ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3932/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.03.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 123/04.02.2020 emise de pârâtă, obligarea acesteia să transmită informațiile comunicate de societate către supraveghetorul din statul membru gazdă, respectiv către B. din Italia, și obligarea ASF la plata sumei evaluate provizoriu la 1.193.385 euro, cu titlu de despăgubiri, constând în daunele materiale suferite de societate ca urmare a faptului că informațiile nu au fost transmise către B..

În ședința publică din 06.11.2020, reclamanta a formulat cerere de renunțare la capătul de cerere privind obligarea ASF la plata sumei evaluate provizoriu la 1.193.385 euro.

Prin sentința civilă nr. 1107 din 6 noiembrie 2020, Curtea a luat act de renunțarea la judecată în ceea ce privește capătul de cerere nr. x, având ca obiect pretenții.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare, cu consecința anulării Deciziei nr. 123/04.02.2020 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și obligarea pârâtei să transmită informațiile comunicate de societatea ASF către supraveghetorul din statul membru gazdă, B. din Republica Italia, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

Ab initio, a arătat că, hotărârea atacată a fost data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, în condițiile în care: (i) societatea recurentă nu a formulat cerere întemeiata pe prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 237/2015, întrucât nu a urmărit autorizarea riscului din clasa A. 10, dat fiind ca (ii) societatea recurentă este deja autorizată pentru întreaga clasa A.10, respectiv pentru asigurarea RCA, context în care (iii) a formulat o notificare, întemeiata pe art. 111 din Legea nr. 237/2015, care reglementează dreptul de stabilire și (iv) care nu presupune obligația sa de a practica RCA pe teritoriul României, ci doar de a fi autorizați să exercite o activitate de asigurare în clasa A.10, în conformitate cu art. 14 din Directiva nr. 2009/138/CE, care reprezintă pașaportul unic european al asigurătorului si care definește clar dreptul de stabilire prin intermediul unei sucursale într-un alt stat membru.

Sub un prim aspect, urmează a se constata că, instanța de fond adaugă o cerința care este inexistenta în legislația naționala si europena, în sensul ca nu este suficient sa fie autorizați pentru clasa A10, pe care doresc, de altfel, sa o desfășoare în Italia prin sucursala înființată în anul 2013, ci este necesar să și practice activitatea de RCA în România, astfel încât trebuie să parcurgă procedura prevăzuta de Legea nr. 132/2017 si Norma ASF 20/2017.

Arată că, societatea recurentă este autorizata de ASF pentru a desfășura activitatea RCA, pentru întreaga clasă A. 10, astfel cum rezulta din Decizia ASF nr. 1819/14.12.2017, privind aprobarea echivalării denumirii claselor de asigurare pentru care este autorizata societatea A. S.A. si care atesta fără nici un dubiu existenta autorizației pentru clasa de asigurări A10 -RCA.

Atât în legislația de la momentul începerii practicării activității de RCA, cat si în legislația actuala, condiția esențiala pentru practicarea RCA este ca asigurătorul sa fie autorizat pentru aceasta clasa.

Urmează a se constata ca doar după ce se obține autorizația de funcționare pentru clasa de asigurare generala reclasificata odată cu aplicarea Legii 237/2015 în clasa de asigurare A.10 (răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre, inclusiv răspunderea transportatorului), se poate solicita autorizarea practicării efective a activității RCA, pe teritoriul României, care este reglementata de un act normativ cu o forța inferioara, respectiv prin Norma ASF nr. 20/2017.

Solicită instanței de control judiciar să constate ca autorizația de funcționare, acordata în temeiul Legii nr. 237/2015 este diferită de autorizarea de a practica activitatea de RCA, în temeiul Normei ASF nr. 20/2017.

Instanța de fond a făcut o aplicare greșita a normelor legale menționate, în sensul ca a apreciat ca pașaportul european al asigurătorului în baza dreptului de stabilireîn materie de răspundere civila pentru autovehicule, este autorizația de practicare reglementata de Norma ASF nr. 20/2017, pe când aceasta este reprezentată de autorizația de funcționare emisă în temeiul Legii nr. 237/2015 și a Directivei, acest lucru fiind valabil doar daca societatea solicita practicarea RCA în baza pașaportului european aferent dreptului de libera prestație de servicii.

Ceea ce este important și solicită instanței de control judiciar să rețină este ca societății recurente i s-a retras doar dreptul de a practica RCA (la cererea recurentei) și nu autorizația de funcționare pentru clasa A.10-RCA.

Instanța de fond, îmbrățișând apărările ASF, a reținut în mod vădit eronat faptul că, clasa A.10 cuprinde mai multe riscuri asigurate, în condițiile în care acesta cuprinde un singur risc, respectiv răspunderea civilă auto, pentru care recurenta este autorizată.

Cu alte cuvinte, instanța de fond a adăugat o condiție inexistenta în Directiva si în actul normativ național care transpune acest act european, în sensul ca clasa A.10 cuprinde si un risc, care consta în practicarea efectiva a activității RCA, ceea ce este de neconceput, având în vedere că, nu este impusă această cerință în legislația comunitară (transpusa prin actul normativ menționat).

Solicită instanței de judecata să constate că, clasa A.10. așa cum este trecută în Directiva, dar și în Legea 237/2015 se refera la răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre, inclusiv răspunderea transportatorului, denumire identică cu cea care se regăsește în conținutul Deciziei ASF nr. 1819/2017, decizie ulterioara celei prin care ASF a retras la cerere autorizația de practicare a RCA.

Cu alte cuvinte, pentru a nu exista interpretări greșite în aplicarea Directivei, aceasta stabilește în mod clar faptul ca o autorizație emisa de un supraveghetor acoperă toata clasa pentru care aceasta a fost acordata, iar aceasta autorizație reprezintă pașaportul x al asigurătorului, în sensul ca aceasta este recunoscuta pe tot teritoriul comunitar, astfel încât asigurătorii au dreptul de a se stabili într-un alt stat membru sau de au libertatea de a presta servicii.

Sub un alt aspect, faptul că, societatea recurentă nu trebuie sa practice activitatea de asigurări RCA în România este confirmata și de diferența existenta între dreptul de stabilire si libertatea de exercitare a unei activități.

Ca atare, ținând cont ca societatea recurentă a transmis toate informațiile și documentele stabilite prin art. 111 din Legea nr. 237/2015, inclusiv cele menționate la pct. d) al articolului, punct d) ce se referă expres la practicarea clasei A10 - RCA prin intermediul dreptului de stabilire într-un alt statul membru si prin art. 145 alin. (2) din Directiva Solvabilitate II către ASF, rezultă că, acestea trebuiau transmise de ASF către supraveghetorul din Republica Italia, în condițiile în care, este autorizată pentru a desfășura activitatea de asigurări pentru clasa A10 -RCA.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Legal citată, intimata pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că, având în vedere faptul că autorizația acordată unei societăți pentru o clasă trebuie să prevadă și riscurile pe care societatea le subscrie pentru acea clasă, iar în cazul societății recurente A. S.A., prin Decizia C.S.A. nr 1053/28.12.2009, s-a dispus retragerea autorizației de practicare a asigurării RCA, ulterior, nemaifiind formulată nicio solicitare de autorizare pe riscul RCA rezultă, fără putință de tăgadă, că societatea este autorizată pentru clasa A10, fără riscul RCA.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ., ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, ale Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, ale Legii nr. 132/2017, ale Normei nr. 20/2017 și pe dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost indicate în cuprinsul prezentei întâmpinări.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susținerile recurentei reclamante nu pot fi reținute având în vedere că, instanța de fond a interpretat în mod corect textele legale incidente în cauza de față și a făcut o aplicare corectă, atât a normelor speciale incidente în domeniu asigurări-reasigurări.

Instanța de fond a realizat, prin raportare la situația de fapt reținută, o examinare judicioasă a dispozițiilor art. 21. alin. (3), art. 111, art. 112, art. 113 din Legea nr. 237/2015, art. 14, art. 15, art. 18, art. 155 din Directiva nr. 2009/138/CE, concluzionând corect că, "recurenta nu beneficiază de autorizație RCA în conformitate cu cerințele Legii nr. 132/2017 în statul membru de origine, astfel că nu îndeplinește condițiile necesare desfășurării activității de subscriere a riscurilor aferente asigurării de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul altei țări (sucursala Italia), așa cum prevede art. 20 alin. (6), coroborat cu art. 104 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, precum și prevederile art. 2 pct. 6 și art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017, coroborat cu prevederile art. 3, art. 4 și art. 5 din Norma nr. 20/2017".

Înalta Curte reține că, recurenta reclamantă a solicitat, prin adresa nr. x/01.08.2019, înregistrată la intimata A.S.F. cu nr. x/02.08.2019, "pentru sucursala Italia, autorizarea extinderii activității de asigurări pentru clasa A.10 -Răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre (exclusiv răspunderea transportatorului), în conformitate cu planul de afaceri atașat, întocmit conform prevederilor art. 21 și art. 22 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare și ale art. 23 din Decretul Lege B. 207/2005, articol ce reglementează expres accesul la activitatea de asigurări în Italia, în baza dreptului de stabilire, pentru o societate de asigurări dintr-un alt stat membru".

Prin Adresa x/05.09.2019, recurenta a fost informată de către intimată că, este autorizată să funcționeze ca societate de asigurare pentru clasele (și implicit pentru riscurile) prevăzute în Decizia A.S.F. nr. 1819/14.12.2017 și că aceasta nu este asigurător RCA în sensul Legii nr. 132/2017. Recurentei i s-a comunicat faptul că un asigurător poate desfășura pe teritoriul altei țări din Uniunea Europeană doar activitate de asigurare pentru care deține autorizație. Din această perspectivă recurenta a mai fost informată că, în vederea autorizării pentru practicarea asigurării RCA, trebuie să depună o cerere însoțită de documentația aferentă, așa cum prevăd dispozițiile art. 4 din Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind asigurările auto din România.

Este neîntemeiată susținerea recurentei referitoare la faptul că "societatea noastră este autorizată de ASF pentru a desfășura activitate RCA, pentru întreaga clasă A. 10, astfel cum rezultă din Decizia A.S.F. nr. 1819/14.12.20I7, privind echivalarea denumirii claselor de asigurare pentru care este autorizată societatea A. S.A. și care atestă existența autorizației pentru clasa de asigurări A10-RCA".

Astfel, din perspectiva acestor autorizațiilor acordate de-a lungul timpului recurentei A. S.A. de către autoritatea competentă - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.), se rețin următoarele:

Inițial societatea recurentă s-a numit C. S.A.

În anul 2005, prin Decizia nr. 3584/05.12.2005, C.S.A. a aprobat cesiunea acțiunilor și acționarul semnificativ D..

Prin Decizia C.S.A. nr. 3596/22.12.2005, autoritatea a aprobat completarea obiectului de activitate cu cod CAEN 6601 asigurări de viață și practicare clasa 1.

Prin Decizia nr. 162.203/17.02.2006, C.S.A. a aprobat acordul de principiu pentru participarea E. ca acționar la societate.

În anul 2006, prin Decizia nr. 114.083/13.07.2006, C.S.A. a aprobat schimbarea denumire a societății din C. S.A. în D.

Prin Decizia C.S.A. nr. 398/16.05.2008, a fost aprobată intenția societății E. S.A. de a vinde acțiunile și intenția societății F. S.A. de a achiziționa acțiunile. Prin Decizia nr. 769/22.08.2008 s-a aprobat intenția asociatului D.. de a vinde întregul pachet de acțiuni și intenția societății F. S.A. și F.. de a achiziționa pachetul de acțiuni. Astfel, prin Decizia C.S.A. nr. 945/10.10.2008, a fost aprobat acționarul semnificativ F.. și modificarea/eliminarea unui articol din Actul constitutiv.

În anul 2009, prin Decizia nr. 246/02.04.2009, C.S.A. a aprobat noului acționar semnificativ F. S.A., având 99,99986% din capitalul social al societății și modificarea actului constitutiv.

În anul 2010, prin Decizia nr. 1042/24.12.2010, C.S.A. a aprobat schimbarea denumirii societății în A. S.A. și modificarea unor articole.

Prin Decizia C.S.A. nr. 40/26.11.2001 a fost autorizată să funcționeze ca societate de asigurare, societatea C. S.A.. Prin această decizie de autorizare autoritatea a dispus autorizarea pentru următoarele clase de asigurări generale:

Decizia nr. 40/2001 reprezintă autorizația inițială de funcționare ca societate de asigurare a recurentei reclamante și cuprinde autorizarea claselor de asigurare anterior menționate în temeiul Normei C.S.A. nr. 3/2001 privind clasele de asigurări care puteau fi practicate de societățile de asigurare, în vigoare la momentul emiterii deciziei.

La momentul autorizării recurentei era în vigoare Norma C.S.A. nr. 3/2001 privind reglementarea claselor de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare, normă care prevedea la "pct. IV. Clasele aferente asigurărilor generale: 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la asigurarea obligatorie de răspundere civilă, internă, pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, cât și la asigurarea de răspundere civilă auto, externă, carte verde, care acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terțe persoane din utilizarea autovehiculelor, inclusiv răspunderea transportatorului".

Din analiza Deciziei C.S.A. nr. 40/2001 rezultă că societatea nu a fost autorizată si pentru clasa de la pct. IV. 10 din Norma C.S.A. nr. 3/2001 anterior menționată.

Din preambulul Deciziei nr. 15/12.12.2001, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2002, rezultă că a fost aprobată cererea societății pentru autorizarea desfășurării asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.

Ulterior, în anul 2004, Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor a fost modificată, printre modificările aduse fiind și introducerea Anexei nr. 1 privind clasele de asigurări pentru care puteau fi autorizate societățile de asigurare. Astfel, Anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 prevedea, la lit. B), "Asigurări generale: pct. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului)".

Ținând cont de noul cadru legal referitor la autorizarea claselor de asigurare, C.S.A. a solicitat asigurătorilor, pentru clasele de asigurare autorizate, reîncadrarea în clasele prevăzute în Anexei nr. 1 la Legea nr. 32/2000.

Având în vedere solicitarea C.S.A., recurenta de la acea vreme a transmis adresa nr. x/09.11.2004, prin care a arătat că (i) Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de circulație și (ii) Asigurările de răspundere generală - Asigurarea de răspundere civilă a cărăușului pentru marfa transportată CMR au fost reîncadrate în Clasa 10 Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule.

Astfel, la momentul transmiterii adresei anterior menționate, recurenta era autorizată prin mai multe decizii, distincte, în vederea practicării asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule.

În ceea ce privește autorizarea practicării asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, au fost emise mai multe decizii de autorizare, astfel:

- Decizia C.S.A. nr. 15/12.12.2001, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2002

- Decizia C.S.A. nr. 2733/17.12.2002, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2003

- Decizia C.S.A. nr. 3653/12.12.2003, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2004

- Decizia C.S.A. nr. 3613/20.12.2004, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA obligatorie pe anul 2005

- Decizia C.S.A. 114.164/21.12.2006, prin care a fost autorizată societatea pentru RCA pe anul 2007 și următorii

- Decizia nr. 1016/28.11.2007, prin care C.S.A. a certificat autorizația RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru contractele de asigurare RCA încheiate în anul 2008 și următorii ani

- Decizia nr. 1053/28.12.2009, prin care C.S.A. a aprobat retragerea autorizației RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto RCA, acordată societății D., începând cu data de 01.01.2010.

În anul 2007, prin Decizia nr. 1016/28.11.2007, C.S.A. a certificat autorizația RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru contractele de asigurare RCA încheiate în anul 2008 și următorii ani.

Înalta Curte constată că, în anul 2009, societatea recurentă (care, la acel moment, avea denumirea de D.) a depus o cerere la C.S.A. prin care a solicitat expres retragerea autorizației RCA nr. 3613/20.12.2004.

Având în vedere cererea societății, prin Decizia nr. 1053/28.12.2009, C.S.A. a aprobat retragerea autorizației RCA nr. 3613/20.12.2004 pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto RCA, acordată societății D., începând cu data de 01.01.2010.

Așadar, reiese că, societatea recurentă A. nu deține autorizație în vederea practicării asigurării de răspundere civila obligatorie, aceasta fiind retrasă în anul 2009, prin Decizia C.S.A. nr. 1053/28.12.2009.

Potrivit legislației în vigoare, autorizația acordată unei societăți pentru o clasă trebuie să prevadă și riscurile pe care societatea le subscrie pentru acea clasă. În cazul recurentei A. S.A.,- prin retragerea autorizației dispuse prin Decizia C.S.A. nr 1053/28.12.2009, rezultă că societatea a rămas autorizată pentru clasa A10, doar pentru un singur risc, autorizația neincluzând și autorizarea pentru riscul RCA. Astfel, întrucât în cazul recurentei asigurarea de răspundere civilă a cărăușului pentru marfa transportată CMR a fost reîncadrată în Clasa A.10, iar prin Decizia C.S.A. nr. 1053/2009 a fost retrasă, la cererea expresă a societății, autorizația de RCA obligatorie, clasa A.10 pentru care este în prezent autorizată recurenta cuprinde doar răspunderea transportatorului - pentru componenta de răspundere civilă a cărăușului pentru marfa transportată CMR.

Sunt neîntemeiate susținerile recurentei reclamante, potrivit cărora aceasta este autorizată pentru întreaga clasă A.10 RCA, fiind contrazise, pe de o parte de deciziile individuale pe care aceasta le-a avut pentru subscrierea riscului RCA obligatorie (risc care face parte din clasa A.10 dar pentru care era nevoie de o autorizație de practicare separată), iar pe de altă parte, de împrejurarea că, în prezent, societatea solicită transmiterea notificării în baza dreptului de stabilire doar pentru riscul de RCA și nu pentru ambele riscuri din clasa A.10 (adică nu si pentru răspunderea transportatorului).

Pentru a considera că o societate deține autorizație pentru întreaga clasă A. 10, este imperios necesar ca respectiva societate să dețină autorizație în vederea practicării ambelor riscuri aferente clasei A.10.

Relevanță în cauză au prevederile art. 14 și art. 15 alin. (1) și (2) din Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare, transpuse în legislația națională în conținutul art. 20 alin. (6) din Legea nr. 237/2015, potrivit cărora o autorizație acordată în statul membru de origine este valabilă pe întreg teritoriul Comunității și permite întreprinderilor de asigurare și de reasigurare să își desfășoare activitatea în acel loc, autorizația respectivă acoperind, de asemenea, dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii.

Astfel, solicitarea recurentei referitoare la notificarea Autorității din Italia privind desfășurarea activității de asigurare pentru clasa A.10 - răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor terestre (exclusiv răspunderea transportatorului) în baza dreptului de stabilire pe teritoriul Italiei, astfel cum a fost formulată, nu respectă cerințele legale care să permită practicarea RCA pe teritoriul unui stat membru în absența deținerii unei autorizații în statul membru de origine.

Întrucât recurenta reclamantă A. S.A. nu deține autorizație pentru practicarea riscului de răspundere civilă auto pentru utilizarea vehiculelor auto terestre - RCA, rezultă că nu sunt respectate prevederile art. 14 și 15 alin. (1) și (2) din Directiva 2009/138/CE coroborate cu art. 20 alin. (6), art. 104 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 și cu prevederile art. 2 pct. 6 și art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea 132/2017, precum și cu prevederile art. 3, art. 4 și art. 5 din Norma 20/2017.

Distincțiile pe care recurenta le face între dreptul de stabilire prin intermediul sucursalei si activitatea de subscriere în baza liberei prestări de servicii, cu scopul de a evidenția că nu este necesară autorizarea în statul membru de origine, sunt neîntemeiate.

Astfel, recurenta este autorizată de A.S.F. pentru clasele de asigurare prevăzute în Decizia (de echivalare) A.S.F. nr. 1819/14.12.2017, însă, recurenta nu este asigurător RCA, respectiv nu este asigurător autorizat să practice asigurare RCA în sensul Legii nr. 132/2017.

Decizia de echivalare nr. 1819/2017 (pentru clasa A.10) se întemeiază numai pe clasele și riscurile pentru care societatea este autorizată. Lipsa unei autorizații duce implicit la concluzia că Decizia A.S.F. nr. 1819/2017 poate fi interpretată numai în sensul în care societatea este autorizată să practice numai clasele și riscurile pentru care deține autorizație.

Înalta Curte constată că, desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare în Comunitatea Europeană se face cu respectarea Directivei 2009/138/CE care prevede că accesul la activitatea de asigurare este condiționat de existența unei autorizații unice, valabile pe întreg teritoriul Comunității Europene, emisă de autoritatea de supraveghere din statul membru de origine.

În baza principiului pașaportului unic european, orice asigurător poate desfășura activitatea de asigurare pe teritoriul oricărui alt stat membru în virtutea dreptului de stabilire sau a liberei prestări a serviciilor doar în baza autorizării statului de origine, fără a mai fi necesară o altă autorizare din partea statului în care își desfășoară activitatea. Principiul recunoașterii mutuale se referă la faptul că fiecare stat membru va recunoaște autorizația dată de statul membru de origine al societății de asigurări, fără a mai fi necesară o altă autorizare ulterioară.

În legislația Uniunii Europene sau în cea internă nu se prevede că exercitarea unei clase de asigurări în baza dreptului de stabilire (sau în libera prestație de servicii) este condiționată de exercitarea clasei respective în țara de rezidență, dar se prevede faptul că trebuie să fie autorizată în țara de origine pentru toate riscurile ce se intenționează a fi subscrise.

În acest sens sunt dispozițiile art. 14 alin. (1) din Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), potrivit cărora, "accesul la activitatea de asigurare directă sau de reasigurare care face obiectul prezentei directive este condiționată de emiterea unei autorizații prealabile", iar potrivit alin. (2) "Autorizația menționată la alin. (1) șe obține de la autoritățile de supraveghere din statul membru de origine de către următoarele întreprinderi:

(a) orice întreprindere care își stabilește sediul central pe teritoriul statului membru în cauză; sau (b) orice întreprindere de asigurare care, după ce a primit o autorizație în temeiul alineatului fi), dorește să își extindă activitatea la o întreagă clasă de asigurare sau la alte clase de asigurare decât cele deja autorizate".

În conformitate cu dispozițiile art. 15 din Directiva 2009/138/CE, alin. (1) "o autorizație acordată în temeiul articolului 14 este valabilă pe întreg teritoriul Comunității, Aceasta permite întreprinderilor de asigurare și de reasigurare să își desfășoare activitatea în acel loc, autorizația respectivă acoperind, de asemenea, dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii", alin. (2) "sub rezerva articolului 14, autorizația se acordă pentru o anumită clasă de asisurări directe enumerate în anexa I partea A sau în anexa II. Autorizația acoperă întreaga clasă, cu excepția cazului în care solicitantul dorește să acopere mimai o parte dintre riscurile care aparțin clasei în cauză".

Aceste dispoziții anterior enunțate au fost transpuse în dreptul intern prin dispozițiile art. 20 alin. (6) și (7) din Legea nr. 237/2015.

În speță, potrivit Deciziei nr. 1053/28.12.2009, societatea recurentă este cea care a formulat cerere în vederea retragerii autorizației de practicare a asigurării RCA. Pe cale de consecință, susținerea recurentei potrivită căreia ar avea autorizație pentru întreaga clasă A. 10 este lipsită de fundament.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1107 din 6 noiembrie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.