ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4331/2022

Ședința publică din data de 30 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, anularea Deciziei de soluționare a dosarului de daună x; obligarea F.G.A. la plata sumei de 429.772 RON cu titlu de daune materiale și morale compusă din 28.614 cheltuieli spitalizare, 1.158 RON alte cheltuieli materiale și 400.000 RON - daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1291 din 8 decembrie 2020, a respins excepția tardivității, invocată prin întâmpinare și a respins cererea formulată de contestatoarea, A., împotriva Deciziei de soluționare a Dosarului de daună x, emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată, raportat la circumstanțele cauzei cererea de despăgubiri adresată instanței de judecată, înregistrată înlăuntrul termenului de decădere este un act juridic unilateral în sensul art. 1324 C. civ., supus comunicării potrivit art. 1326 C. civ., comunicare care are ca efect nașterea raportului juridic cu FGA, pentru plata despăgubirilor.

Pe cale de consecință instanță fondului a făcut o greșită aplicare a legii confirmând Decizia FGA, contestată, apreciind că nu există un raport juridic între recurentă și intimată, aplicând sancțiunea decăderii, reglementată de art. 2545 C. civ.

Din punct de vedere factual, recurenta a depus toate diligentele pentru a-și, realiza dreptul ei material la despăgubire, manifestându-și voința în acest sens. Recurenta a acționat de îndată ce situația a cerut-o. Mai mult decât atât, FGA a fost parte în procedura judiciară în care a luat la cunoștință de producerea riscului asigurat și de pretenții.

Or, scopul procedurii instituite de Legea nr. 213/2015 este tocmai de a asigura faptul că FGA ia, formal, la cunoștință de existența dreptului la despăgubire, scop care a fost deja îndeplinit. Din punct de vedere logic, utilizarea procedurii instituite în raport cu FGA, în vederea realizării dreptul la despăgubire, nu trebuie să constituie o piedică în calea lui. O astfel de poziție este sinonimă cu un formalism excesiv care pune forma deasupra fondului, prejudiciind titularul dreptului material.

Mai mult decât atât, la nivel specific, prin formalismul excesiv de care instanța fondului dă dovadă se neagă însuși dreptul material la despăgubiri. Având în vedere că scopul declarat al Legii 213/2015, este acela de a proteja creditorii de asigurări de riscul insolvenței, interpretarea și aplicarea ei nu trebuie realizată în sensul împiedicării lor în a obține această despăgubire. Practic, pe lângă contradicția la nivel logic și principial, arătată mai sus, soluția instanței, de fond contrazice și spiritul legii, ceea ce este ab initio inacceptabil.

În opinia recurentei, ținând cont de faptul că există o cerere de despăgubiri formulată înlăuntrul termenului de decădere, că un raport juridic între recurentă și FGA a fost stabilit, scopul procedurii fiind de facto împlinit, că poziția luată de FGA (confirmată de instanța de fond) contrazice atât logica existenței procedurii, cât și scopul legii, hotărârea instanței de fond trebuie casată.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 06.09.2015, a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA prin polița nr. x emisă de B. S.A., în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a reclamantei.

Urmare acestui eveniment, s-a deschis dosarul de daună nr. x

Prin încheierea din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva B. S.A..

La data de 25.10.2017, recurenta-reclamantă a formulat cerere de plată, aceasta fiind înregistrată la F.G.A. sub nr. x/03.11.2017 prin care a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 1158 RON – despăgubiri materiale, 28.614,05 RON – cheltuieli de spitalizare, 20.000 de RON – daune morale.

Prin decizia nr. 21121/28.08.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de B. S.A.

Înalta Curte reține că dreptul de creanță s-a născut la data producerii accidentului de circulație (a riscului asigurat), neavând nicio relevanță promovarea de către reclamantă a unei acțiuni în pretenții pe calea dreptului comun, împotriva FGA.

Obligațiile Fondului nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a asigurătorului.

Doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului și, corelativ, obligația FGA la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiționat de parcurgerea unei proceduri stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii și termenelor legale corelative.

Articolul 14 din Legea nr. 213/2015 menționează: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționează: pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Termenul de 90 de zile este fără îndoială un termen de decădere, toate termenele imperative fiind prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări. Față de formularea neechivocă a textului de lege- 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță atunci când acesta s-a născut ulterior-rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ.

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, este obligatorie, deoarece, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

Faptul că recurenta-reclamată a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1291 din 08 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2022.