A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30240/06 prezentate de Antonio NARDONE împotriva Italiei (n Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători și M. Elens-Passos; graffiter adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 iulie 2006, după ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, domnul Antonio Nardone, este un resortisant italian, născut în 1962 și rezident la Montesarchio (Benevent). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Nardone și T. Verrilli, avocați din Benevent. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: dintr-un proces-verbal din 7 octombrie 2005, redactat de un agent al poliției municipale din Santa Maria a Vico (Caserta), rezultă că, în conformitate cu două fotografii efectuate de un aparat automat, la 2 august 2005, o mașină aparținând reclamantului nu respectase semnalul de încetare a focului roșu. În termen de 60 de zile de la notificarea procesului-verbal, reclamantul a fost invitat să furnizeze datele cu caracter personal și numărul permisului de conducere al persoanei care, în momentul comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar, conducea vehiculul. La 26 noiembrie 2005, reclamantul a solicitat prefectului din Caserta să anuleze procesul-verbal din 7 octombrie 2005. În primul rând, reclamantul a precizat că nu era în măsură să indice cine conducea mașina în momentul în care a intrat în domeniul de aplicare al Codului rutier, deoarece vehiculul său era utilizat de mai multe persoane din familia sa. De asemenea, a susținut că decizia luată împotriva sa era greșit întemeiată în fapt și în drept. În plus, procesul verbal primit de reclamant folosea formule vagi, generale și standardizate. La 6 iunie 2006, poliția municipală din Santa Maria a Vico l-a amendat pe reclamant cu o amendă de 364,75 EUR (EUR), pe motiv că acesta din urmă nu furnizase informații cu privire la datele personale sau la permisul de conducere al persoanei care, la 2 august 2005, își conducea mașina. Această decizie a fost luată în conformitate cu art. 126a. § 2 din Decretul legislativ nr. 285 din 30 aprilie 1992 (a se vedea mai jos, sub 285 din 30 aprilie 1992 se citește după cum urmează: (l) organul din care face parte agentul care a constatat că are loc pierderea punctelor informează, în termen de 30 de zile (...), [biroul] național al statului civil al persoanelor autorizate să conducă (...). Comunicarea trebuie efectuată împotriva șoferului [vehiculului] în calitate de responsabil pentru încălcarea dreptului comunitar. (...). ; în cazul în care vehiculul nu este identificat, comunicarea trebuie efectuată împotriva proprietarului vehiculului, cu excepția cazului în care proprietarul vehiculului comunică, în termen de 30 de zile (...), datele personale și [datele] din permisul de conducere al conducătorului auto în momentul în care a fost comisă. (...) În cazul în care proprietarul vehiculului nu le furnizează, se aplică sancțiunea prevăzută la art. 180 alineatul (8). Oricine fără un motiv valabil nu respectă invitația autorităților de a se prezenta, în termenul stabilit în invitația în sine, la birourile de poliție pentru a furniza informații sau pentru a prezenta documente în scopul stabilirii infracțiunilor administrative prevăzute în acest cod, este supus sancțiunii administrative pentru plata unei sume de 357 - 1 433 EUR. În conformitate cu dispozițiile prezentului paragraf, se aplică... sancțiunea prevăzută pentru absența documentului [circumstativ] de producție (...) mai precis printr-o hotărâre nr. 27 din 12 ianuarie 2005, Curtea Constituțională a declarat art. 126a § 2 menționat anterior neconstituțional, în măsura în care prevede aplicarea unei sancțiuni (pierderea de puncte pe permisul de conducere) de natură personală împotriva proprietarului vehiculului, fără a se stabili în prealabil că acesta din urmă a încălcat una dintre normele cuprinse în Codul rutier. Curtea Constituțională a precizat, de asemenea, că art. 126a § 2 a continuat să aplice sancțiunea pecuniară prevăzută la art. 180 alineatul (8), în măsura în care aceasta impunea, proprietarului vehiculului care refuza să furnizeze datele conducătorului auto, sancțiunea pecuniară prevăzută la art. 180 alineatul (8), că dispoziția în cauză nu aduce atingere dreptului la apărare (art. 24 din Constituție) sau dreptului de a nu contribui la propria sa incriminare. GRIEF Reclamantul consideră că inculpatul din 6 iunie 2006 nu a respectat articolele 3 și 8 din Convenție. ÎN Țările în care reclamantul se plânge că a fost acuzat la 6 iunie 2006, el invocă articolele 3 și 8 din Convenție. Astfel, art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da'. Reclamantul susține că art. 126a alin. (2) din Decretul legislativ nr 285 din 30 aprilie 1992 obligă persoana particulară, sub constrângerea unei amenzi, fie să depună mărturie împotriva ei înșiși, fie la o decădere. Această dispoziție ar avea ca scop, în practică, obținerea de mărturisiri prin intermediul torturii sau al tratamentelor inumane sau degradante. Reclamantul ar fi fost obligat, de asemenea, să efectueze investigații. În cadrul familiei sale, pentru a stabili cine conducea mașina sa în momentul comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar, aceasta ar fi o intervenție nejustificată în viața sa privată și de familie. Curtea constată că reclamantul nu a încercat nici un leac la nivel național pentru a obține anularea celui care i-a fost atribuit la 6 iunie 2006. Cu toate acestea, în circumstanțele speciale ale acestei specii, Comisia consideră că nu este necesar să se analizeze dacă reclamantul a epuizat căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Într-adevăr, presupunând chiar că reclamantul poate fi considerat exonerat de obligația de a epuiza acțiunile interne, prezenta cerere este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, pentru a cădea sub incidența art. 3 din Convenție, un tratament incorect trebuie să atingă un minim de gravitate. ; aceasta depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata prelucrării și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Price c. Regatul Unit, 33394/96, § 24, CEDH 2001-VII, Mousel c. Franța, nr. 67263/01, § 37, CEDH 2002-IX și Gennadi Naoumenko c. Ucraina, n 42023/98, § 108, 10 februarie 2004). Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul pe care îl poartă să poată fi calificate drept .. .. sau " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul de față, reclamantul și-a exprimat îndoiala cu privire la aplicarea unei sume simple de 364,75 EUR. Curtea nu vede modul în care această modestă sancțiune ar fi putut provoca o suferință semnificativă la reclamant sau la umilire într-un mod contrar articolului 3 din Convenție. Prin urmare, nu poate fi identificată nici o aparență de încălcare a acestei dispoziții în speță. În ceea ce privește art. 8 din Convenție, Curtea amintește că deschiderea oricărei proceduri de aplicare a unei sancțiuni implică o interferență în viața privată și de familie a pârâtului. Cu toate acestea, reclamantul nu a dat nicio precizare cu privire la investigaiile privind În acest caz, impactul pe care l-a avut asupra familiei sale a depășit consecințele normale și inevitabile (a se vedea, mutatis mutandis și în legătură cu inițierea urmăririi penale, Craxi c. Italia (dec.), 63226/00, 14 iunie 2001 și Sannino c. Italia (dec.), nr. 30961/03, 24 februarie 2005) . Pe de altă parte, Curtea nu poate considera că este interzis în lat să solicite informaii de la un particular ori de câte ori acestea ar putea să se refere la membri ai familiei sale. În aceste circumstane, Curtea nu poate constata nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate prin art. 8 din Convenie. În măsura în care afirmațiile reclamantului ar putea fi interpretate ca fiind legate de o încălcare a dreptului său de a nu contribui la propria incriminare, astfel cum a fost încorporat în noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 din Convenție (Jalloh c. Germania [GC], n 54810/00, § 100, 11 iulie 2006), Curtea arată că a fost sancționată pentru refuzul de a furniza datele personale și datele din permisul de conducere al persoanei care conducea vehiculul, în momentul în care acesta, potrivit fotografiilor luate de un aparat automat, nu a respectat semnalul de oprire a unui foc roșu. În opinia Curții, prezenta cauză este similară în cazul în care o cauză este o cauză în cauză și Francis c. Regatul Unit ([GC], n 15809/02 și 25624/02, § 57-63, 29 iunie 2007), unde a considerat că nu este contrară articolului 6 alineatul (1) din Convenție obligația de a furniza informații cu privire la persoana care conducea vehiculul în anumite circumstanțe, în special atunci când se suspectează că au fost comise încălcări ale Codului rutier. Comisia a observat că persoanele care aleg să dețină autovehicule pot trece pentru că au acceptat anumite responsabilități și obligații; sancționarea refuzului de a răspunde printr-o pedeapsă moderată și neprivativă de libertate nu a fost considerată contrară principiilor procesului echitabil. În această privință, trebuie amintit, de asemenea, că recurgerea la o constrângere (și anume, impunerea unei amenzi) pentru a obține informații nu aduce atingere, ca atare, dreptului reclamantului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare (Weh c. Austria 38544/97, §§ 52-56, 8 aprilie 2004). În opinia Curții, nu există nicio cale de a reveni asupra acestor concluzii, care se aplică mutatis mutandis prezentei specii (a se vedea, de asemenea, Rieg Austria, nr 6327/00, §§ 29-32, 24 martie 2005). În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Elens-Passos Tulkens Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
30240/06
présentée par Antonio NARDONE
contre l’Italie (n
o
1)
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 juillet 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Antonio Nardone, est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Montesarchio (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M
es
A.
Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Il ressort d’un procès-verbal du 7 octobre 2005, rédigé par un agent de la police municipale de Santa Maria a Vico (Caserta), que selon deux photographies prises par un appareil automatique, le 2 août 2005 une voiture appartenant au requérant n’avait pas respecté le signal d’arrêt d’un feu rouge. Le requérant fut informé que l’infraction constatée entraînait le retrait de six points sur le permis de conduire. Dans un délai de soixante jours à compter de la notification du procès-verbal, le requérant était invité à fournir les données personnelles et le numéro du permis de conduire de la personne qui, au moment de la commission de l’infraction, conduisait son véhicule. Le refus de fournir ces données aurait entraîné l’infliction d’une amende.
Le 26 novembre 2005, le requérant demanda au préfet de Caserta d’annuler le procès-verbal du 7 octobre 2005.
Le requérant précisa tout d’abord ne pas être en mesure d’indiquer qui conduisait sa voiture au moment de l’infraction au code de la route, étant donné que son véhicule était utilisé par plusieurs personnes de sa famille. Il
allégua également que la décision prise à son encontre était mal fondée en fait et en droit. Il considéra que l’utilisation d’appareils techniques ne pouvait pas remplacer le contrôle exercé par les agents de police, qui devaient reprocher l’infraction à l’auteur immédiatement après sa commission. Par ailleurs, le procès-verbal reçu par le requérant utilisait des formules vagues, générales et standardisées.
L’issue de ce recours n’est pas connue.
Le 6 juin 2006, la police municipale de Santa Maria a Vico infligea au requérant une amende de 364,75 euros (EUR), au motif que ce dernier n’avait pas fourni des informations quant aux données personnelles ou au permis de conduire de la personne qui, au moment de l’infraction commise le 2
août 2005, conduisait sa voiture. Cette décision fut prise en application de l’article 126
bis
o
285 du 30 avril 1992 (voir ci-après, sous «
Le droit interne pertinent
»).
Le requérant ne tenta aucun recours contre l’amende en question. Il
allègue que, s’agissant d’une sanction infligée en application de la loi, tout remède interne était voué à l’échec.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 126
bis
o
285 du 30 avril 1992 se lit comme suit
:
«
L’organe auquel appartient l’agent qui a constaté l’infraction entraînant la perte des points en informe, dans un délai de trente jours (...), le [bureau] national de l’état civil des personnes autorisées à conduire. (...). La communication doit être effectuée à l’encontre du conducteur [du véhicule] en tant que responsable de l’infraction
; au cas où celui-ci ne soit pas identifié, la communication doit être effectuée à l’encontre du propriétaire du véhicule, à moins que ce dernier communique, dans un délai de trente jours (...), les données personnelles et [les données] du permis de conduire du conducteur au moment où l’infraction [a été] commise. (...). Si le propriétaire du véhicule omet de les fournir, on applique à son encontre la sanction prévue à l’article
180, § 8. (...)
»
L’article 180 § 8 dispose
:
«
Quiconque sans motif valable ne respecte pas l’invitation des autorités de se présenter, dans le délai établi dans l’invitation elle-même, à des bureaux de police pour fournir des informations ou produire des documents aux fins de l’établissement des infractions administratives prévues dans ce code, est assujetti à la sanction administrative du paiement d’une somme de 357 à 1
433 EUR. L’infraction décrite au présent alinéa entraîne l’application (...) de la sanction prévue pour l’absence du document [qu’il fallait] produire (...) »
Par un arrêt n
o
27 du 12 janvier 2005, la Cour constitutionnelle a déclaré l’article 126
bis
2.précité inconstitutionnel dans la mesure où il prévoyait l’application d’une sanction (la perte de points sur le permis de conduire) de nature personnelle à l’encontre du propriétaire du véhicule sans qu’il fût préalablement établi que ce dernier avait transgressé l’une des règles contenues dans le code de la route. La Cour constitutionnelle a également précisé que l’article 126
bis
2.continuait à s’appliquer dans la mesure où il imposait, au propriétaire du véhicule qui refusait de fournir les données du conducteur, la sanction pécuniaire prévue à l’article 180 § 8. Elle a estimé que la disposition en question ne méconnaissait ni le droit à la défense (article 24 de la Constitution) ni le droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination.
GRIEF
Le requérant considère que l’infliction de l’amende du 6 juin 2006 a méconnu les articles 3 et 8 de la Convention.
Le requérant se plaint de l’amende qui lui a été infligée le 6 juin 2006. Il
invoque les articles 3 et 8 de la Convention.
Ces dispositions sont ainsi libellées
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le requérant allègue que l’article 126
bis
o
285 du 30 avril 1992 oblige le particulier, sous la contrainte d’une amende, soit à «
témoigner contre soi-même
» soit à une «
délation
» à l’encontre d’un tiers, qui est ensuite sanctionné par la perte de points sur le permis de conduire. La disposition en question viserait, en pratique, à obtenir des aveux par les biais de la torture ou de traitements inhumains ou dégradants.
Le requérant aurait été également forcé d’effectuer des «
enquêtes
» au sein de sa famille pour établir qui conduisait son véhicule au moment de la commission de l’infraction. Ceci s’analyserait en une ingérence indue de l’Etat dans sa vie privée et familiale.
La Cour observe d’emblée que le requérant n’a tenté aucun remède au plan national pour obtenir l’annulation de l’amende qui lui a été infligée le 6
juin 2006. Cependant, dans les circonstances particulières de la présente espèce, elle n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si le requérant a épuisé les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. En effet, à supposer même que le requérant puisse être considéré comme étant exonéré de l’obligation d’épuiser les recours internes, la présente requête est de toute manière irrecevable, pour les raisons suivantes.
Conformément à la jurisprudence constante de la Cour, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative
; elle dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, entre autres,
Price c.
Royaume-Uni,
n
o
33394/96, §
Mouisel c. France
, n
o
2002-IX, et
Gennadi Naoumenko c. Ukraine
, n
o
42023/98, § 108, 10
février 2004). Pour qu’une peine ou le traitement dont elle s’accompagne puissent être qualifiés d’«
inhumains
» ou de «
dégradants
», la souffrance ou l’humiliation doivent en tout cas aller au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement ou de peine légitimes (
Labita c. Italie
[GC], n
o
En l’espèce, le requérant s’est vu appliquer une simple amende d’un montant de 364,75 EUR. La Cour ne voit pas comment cette modeste sanction aurait pu provoquer une souffrance significative chez le requérant ou bien l’humilier de manière contraire à l’article 3 de la Convention.
Il s’ensuit qu’aucune apparence de violation de cette disposition ne saurait être décelée en l’espèce.
Pour ce qui est de l’article 8 de la Convention, l
a Cour rappelle que l’ouverture de toute procédure visant à l’application d’une sanction comporte une ingérence dans la vie privée et familiale du prévenu. Toutefois, le requérant n’a donné aucune précision quant aux «
enquêtes
» qu’il aurait effectuées au sein de sa famille et n’a donc pas démontré qu’en l’espèce, les répercussions qu’il a subies sont allées au-delà des conséquences normales et inévitables (voir,
mutatis mutandis
et en relation à l’ouverture de poursuites pénales,
Craxi c. Italie
(déc.),
n
o
63226/00, 14 juin 2001, et
Sannino c. Italie
(déc.), n
o
30961/03, 24 février 2005)
. Par ailleurs, la Cour ne saurait estimer qu’il soit interdit à l’Etat de demander des informations à un particulier à chaque fois que celles-ci pourraient concerner de membres de sa famille.
Dans ces circonstances, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation des droits garantis par l’article
8 de la Convention.
Dans la mesure où les allégations du requérant pourraient être interprétées comme portant sur une violation de son droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination, tel qu’incorporé dans la notion de procès équitable consacrée par l’article 6 de la Convention (
Jalloh c.
Allemagne
[GC], n
o
54810/00, §
100, 11 juillet 2006), la Cour relève que l’intéressé a été sanctionné pour avoir refusé de fournir les données personnelles et les données du permis de conduire de la personne qui conduisait son véhicule au moment où celui-ci, selon les photographies prises par un appareil automatique, avait omis de respecter le signal d’arrêt d’un feu rouge.
Aux yeux de la Cour, la présente affaire est similaire à l’affaire
O’Halloran et Francis c. Royaume-Uni
([GC], n
os
15809/02 et 25624/02, §§
57-63, 29
juin 2007), où elle a estimé non contraire à l’article 6 § 1 de la Convention l’obligation pesant sur le gardien d’un véhicule de donner des informations sur la personne qui conduisait celui-ci dans certaines circonstances, notamment, lorsque l’on soupçonne que des infractions au code de la route ont été commises. Elle a observé que les personnes qui choisissent de posséder des véhicules à moteur peuvent passer pour avoir accepté certaines responsabilités et obligations. Le fait de sanctionner le refus de répondre par une peine modérée et non privative de liberté n’a pas été jugé contraire aux principes du procès équitable. A cet égard, il convient également de rappeler que le recours à une contrainte (c’est-à-dire l’imposition d’une amende) pour obtenir des informations ne porte pas atteinte, comme tel, au droit du requérant de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination (
Weh c.
Autriche
,
n
o
38544/97, §§ 52-56, 8 avril 2004).
De l’avis de la Cour, rien ne permet de revenir sur ces conclusions, qui s’appliquent,
mutatis mutandis
, à la présente espèce (voir également
Rieg
c.
Autriche
, n
o
63207/00, §§ 29-32, 24 mars 2005).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
F.
Elens-Passos
F.
Tulkens
Greffière adjointe
Présidente