ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3994/2022

Ședința publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.01.2022, sub nr. x/2022 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Primul- Ministru și prin Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne prin Direcția Generală Juridică, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună

În principal:

În subsidiar:

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 106 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepția netimbrării, ca neîntemeiată.

Respinge excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, ca neîntemeiată.

Respinge excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării, ca neîntemeiată

Respinge excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O.C.H.R. (Organism European de Reducere a Riscurilor Asociate Crimei Organizate), în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Prim Ministru și prin Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne prin Direcția Generală Juridică, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta O.C.H.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esență, următoarele:

- Judecătorul fondului nu răspunde criticilor de nelegalitate și netemeinicie aduse H.G. nr. 34/2022, ci prezintă aspecte de ordin general cu privire la Legea nr. 55/2020, reluând aspectele învederate de către pârâți prin întâmpinările depuse.

Instanța de fond nu a răspuns unor aspecte esențiale de nelegalitate a hotărârii de guvern atacate. Arată că motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, exigența motivării fiind esențială pentru administrarea adecvată a justiției.

Recurenta își susține acest motiv de casare prin ample considerații de ordin teoretic cu trimitere la Hotărârea CEDO pronunțată în Cauza Albina împotriva României.

- Judecătorul fondului a dat dovadă de lipsă de imparțialitate. Susține recurenta că la singurul termen de judecată acordat în cauză, instanța a impus reclamantei restrângerea pledoariei în cadrul a 3 minute în care să se refere la toate excepțiile invocate, la cererea de suspendare a executării, precum și la fondul cauzei.

Deși avea la dispoziție o argumentație laborioasă a pretențiilor judiciare, totuși, instanța de fond a nu a analizat cu temeinicie aspectele supuse judecății, omițând capitole întregi care justificau nulitatea hotărârii de guvern atacate.

În concluzie susține că prin nemotivarea adecvată a hotărârii s-a cauzat reclamantei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate .

De asemenea, susține recurenta că prin nerespectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de fond a încălcat și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cum sunt și principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Această abordare denotă lipsa de imparțialitate a primei instanțe în soluționarea cauzei, în continuare, recurenta invocând argumente de ordin teoretic și din jurisprudența CEDO cu privire la imparțialitatea judecătorului ca garanție a unui proces echitabil.

- Deși instanța de fond susține că face o analiză a actului administrativ atacat prin raportare la Legea nr. 55/2020, la Legea nr. 24/2000, dar și la art. 53 din Constituția României, în realitate, omite voit analiza celei mai importante părți din Legea nr. 55/2020, respectiv Nota de fundamentare.

- în mod greșit, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 55/2020, fără însă a le analiza, elogiind mecanismele desăvârșite și eficiente prin care sunt protejați cetățenii României, cu toate că numărul de infectări a crescut, în mod constant, de la adoptarea Legii nr. 55/2020.

În continuarea cererii de recurs, reclamanta reiterează argumentele de fapt și de drept prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu referire la îndeplinirea cerințelor instituirii stării de alertă prevăzute de Legea nr. 55/2020 asociate cu datele statistice existente la momentul adoptării hotărârii de guvern atacate.

Din perspectiva discriminării, recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că persoanele nevaccinate nu sunt discriminate în raport cu cele vaccinate, întrucât unele dintre acestea ar putea fi vulnerabile.

De asemenea, afirmă recurenta că instanța de fond a apreciat greșit asupra criticilor de nelegalitate vizând ineficiența vaccinurilor și costul ridicat al testării pentru diagnosticarea infecției cu SARSCoV-2.

Sunt reiterate, de asemenea, și susținerile formulate în fața instanței de fond cu privire la lipsa propunerii Ministerului Afacerilor de Interne, necesitatea Avizului Consiliului Consultativ, lipsa declarării stării de epidemie de către Ministerul Sănătății și obligativitatea purtării măștii de protecție, aspecte asupra cărora instanța de fond fie nu s-a pronunțat deloc, fie le-a respins cu încălcarea legii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția netimbrării recursului, excepția nulității, excepția lipsei de interes și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este parțial afectat de viciul nulității și în parte, este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește excepția nulității recursului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ. referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte constată că recurenta nu a invocat argumente care se pot circumscrie ipotezei acestei norme procedurale, astfel încât excepția va fi admisă și se va constata nulitatea parțială a recursului.

Analizând criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este susținut prin raportare la nemotivarea hotărârii și la pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului fondului.

Instanța de recurs constată că nemotivarea hotărârii se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurentă, iar imparțialitatea judecătorului nu se încadrează în ipoteza prevăzută de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. care se referă strict la încălcarea unor reguli de procedură, în temeiul cărora se întocmesc acte procedurale indispensabile desfășurării judecății procesului.

Lipsa de imparțialitate a judecătorului nu poate fi invocată prin raportare la modalitatea în care acesta a înțeles să motiveze hotărârea pronunțată sau prin prisma faptului că soluția pronunțată este defavorabilă reclamantei.

Orice situație intervenită pe parcursul judecății cauzei și care ar fi dus la bănuiala că instanța nu este imparțială, dădea dreptul reclamantei de a face apel la instituția recuzării. Or, invocarea acestui aspect, după pronunțarea sentinței, pe baza modalității în care instanța a analizat probatoriul administrat în cauză sau a condus dezbaterile finale, nu poate fi primit ca motiv de casare a hotărârii instanței de fond.

În ceea ce privește argumentele cuprinse în criticile încadrate de către recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din considerentele hotărârii recurate reies, în mod evident motivele pentru care judecătorul fondului, analizând atât excepțiile invocate cât și toate capetele de cerere formulate, a soluționat pricina neputându-se reține considerațiile recurentei referitoare la interpretarea lacunară a argumentelor deduse judecății.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, din examinarea sentinței recurate rezultă că hotărârea cuprinde un raționament juridic laborios, pe care instanța de fond l-a avut în vedere pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Susținerile recurentei privind faptul că instanța de fond a respins acțiunea, preluând în considerente toate apărările formulate de autoritatea pârâtă, fără a se pronunța și asupra tuturor argumentelor expuse în acțiunea introductivă sunt nefondate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar și precis, a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a dispozițiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a instanța a admis sau a respins cererile părților, analiza argumentelor relevante invocate de părți și expunerea concretă a motivelor de fapt și de drept.

Înalta Curte apreciază că sentința recurată se referă la probele administrate în cauză, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile părții, putând fi analizată în mod neechivoc prin raportare la criticile cuprinse în motivele de recurs, astfel încât mici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că: "Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menținerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară care nu poate fi mai mare de 30 de zile".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie și se prelungește de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne și nu poate depăși 30 zile.

Prin urmare, legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale, printre care și prelungirea stării de alertă.

Recurentul-reclamant contestă și unele măsuri ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă și care sunt prevăzute, de asemenea, de Legea nr. 55/2020, în art. 6 și arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării și executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităților publice competente.

Față de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative și principiului legalității va fi respinsă ca nefondată.

În privința susținerilor ce vizează încălcarea principiului proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție, acestea sunt în mod vădit nefondate.

Potrivit art. 53 din Constituție: - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevede că (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Condițiile pentru restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în Constituția României sunt aceleași avute în vedere și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenție, dar și prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar și au fost instituite pentru protecția sănătății publice și chiar a dreptului la viață. Sub acest din urmă aspect și al proporționalității este de reținut în primul rând contextul intern și internațional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea socială și economică a statului român în ansamblu și a persoanelor fizice și juridice la nivel indiividual, au avut drept scop protejarea sănătății și siguranța publică, fiind așadar necesare și proporționale într-o societate democratică.

Legea fundamentală prevede, totodată, dreptul la ocrotirea sănătății, art. 34 alin. (2) stipulând că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice". Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei si medicinei, Convenția privind drepturile omului si biomedicina, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Necesitatea și proporționalitatea măsurii au fost generate de creșterea exponențială a numărului de îmbolnăviri, de ocuparea locurilor în cadrul secțiilor de terapie intensivă din unitățile sanitare, de supraaglomerarea spitalelor, precum și de experiența altor țari care s-au confruntat cu noua tulpină, mult mai contagioasă, context în care s-au impus restricții în domenii care pot facilita răspândirea virusului.

Măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale și restricțiile necesare pentru protejarea binelui public.

Prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituția României, actul administrativ în discuție respectă exigențele normei constituționale.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond că Hotărârea de Guvern în litigiu este întemeiată legal, fiind emisă în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 și nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea legii.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID19 "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia si necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății".

Având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, dar și regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depășit valorile prag stabilite.

În art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților si diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d)instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Legea nr. 55/2020 este o lege organică adoptată de Parlamentul României în condițiile art. 73 din Constituția României și prevede faptul că declararea și prelungirea stării de alertă se ia prin hotărâre de guvern atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situație de urgență, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Hotărârea Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, precum si stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a avut ca temei documentul intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 03.01.2022, întocmit la nivelul Centrului Național de Coordonare și Conducere a Intervenției, precum și Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 1/2022 conform cărora:

- În România, până la data de 03.01.2022 au fost înregistrate 1.813.056 cazuri de persoane infectate, dintre care 1.741.871 persoane vindecate și 58.814 persoane decedate;

- Evoluția numărului de cazuri confirmate indică o tendință crescătoare în ultimele 14 zile, când s-au înregistrat valori apropiate de 1 a ratei de reproducere și o creștere de cazuri confirmate de la 10.577 la data de 29 decembrie 2021 la 12.371 la data de 03.01.2022;

- În absența menținerii unui nivel ridicat de alertă și a adaptării unor măsuri de restricție, este foarte probabilă continuarea trendului ascendent a numărului de cazuri.

În continuarea exercitării controlului judiciar, Înalta Curte reține că nici aspectele reclamate de recurentă privind discriminarea prin adoptarea măsurilor restrictive din H.G. nr. 34/2022 nu pot fi reținute în cauză.

Prin sentința civilă nr. 106/28.01.2022, instanța a avut în vedere legalitatea actului administrativ atacat și sub aspectul adoptării măsurilor restrictive reclamate ca discriminatorii de recurentă.

În urma verificării și a acestor motive, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține un tratament diferențiat în sensul Legii nr. 137/2000, întrucât nu sunt întrunite în cauză condițiile privind existența unor situații comparabile, care să aibă ca efect restrângerea exercitării dreptului recunoscut de lege, în condiții de egalitate.

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a referit la discriminarea persoanelor nevaccinate în raport de cele vaccinate, instanța neținând cont de studiile depuse la dosar vizând efectele nocive ale vaccinului.

Înalta Curte constată că aspectul vizând pretinsul tratamentul juridic diferențiat/discriminatoriu între persoanele vaccinate și nevaccinate a fost corect tranșat de instanța de fond, în raport de faptul că în dreptul intern al României, ca stat membru UE, sunt direct aplicabile Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19.

Astfel, o așa numită prezumție de imunizare pentru persoanele vaccinate este, în realitate, consacrată în Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021, care la punctul (7) reglementează: "Potrivit dovezilor științifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea Covid-19 și persoanele care s-au vindecat de Covid-19 în ultimele 6 luni, prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS – CoV- 2".

În ceea ce privește analiza demersului judiciar prin prisma oportunității emiterii actului adminsitrativ atacat, ca dimensiune a legalității, aceasta trebuie efectuată din perspectiva marjei dreptului de apreciere pe care autoritatea publică l-a exercitat, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia au fost emise.

Așadar, această chestiune de drept dedusă judecății prin acțiunea introductivă și a cărei dezlegare, dată de prima instanță, face obiectul prezentului control judiciar, constă în a stabili dacă autoritatea publică emitentă a acționat discreționar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să dispună prelungirea stării de alertă și a măsurilor de restricție reglementate de Legea nr. 55/2020.

Analiza oportunității emiterii unui act administrativ, privită ca dimensiune a legalității acestuia, trebuie făcută prin raportare la puterea discreționară a autorității publice de a avea libera apreciere între alegerea unor soluții posibile și pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general și realizarea scopului legii.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ se poate pronunța asupra legalității unui act administrativ și prin prisma aspectelor de oportunitate, în funcție de anumite criterii de referință specifice, rezultate din susținerile părților și din probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, instanța de contencios administrativ poate interveni în dreptul de apreciere al autorității publice, doar sub aspectul limitării puterii discreționare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală, cu exces de putere.

Or, din datele concrete rezultate din probele administrate în cauză, contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că măsurile impuse prin Hotărârea de Guvern contestată sunt justificate legal, științific și epidemiologic.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității parțiale a recursului și va constata nul recursul declarat de recurenta – reclamantă O.C.H.R. în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ.

Totodată, va respinge, în rest, recursul împotriva sentinței civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității parțiale a recursului.

Constată nul recursul declarat de recurenta – reclamantă O.C.H.R. în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 4 din C. proc. civ.

Respinge recursul împotriva sentinței civile nr. 106 din 28 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.