ÎCCJ, Decizia nr. 43/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Cluj, la data de 20 februarie 2001, O.V. a solicitat anularea deciziei nr. 48 din 2 februarie 2001 a Inspectoratului de Protecție a Mediului Zalău, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția de consilier, precum și reintegrarea sa în această funcție, cu obligarea pârâtului la plata salariului de care a fost lipsit, la daune morale și cominatorii. În motivarea contestației, O.V. a susținut că Inspectoratul de Protecție a Mediului Zalău a dispus eliberarea sa din funcția de consilier pe baza unor criterii subiective, precum și că, deși avea calitatea de funcționar public, nu i s-a adus la cunoștință oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici privind posturile vacante, așa cum se prevede în art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999.

Prin întâmpinare, Inspectoratul de Protecție a Mediului Zalău a solicitat respingerea contestației, arătând că inginerul O.V. a fost eliberat din funcție în cadrul aducerii la îndeplinire a H.G. nr. 17/2001, care a impus disponibilizarea mai multor persoane în cadrul acțiunii de reorganizare a agențiilor de protecție a mediului județene în inspectorate, precum și că au fost respectate toate criteriile referitoare la selecționarea personalului. S-a mai relevat că au fost respectate și dispozițiile legale referitoare la afișarea funcțiilor publice vacante din județ, la afișierul unității, însă reclamantul nu a făcut nici o opțiune care să denote acceptarea acestei oferte. Prin sentința civilă nr. 184 din 5 iunie 2001, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea și, anulând decizia nr. 48 din 2 februarie 2001, emisă de pârâtul Inspectoratul de Protecție a Mediului Zalău, a dispus reintegrarea reclamantului O.V.

în funcția de consilier și a obligat pe pârât să plătească reclamantului drepturile salariale de la încetarea raporturilor de muncă și până la reintegrarea sa efectivă, precum și 10.000.000 lei daune morale. S-a motivat că etapa prealabilă, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a fost epuizată prin adresarea de către reclamant a mai multor sesizări Ministerului Apelor și Protecției Mediului, în urma cărora a primit răspunsuri negative, încât acțiunea nu poate fi considerată inadmisibilă. Pe de altă parte, făcându-se referire la dispozițiile art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, s-a relevat, prin considerentele sentinței, că nu s-a dovedit că reclamantului i s-a adus la cunoștință oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și că el a refuzat oferta respectivă, astfel că nu a fost îndeplinită condiția cerută prin acest text de lege înainte de a se emite decizia de eliberare din funcție.

Totodată, s-a motivat că unitatea pârâtă a încălcat prevederile legale și în legătură cu modul cum a procedat la angajările ulterioare disponibilizărilor, deoarece nu a asigurat o publicitate reală și cu respectarea termenului de 30 de zile cu ocazia anunțării concursului organizat pentru ocuparea a două posturi de inginer, ceea ce a impus concluzia că persoanelor reangajate după restructurări li s-au creat condiții favorizante în comparație cu ceilalți salariați aflați în situații similare. Împotriva sentinței, au declarat recurs atât O.V., cât și Inspectoratul de Protecție a Mediului Zalău, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 809 din 1 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că din actele dosarului rezultă că Inspectoratul de Protecție a Mediului Zalău nu a respectat condițiile prevăzute de art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, deoarece nu a adus la cunoștință reclamantului, înainte de emiterea deciziei de eliberare din funcție, lista funcțiilor vacante comunicate de agenți. S-a relevat, de asemenea, că nu au fost respectate de pârât nici dispozițiile Legii nr. 188/1999 și ale Codului muncii, referitoare la obligația de a depune toate diligențele pentru a oferi trecerea celor disponibilizați în funcții corespunzătoare pregătirii lor. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., susținând că ambele hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice. S-a relevat, în acest sens, că reducerea postului deținut de contestatar a fost reală, fiind determinată de reorganizarea unității în conformitate cu H.G. nr. 17/2001, că lista funcționarilor publici disponibilizați a fost comunicată Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, care a comunicat unității funcțiile vacante existente în județul Sălaj, iar oferta respectivă a fost expusă la afișierul și secretariatul unității, ceea ce s-a consemnat în procesul verbal încheiat la 16 februarie 2001. S-a mai învederat că argumentul dedus din modul cum au fost organizate concursurile ținute pentru ocuparea unor posturi este lipsit de relevanță cât timp decizia de eliberare din funcție este anterioară acelor concursuri.

În fine, s-a invocat și împrejurarea că soluția criticată nici nu ar putea fi pusă în executare întrucât postul și funcția în care s-a stabilit să fie reintegrat contestatorul au fost desființate. Recursul în anulare este nefondat. Prin art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, se prevede că eliberarea din funcție a funcționarului public poate fi dispusă în cazul când „autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcționarul public, și acesta refuză oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici". Este adevărat că decizia nr. 48 din 2 februarie 2001, prin care s-a dispus eliberarea inginerului O.V.

din funcția de consilier, a fost emisă ca urmare a reducerii numărului maxim de posturi în conformitate cu Ordinul ministerului apelor și protecției mediului nr. 92/2001, dat în aplicarea art. 12 din H.G. nr. 17/2001 privind organizarea și funcționarea acelui minister. Dar, așa cum s-a arătat, este de observat că, în conformitate cu partea finală a prevederii de la art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, pentru a se dispune eliberarea din funcție în cazul reducerii personalului, ca urmare a reorganizării, mai este necesară și îndeplinirea condiției ca funcționarul public vizat să fi refuzat oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

O atare condiție, însă, nu poate fi presupusă dintr-o situație echivocă, cum este aceea a expunerii ofertei, într-un interval foarte redus de timp, la afișierul și secretariatul unității, mai ales dacă o atare operațiune este contestată, ci trebuie să rezulte cu certitudine, din dovezi neîndoielnice, pentru că numai astfel se poate ajunge la concluzia existenței refuzului explicit din partea funcționarului public. Or, cât timp nu s-a dovedit că reclamantul contestatar a luat cunoștință de oferta comunicată de Agenția Națională a Funcționarilor Publici cu adresa nr. 472 din 13 februarie 2001, pentru care s-a întocmit proces verbal de afișare abia la data de 16 februarie 2001, deși fusese primită cu două zile mai înainte, este evident că prima instanță și aceea de recurs nu puteau să aibă certitudinea îndeplinirii condiției referitoare la refuzul ofertei menționate, care nu putea fi decât explicit și manifest.

Așa fiind, față de neîndeplinirea, la emiterea deciziei de eliberare din funcție, a uneia din condițiile cerute expres de lege, atât soluția instanței de fond, de infirmare a acelei decizii, cât și hotărârea instanței de recurs, de menținere a acelei soluții, sunt legale și temeinice. În consecință, neconstatându-se că hotărârile atacate ar conține aspecte de încălcare esențială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul susținerilor formulate prin recursul în anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 184 din 5 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 809 din 1 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2003.