurenți nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Cu privire la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în mod corect, a reținut instanța de fond că s-au efectuat, de asemenea, verificări de către inspectorii judiciari din cadrul Direcției de inspecție pentru procurori, stabilindu-se că probatoriile administrate în cadrul dosarele de cercetare penală nr. 910/P/2018 și nr. 231/P/2019 au justificat timpul necesar pentru efectuarea cercetărilor, iar actele procurorului de caz și ale prim – procurorului au fost întocmite în termenul legal recomandat de C. proc. pen., nefiind confirmată o întârziere nejustificată în efectuarea lucrărilor.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanților s-au efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții – reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1403 din 11 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2022.