ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4339/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin contestație împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și cerere de suspendare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020 emisă de către AJFP Caraș- Severin, solicitând ca prin hotărârea pe care se va pronunța să se dispună: - anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020, emisă de către AJFP Caraș-Severin și a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii - Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 21285/9.10.2020, Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 21284/9.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020; - constatarea, în temeiul art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a suspendării de drept a executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020, emisă de către AJFP Caraș-Severin și a actelor subsecvente prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii - Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 21285/9.10.2020, Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 21284/9.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020, Procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/12.10.2020; - obligarea AJFP Caraș-Severin la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/9.10.2020; - obligarea AJFP Caraș-Severin la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 381 din 15 decembrie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/09.10.2020, emisă de pârâta AJFP Caraș Severin, a respins în rest acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale, în cuantum de 3.350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, recurenta consideră că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei fără a ține cont de prevederile legale în materie. Recurenta susține că există diferențe semnificative între Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.08.2020 (anulată prin sentința civilă nr. 253/11.09.2020) și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/09.10.2020 ce face obiectul prezentei cauze. Dacă prima decizie a fost emisă ca urmare a unor debite estimate, a doua decizie a fost emisă ca urmare a unor debite certe, pentru care a fost emisă Decizie de impunere. În fiecare situație, contribuabilului i-au fost aduse la cunoștință constatările și i s-a acordat posibilitatea exprimării punctului de vedere asupra acestora (dovadă stau procesele-verbale întocmite de organele de control, acte în care se face trimitere la întreaga procedură de audiere a contribuabilului dar și la punctul de vedere formulat de acesta). La data emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. F-CS nr. 12/09.10.2020, organele de control nu doar că erau în posesia informațiilor legate de faptele penale (la nivel internațional) ale administratorului din perioada supusă inspecției, ci chiar ele au identificat fapte ce pot reprezenta elemente constitutive ale unor infracțiuni definite de Legea 241/2005 privind combaterea și prevenirea evaziunii fiscale. Astfel, în baza procesului-verbal nr. x5 din data de 07.10.2020, act ce a stat la baza emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. F-CS nr. 12/09.10.2020, au fost stabilite indicii ce pot întruni elemente constitutive ale faptelor prevăzute la art. 8, alin. (1) din Legea 241/2005. Măsurile asigurătorii dispuse se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Măsurile asigurătorii vor fi ridicate de către organul fiscal competent în baza deciziei motivate emise de organul care le-a dispus, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 211 din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță, acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția, conform art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Măsurile asigurătorii dispuse, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 12/09.10.2020, emisă de pârâta AJFP Caraș Severin, s-a dispus indisponibilizarea unor bunuri și sume de bani în valoare totală de 6.771.209 RON, pentru o creanță estimată de organul fiscal ca fiind de 4.514.139 RON, în cauză nefiind emisă decizia de impunere. La stabilirea măsurilor asigurătorii, organul fiscal a reținut pericolul de sustragere/ascundere ori risipire patrimoniu, susținând că în cursul anului 2020 reclamanta a început să valorifice prin vânzare o parte importantă a patrimoniului, iar sumele suplimentare anticipate sunt în cuantum ce depășește semnificativ nivelul obișnuit al debitelor curente datorate bugetului de stat, fapt ce generează posibilitatea ca societatea să nu achite în termen aceste obligații. Reclamanta a criticat decizia contestată susținând că aceasta are un conținut identic cu Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii F-CS nr. 9/12.08.2020, care însă a fost anulată prin sentința civilă nr. 253/11.09.2020, pronunțată de Curtea de apel Timișoara în dosar nr. x/2020, care beneficiază de puterea lucrului judecat; că nu i s-a respectat dreptul la apărare neavând loc o audiere; că decizia nu este motivată și că justificarea emiterii deciziei nu putea consta în împrejurarea vânzării unor bunuri, de vreme ce acestea au fost valorificate de societate anterior începerii controlului; că vânzarea a vizat echipamente IT vechi, în contextul în care se dorea o achiziție de echipamente noi și în contextul în care societatea și-a extins domeniul de activitate la stocare în mediul online; că nu există riscul sustragerii de la plata debitelor și că fostul administrator, acuzat de săvârșirea unor fapte penale în SUA, nu mai ocupă vreo funcție în cadrul societății. Pârâta AJFP Caraș Severin a arătat că inspecția fiscală a început la data de 13.07.2020, iar vânzările în cuantum de 2.427.847 RON, reprezentând mijloace fixe în valoare de 8.551.136 RON, au fost evidențiate în balanța de verificare din 31.05.2020, existentă la momentul controlului, în balanța din 31.08.2020 veniturile din vânzări totalizând 2.769.478 RON, reprezentând mijloace fixe în valoare de 8.960.591 RON. De asemenea, pârâta a arătat că reclamanta a achitat suma estimată ca fiind debit fiscal, astfel încât măsurile asigurătorii au fost ridicate. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a avut ca temei art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, iar nu art. 11 din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, instanța de fond în mod corect s-a limitat la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală. În ipoteza săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală este obligatorie instituirea de măsuri asigurătorii de către organele penale, măsuri asigurătorii ce se pot dispune doar asupra bunurilor în temeiul art. 249 și următoarele C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală, putând fi luate doar cu privire la bunurile suspectului sau ale inculpatului. Înalta Curte constată că potrivit art. 213 alin. (2) cod procedură fiscală: "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instituirea unor măsuri asigurătorii se justifică doar în ipoteze excepționale și doar în cazul în care se identifică cel puțin una din cele două situații indicate de legiuitor, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale fie prin ascunderea fie prin risipirea propriului patrimoniu. Scopul instituirii acestei măsuri este acela de a contracara reaua credință a debitorului, decelată chiar din faza incipientă a controlului fiscal, respectiv de a asigura colectarea creanțelor bugetare în contextul unui debitor al cărui comportament vădește clar intenția de sustragere de la executare prin cele două variante indicate de legiuitor. Revine organului fiscal sarcina de a individualiza, în concret, necesitatea instituirii măsurii, respectiv de a motiva, în acord cu scopul legii, măsura asiguratorie luată. Astfel fiind, un element esențial al legalității deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii fiscale, este acela al motivării concrete, prin încadrarea stării de fapt individualizate în ipotezele prevăzute de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Simpla indicare a textului legal în baza căruia s-a luat măsura, în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, evident că nu exonerează organul emitent de obligația de a menționa datele concrete care probează că, la data instituirii măsurilor, există vreuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Pericolul, la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății. Prin urmare, pericolul nu poate fi decât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului altele decât operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, întrucât o interpretare per a contrario ar transforma aceste măsuri asigurătorii în regulă și nu în situații excepționale, așa cum însuși legiuitorul o impune. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a analizat această motivare și a stabilit în mod corect că valorificarea unor bunuri de către societate precum și cuantumul ridicat al posibilei creanțe, invocate și în decizia contestată, au făcut obiectul litigiului anterior, prilej cu care Curtea de Apel a statuat deja că acestea nu dovedesc pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, deoarece valorificarea patrimoniului este o operațiune curentă, iar existența unui debit către bugetul de stat nu implică în mod automat prezumția că debitorul încearcă să se sustragă de la plata obligațiilor. Vânzările de mijloace fixe despre care se face vorbire în decizia contestată au avut loc preponderent anterior începerii inspecției fiscale și estimării creanței fiscale, în cuantum de 2.427.847 RON, ulterior fiind încasate sume din vânzări de doar 341.631 RON, ceea ce înseamnă că este greșită concluzia că reclamanta ar intenționa să se sustragă de la plata datoriilor sale. Prin urmare, temeinic și legal a apreciat instanța de fond că împrejurarea că societatea reclamantă a achitat deja debitul estimat de organul fiscal demonstrează că o astfel de intenție, de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, de ascunderea ori risipirea patrimoniul, nu a existat. De altfel, AJFP Caraș-Severin nu a prezentat niciun argument concret și nicio probă de natură să contureze ideea existenței unui pericol social concret, care să justifice luarea măsurilor asigurătorii. Organul de control nu probează, bazat pe elemente obiective, existența pericolului de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului. Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a constatat că nu sunt îndeplinite exigențele de motivare și probare a pericolului de sustragere de la executare, risipire a patrimoniului sau îngreunare a patrimoniului, iar implicit decizia de impunere a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. (2) și (5) Codul de procedură fiscală. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.