ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 20.03.2020 pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., următoarele: să se constate că imobilul teren intravilan în suprafață de 5.200 m2, situat în municipiul Târgu Mureș și înscris în CF nr. x Târgu Mureș, a format proprietatea codevălmașă a reclamantului și a soției sale, pârâta C., ca bun dobândit în timpul căsătoriei; să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/27.05.2019 de BNP D. din Târgu Mureș; să se dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului B., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 834/27.05.2021, Tribunalul Mureș a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea; a constatat că imobilul teren în suprafață de 5.200 mp este proprietatea comună în devălmășie a reclamantului și a pârâtei C.; a anulat contractul de donație autentificat la BNP D. și în consecință a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului B., cu obligarea pârâților la cheltuieli de judecată în cuantum de 14.405 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 220/A/24.2.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de ambii pârâți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea și a menținut dispozițiile hotărârii atacate în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității; totodată, a obligat reclamantul la plata sumei de 3880 RON în favoarea pârâtului B., respectiv a sumei de 14.032,5 RON în favoarea pârâtei C. cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Cu privire la normele de drept material încălcate:

- Instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 813 din vechiul C. civ. și, totodată, a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 644 din vechiul C. civ.

Contractul pretins a fi fost încheiat la data de 06.02.2003, intitulat contract de donație, prin care intimata a primit suma de 52.000.000 RON de la mama sa, a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată, deși, potrivit art. 813 din C. civ. din 1864, aplicabil la acel moment, "Toate donațiunile se fac prin act autentic".

Prin urmare, contractul de donație este nul absolut pentru lipsa formei autentice, astfel încât nu putea produce niciun efect, iar instanța avea obligația de a verifica acest aspect, chiar din oficiu.

Mai mult, deși instanța reține că acest contract reprezintă un dar manual, suma remisa este mult prea mare pentru a fi încadrat în această categorie. Suma care face obiectul contractului, în speță 52.000.000 RON vechi, a fost folosit pentru a achiziționa un imobil de 5200 mp, situat în intravilan în Târgu Mureș, reprezentând o sumă considerabilă în anul 2003. Astfel, contractul reprezintă o donație nulă pentru lipsa de formă, atrăgând și nulitatea actelor subsecvente.

- Instanța de apel a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 31 lit. b) și f) din Codul familiei, totodată, a interpretat și aplicat în mod greșit art. 30 din același cod, precum și dispozițiile din vechiul C. civ. referitoare la încheierea și executarea contractelor, respectiv la contractele translative de proprietate.

Având în vedere că valoarea sumei donate este prea mare pentru a fi considerat un dar manual, iar contractul de donație este nul absolut pentru lipsa formei autentice, bunul este, așadar, un bun comun, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 30 din Codul Familiei, față de data încheierii actului de vânzare-cumpărare (03.03.2003).

Or, răsturnarea prezumției de comunitate de bunuri s-a realizat în cauză ca efect al unui cumul de raționamente greșite și interpretări eronate ale textelor legale aplicabile, întrucât intimata nu putea primi un dar manual de o astfel de valoare, într-o interpretare justă a dispozițiilor art. 644 C. civ.

Mai mult, instanța a suprapus în mod nelegal momente ale încheierii și derulării contractului, momente care au o individualitate proprie.

Contractele translative de proprietate nasc obligații distincte ale părților: obligația de a da (translația proprietății) este o obligație a vânzătorului care își produce efectele imediat, la data acordului de voință valabil exprimat, dacă părțile nu au stipulat un termen în acest sens (art. 971 din vechiul C. civ.). în mod distinct de obligația de a da, contractul translativ de proprietate generează o obligație de plată a prețului. Or, chiar dacă plata prețului se face dintr-un cont al vânzătorului, faptul că prestația preț este executată prin virament dintr-un cont personal și chiar dacă banii virați sunt "bun propriu", aceasta nu schimbă natura de achiziție ca bun comun a bunului respectiv.

- În mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1182 C. civ. privitoare la data înscrisului sub semnătură privată.

Astfel, instanța de apel a tratat înscrisul sub semnătură privată ca fiind opozabil terților de la data menționată în cuprinsul său, și nu de la data la care acesta a dobândit dată certă (25.02.2020, potrivit copiei depuse la dosarul cauzei). Este adevărat că începutul de dovadă scrisă are o putere probatorie "intermediară", diminuată, față de forța probatorie a înscrisului propriu zis, dar, ca natură, este un înscris și i se aplică regulile din materia datei certe.

- Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 347 alin. (2) C. civ.

Această normă conține o derogare de la dispozițiile art. 14 alin. (2), care limitează cercetarea atitudinii și conduitei subiecților de drept la prezumția de buna credință. Atunci când este vorba despre anularea unui act, cu atât mai mult, despre un caz de nulitate relativă, legiuitorul se interesează de componenta activă a subiectului de drept analizat. Pasivitatea ocrotită prin prezumție este înlocuită de lege prin diligența activă a terțului subdobânditor. Iar această diligență activă nu poate consta doar în cercetarea cărții funciare, ci și ale altor împrejurări.

Potrivit art. 902 alin. (1) C. civ., "Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terțelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate."

În cauză, donatarul este fratele intimatei. Dacă ne-am raporta, așadar, doar la această legătură de rudenie, rezultă cu evidență că acesta cunoștea împrejurarea că bunul donat provenea dintr-o achiziție efectuată în timpul căsătoriei. Mai mult, potrivit propriilor declarații, acesta cunoștea aspecte din viața părților, atât de natura familială, cât și financiară.

Prin urmare, sintagma "care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului" este interpretată și aplicată la datele speței într-un mod deficitar de instanța de judecată.

Cu privire la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității:

- Întrucât contractul încheiat între intimată și mama acesteia reprezintă o donație pentru care este necesară forma autentică ad validitatem, dovada acestuia nu se putea face prin declarațiile martorilor.

În plus, este irelevant faptul că părțile în mod nejustificat nu au prezentat originalul contractului, ci doar o copie legalizată care a fost considerată un început de dovadă scrisă.

Referitor la copia pe care intimata a prezentat-o, aceasta a fost legalizată în data de 25.02.2020, cu foarte puțin timp înainte de introducerea acțiunii în data de 19.03.2020, fiind puțin probabil că originalul înscrisului să fi fost pierdut în această scurtă perioadă de timp.

În plus, faptul că intimata a solicitat legalizarea acestui înscris de abia după 17 ani de la data încheierii pretinsului contract (03.03.2003), cu 3 săptămâni înainte de introducerea acțiunii, în acest interval susținând că a pierdut originalul, indică faptul că acest înscris a fost întocmit pro causa, tocmai în scopul de a fi folosit în sensul arătat în fața instanței de judecată și de a crea o confuzie cu privire la natura bunului.

Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris."

De asemenea, potrivit art. 286 alin. (3), "Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe aceasta constituie un început de dovada scrisă".

Or, intimații nu au dovedit imposibilitatea prezentării originalului, prin urmare nu trebuie să se țină seama de acest înscris.

Chiar dacă am considera înscrisul că fiind un început de dovada scrisă, acesta nu poate fi completat cu declarațiile martorilor.

Intimata susține că acest contract a fost semnat de martora E., însă aceasta a declarat că nu a fost prezentă la momentul predării banilor și că a fost chemată să semneze contractul la un moment ulterior încheierii sale. Mai mult, aceasta susține că donatara nici măcar nu a fost prezentă la încheierea pretinsului contract, fiind plecată din țară.

În mod greșit, instanța de apel a reținut că martorele audiate în cauză au declarat că au fost prezente la întocmirea acestui înscris, întrucât martora E. a declarat exact contrariul. De asemenea, instanța de apel reține că aceeași martora a fost prezentă la încheierea contractului de donație, fără să fi asistat la predarea banilor, or darul manual se consideră încheiat în momentul în care s-a realizat tradițiunea bunului, fiind esențialmente un contract real. În speță, donatara nici măcar nu a fost prezentă în momentul în care acest înscris preconstituit a fost semnat de martora E., astfel, neputând fi dovedită tradițiunea.

De asemenea, s-a renunțat în mod nejustificat la audierea martorei F., aceasta fiind propusă spre audiere abia în cursul judecării apelului, când hotărârea pronunțată în prima instanță a fost favorabilă recurentului.

Pentru toate aceste considerente, apare ca evident faptul că înscrisul a fost întocmit pro causa, neputând fi reținut ca probă în prezenta cauză. Pe cale de consecință, nu poate fi probată remiterea sumei de bani de la mama intimatei către aceasta, imobilul având statutul de bun comun.

- Instanța de apel a nesocotit prezumțiile judiciare și obligația de a avea un rol activ.

Dintre ipotezele din art. 22 alin. (2) C. proc. civ., numai cea a neadministrării din oficiu a probelor este exceptată de la sancțiunea reformării/casării în calea de atac, prin dispoziția expresă de la art. 254 alin. (6) C. proc. civ.. Omisiunea instanței de a utiliza mijloacele legale pentru aflarea adevărului este, însă, motiv de reformare/casare.

Astfel, elementele relevate în motivele de recurs referitoare la momentul legalizării copiei vizând pretinsa donație, cunoașterea de către pârât a situației imobilului erau de natură să genereze prezumții judiciare (permise de art. 329 C. civ.), la fel și împrejurarea că "martorul-cheie" al intimaților, care pretinde că a asistat la tradițiunea banilor "donați", apare abia în apel, iar intimații preferă la prima instanță un martor care nu a asistat la tradițiunea banilor și renunță în schimb la cel care a pretinde a văzut această tradițiune, pentru a-1 reactiva în apel.

Pe de altă parte, instanța vădește un exces în aplicarea prezumțiilor, atunci când a conchis în sensul că banii au fost folosiți pentru plata prețului, în absența acelor elemente care "au greutate" și "puterea de a naște probabilitatea faptului pretins", conform art. 329 C. proc. civ.

Cu privire la existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei de apel:

Inițial, instanța a apreciat că probele administrate în fond nu au fost în măsură să stabilească dacă imobilul în litigiu este sau nu un bun comun, continuând cu afirmația că probatoriul administrat în fond este în măsură să dovedească netemeinicia acțiunii reclamantului, însă temeinicia acțiunii este determinată tocmai de stabilirea naturii de bun comun a imobilului.

Stabilirea caracterului pro causa al înscrisului este un aspect esențial de care depinde chiar admiterea acțiunii reclamantului, și nu doar o chestiune de administrare a probelor. Instanța de apel nu a motivat în niciun fel de ce a considerat înscrisul că neavând caracter pro causa, deși au fost aduse suficiente argumente relevante în acest sens.

III. Apărările formulate în cauză

Intimații - pârâți C. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, totodată, în situația respingerii acestei excepții, respingerea recursului ca nefondat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimații - pârâți prin întâmpinare, se constată că nu este fondată, întrucât motivele de recurs sunt susceptibile de a fi evaluate prin prisma cazurilor de casare în mod explicit invocate de către recurent, respectiv a celor descrise la pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza acestora.

Faptul că unele dintre motivele de recurs invocate nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate nu conduce la aplicarea sancțiunii nulității căii de atac exercitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluționarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate.

În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză este reprezentat de constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/27.05.2019, pentru cauză ilicită, actul juridic fiind încheiat fără consimțământul expres al unuia dintre soți, respectiv al reclamantului, în condițiile în care imobilul înstrăinat a reprezentat bun comun al reclamantului și al pârâtei C..

Instanța de apel, infirmând soluția primei instanțe, a respins pretențiile cu acest obiect ale reclamantului, constatând că imobilul, deși dobândit în timpul căsătoriei, a fost bun propriu al pârâtei C..

În egală măsură, însă, a fost verificată și ipoteza în care pârâta nu ar fi dovedit că imobilul i-ar fi aparținut în exclusivitate, instanța de apel ajungând la concluzia că sunt întrunite în cauză condițiile de aplicare a prevederilor art. 347 alin. (2) C. civ., ce reglementează situația de excepție de la aplicarea sancțiunii nulității.

Astfel, potrivit art. 346 alin. (1) C. civ., "Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți", iar art. 347 alin. (1) dispune în sensul că "Actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil."

Alin. (2) al art. 347 din cod prevede, însă, că "Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (...)".

Printr-un motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut greșita interpretare și aplicare a acestei norme, recurentul reproșând instanței de apel restrângerea semnificației noțiunii de "diligență" la obligația de cercetare a cărții funciare, când, în realitate, legiuitorul are în vedere o diligență activă, care constă în verificarea și a altor împrejurări.

Totodată, în legătură cu atitudinea subiectivă a terțului dobânditor - pârâtul B. -, recurentul a criticat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neexercitarea rolului activ al instanței, prin neformularea unei prezumții judiciare de cunoaștere a naturii de bun comun, desprinse din relația de rudenie a părților din contractul de donație.

Susținerile recurentului nu pot fi primite, întrucât tind la reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel în cauză, pe baza probelor administrate.

Astfel, instanța de apel a reținut, într-adevăr, în considerentele deciziei sale, că pârâtul a efectuat demersurile pe care legea le impune oricărei persoane, adică verificarea conținutului cărții funciare, ceea ce ar părea să confirme susținerile recurentului în privința înțelesului dat de către instanță noțiunii de "diligență" din cuprinsul art. 347 alin. (2) C. civ.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat și împrejurările relevate de către reclamant ca indicând cunoașterea de către pârât a naturii reale a bunului donat, raportându-se cu această ocazie la răspunsurile date la interogatoriu, din care a reținut că "pârâtul știa de modul în care sora sa, pârâta C., a dobândit imobilul, știa că banii au provenit de la părinții lor, informație care nu ridica suspiciuni cu privire la natura bunului, ba mai mult a confirmat că imobilul este bun propriu al pârâtei".

Așadar, concluzia instanței de apel referitoare la incidența art. 347 alin. (2) C. civ. nu s-a întemeiat doar pe diligența depusă de către terțul dobânditor în cercetarea conținutului cărții funciare, ci este rezultatul verificării și a altor aspecte cunoscute de către pârât (proveniența sumei de bani cu care a fost achitat prețul vânzării și chiar a caracterului de bun propriu al imobilului astfel achiziționat de către pârâtă, chiar dacă în timpul căsătoriei), rezultat concordant cu cel care relevă conținutul cărții funciare și al contractului de vânzare - cumpărare încheiat doar de către pârâtă în timpul căsătoriei, anume natura de bun propriu al pârâtei.

Din acest motiv, este lipsită de finalitate stabilirea de către această instanță de recurs a conținutului conceptual al "diligenței" în sensul art. 347 alin. (2) C. civ., cât timp analiza concretă efectuată de către instanța de apel demonstrează, contrar celor susținute prin motivele de recurs, verificarea informării de către terț și pe alte căi decât prin cercetarea cărții funciare.

Concluzia instanței de apel privind îndeplinirea de către pârât a obligației de diligență prevăzute de art. 347 alin. (2) C. civ. nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, întrucât vizează situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât reiterarea de către recurent a împrejurărilor care relevă, în opinia sa, o concluzie contrară celei expuse în decizia de apel, constituie o critică de netemeinicie, ce nu corespunde vreunuia dintre motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care au în vedere exclusiv critici de nelegalitate a deciziei recurate.

O constatare similară se impune a fi adoptată și în privința susținerilor recurentului - reclamant vizând pretinsa neîndeplinire de către instanța de apel a rolului său activ, în lumina dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., cu referire la prezumțiile judiciare, prevăzute de art. 329 C. proc. civ.

Finalitatea acestor susțineri rezidă în validarea de către această instanță de control judiciar a prezumției extrase din aspecte de fapt invocate de către recurent, pentru că numai în acest fel s-ar putea observa eventuala omisiune a instanței de apel de a se întemeia pe un asemenea mijloc de probă.

Or, reevaluarea situației de fapt este incompatibilă cu atribuțiile instanței de recurs, circumscrise verificării legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, motiv pentru care vor fi înlăturate toate susținerile recurentului referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. 347 alin. (2) C. civ.

Respingerea acestor motive de recurs este suficientă pentru menținerea soluției instanței de apel, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată, din moment ce incidența art. 347 alin. (2) C. civ. înseamnă - fără ca recurentul să formuleze vreo critică pe atare aspect - că, deși imobilul a reprezentat bun comun, iar actul juridic de înstrăinare a fost încheiat fără consimțământul unuia dintre soți, terțul dobânditor este apărat de efectele nulității actului juridic, iar această sancțiune nu poate opera.

Prin decizia recurată, soluția pronunțată a fost justificată, însă, și prin caracterul de bun propriu al imobilului, în aplicarea art. 31 lit. b) și f) din Codul familiei și în considerarea achitării de către soție a prețului de cumpărare al imobilului cu bani proprii, ce au constituit obiectul unui dar manual din partea mamei sale. Astfel, se impune a se răspunde tuturor motivelor de recurs ce corespund unor dezlegări în drept din decizia recurată.

Sunt nefondate criticile recurentului vizând aplicarea greșită ori încălcarea dispozițiilor legale incidente, fie de drept material, fie de drept procesual și subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 sau, după caz, pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește condițiile de validitate ale unui dar manual, ambele instanțe de fond au reținut că, pentru încheierea valabilă a donației sub forma darului manual, este necesară, pe lângă acordul de voință al părților, tradițiunea, remiterea bunului donat, această varietate a donației fiind un contract real.

Condiția specială ce trebuie întrunită în cazul darului manual, anume tradițiunea, înlocuiește forma solemnă prevăzută de lege pentru donații, darul manual derogând de la regula formei autentice ad validitatem, cerută pentru donații de art. 813 din vechiul C. civ. (sub imperiul căruia s-a încheiat, potrivit celor reținute de către instanța de apel, darul manual din cauză).

Prin urmare, respectarea ori nerespectarea în speță a condiției formei autentice depinde de calificarea ca dar manual dată actului juridic pretins a se fi încheiat între pârâtă, în calitate de donatar, și mama acesteia, în calitate de donator. Pe cale de consecință, critica pe acest aspect este subsecventă susținerilor referitoare la obiectul și dovada actului juridic în discuție, ce urmează a fi analizate prioritar.

În acest context, Înalta Curte reține că recurentul a contestat calificarea juridică de dar manual, prin raportare la valoarea bunului donat, susținând că suma remisă este mult prea mare pentru a fi încadrat în această categorie, însă această critică este nefondată.

Spre deosebire de reglementarea actuală a acestui contract, regăsită în art. 1011 alin. (4) C. civ., ce prevede în mod expres valoarea bunurilor mobile corporale ce pot face, ca regulă, obiectul unui dar manual, vechiul C. civ. nu conține vreo normă prin care să se condiționeze natura juridică de dar manual de o anumită valoare a bunului astfel donat.

De altfel, nici cerința unui bun mobil corporal nu rezultă din dispozițiile legale, însă aceasta este implicită din dispozițiile art. 644 din cod, ce reglementează tradițiunea, ca mod de dobândire a proprietății și care constituie o condiție de validitate a darului manual. Astfel, orice bun susceptibil de predare efectivă poate face obiectul unui dar manual, respectiv bunurile mobile corporale, iar sumele de bani se încadrează în mod neechivoc în această categorie, fără vreun plafon valoric, în absența unei reglementări pe acest aspect.

În consecință, va fi respinsă critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 644 din C. civ. de la 1864.

Se constată, totodată, că nu poate fi primită critica recurentului referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 286 alin. (3) din actualul C. proc. civ., iar cea vizând nerespectarea art. 1182 din vechiul C. civ. de către instanța de apel este nefondată.

Aceste susțineri vizează înscrisul sub semnătură privată în privința căruia instanța de apel a apreciat că materializează actul juridic al darului manual, încheiat între pârâtă, în calitate de donatar, și mamă sa, în calitate de donator, cu o lună înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata în prezenta cauză și prin care s-a remis pârâtei suma de bani folosită ulterior pentru achiziționarea imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 286 alin. (3) C. proc. civ., dacă părțile sunt în imposibilitate de a prezenta originalul unui înscris sub semnătură privată, copia legalizată de pe acest înscris constituie început de dovadă scrisă.

Pe acest temei, instanța de apel a reținut valoarea probatorie a copiei legalizate întocmite la data de 25.02.2020, ca dovadă a darului manual încheiat la data de 6.02.2003.

Cât privește imposibilitatea de prezentare a originalului înscrisului, la care se referă prevederile art. 286 alin. (3) C. proc. civ., se observă că recurentul nu a dezvoltat nicio argumentație pe acest aspect, limitându-se a invoca nedovedirea acestei cerinței - premisă de aplicare a textului, fără a arăta, cel puțin, ipotezele subsumate cerinței legale, din punctul său de vedere, ori modalitatea prin care partea care le invocă ar fi trebuit să dovedească realitatea acestora.

În absența unei asemenea demonstrații juridice, de natură a învesti instanța de recurs cu cercetarea aplicării corespunzătoare a legii de către instanța de apel, nu se poate considera că susținerea cu acest obiect a recurentului are o altă finalitate decât aceea a reaprecierii situației de fapt pe aspectul înfățișării originalului înscrisului, astfel încât nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate. Prin urmare, instanța de recurs nu este în mod legal învestită să analizeze dacă se poate acorda cerinței legale în discuție o altă semnificație decât aceea reținută de către instanța de apel, anume aceea a simplei neprezentări a originalului înscrisului.

Cât privește prevederile art. 1182 din vechiul C. civ. referitoare la data certă a unui înscris, autentic sau sub semnătură privată, recurentul a criticat aprecierea instanței de apel conform căreia înscrisul sub semnătură privată invocat în cauză este opozabil chiar de la data menționată în cuprinsul său, respectiv 6.02.2003, susținând că, potrivit textului de lege invocat, un înscris este opozabil terților de la data dobândirii datei certe - în cauză, 25.02.2020, când a fost întocmită copia legalizată a înscrisului.

Se observă că această critică pornește de la premisa că dovada darului manual presupune în mod necesar forma scrisă ad probationem. Dacă înscrisul sau chiar un început de dovadă scrisă nu poate fi coroborat cu alte mijloace de probă administrate - inclusiv din motivul opozabilității față de terți a datei întocmirii înscrisului abia de la momentul dobândirii datei certe -, acest mijloc de probă trebuie înlăturat, cu consecința nedovedirii a însuși actului juridic. Recurentul a susținut, din acest punct de vedere, încălcarea și a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., subsecvent înlăturării mijlocului de probă reprezentat de începutul de dovadă scrisă.

Față de premisa susținerilor recurentului, trebuie reamintit faptul că un dar manual se perfectează prin faptul predării bunului donat, ceea ce înseamnă, din punct de vedere probator, că actul juridic poate fi dovedit, de principiu, prin orice mijloc de probă, așadar, nu numai printr-un înscris, nefiind cerută forma scrisă ad probationem. Acordul de voință pentru a transfera și dobândi un drept cu titlu gratuit, ce constituie cea de-a doua condiție de validitate, poate fi și unul verbal, nu neapărat materializat în scris.

În același timp, tradițiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, iar donatarul devine proprietar al bunului donat prin faptul predării, astfel încât acesta nu are nevoie de dovadă scrisă, din moment ce este în posesia bunului. În favoarea donatarului posesor operează prezumția de proprietate prevăzută de art. 1909 C. civ. de la 1864.

Dovada darului manual printr-un înscris sau început de dovadă scrisă este cerută doar donatorului și succesorilor acestora, în raporturile juridice care presupun o desocotire pentru bunul donat (precum revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori pentru ingratitudine, reducțiunea sau raportul donației etc.), ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva raporturilor juridice presupuse de cauza de față, nu era necesară, prin urmare, înfățișarea unui înscris ca dovadă a darului manual.

Din cele expuse anterior, reiese că, dacă se întocmește, totuși, un înscris, nu se poate considera că darul manual este nedovedit, atunci când data înscrisului nu este aceeași cu data la care a avut loc tradițiunea, din moment ce este suficientă îndeplinirea condiției tradițiunii bunurilor pentru a fi în prezența unui dar manual.

Intenția de a gratifica (animus donandi) și de a accepta donația se pot manifesta atât înainte, cât și după tradițiunea bunului.

Se consideră, astfel, că este vorba despre această varietate de donație chiar și atunci când donatarul se află deja în posesia bunurilor, cu un alt titlu (împrumut, depozit etc.), iar manifestarea din partea donatorului a voinței de a gratifica, respectiv acceptarea donației, intervin ulterior (situație juridică exprimată prin adagiul traditio brevi manu). Cu atât mai mult, concluzia se impune în cazul în care donatarul a intrat în posesia bunului chiar în baza unui dar manual, tradițiunea fiind făcută cu intenția unei liberalități.

În consecință, este lipsită de relevanță aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1182 C. civ. de la 1864, referitoare la data certă, în condițiile în care nu poate fi acceptată finalitatea urmărită de către recurent prin invocarea normei, anume aceea a înlăturării forței probatorii - ca început de dovadă scrisă, în baza art. 286 alin. (3) C. proc. civ. - a copiei legalizate realizate la data de 25.02.2020 de pe înscrisul ce poartă data de 6.02.2003.

Față de cele expuse, va fi respinsă critica recurentului pe acest aspect, după cum vor fi respinse și susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care s-au bazat pe înlăturarea mijlocului de probă reprezentat de începutul de dovadă scrisă.

Ca urmare a respingerii criticilor vizând calificarea ca dar manual dată actului juridic pretins a se fi încheiat în cauză, va fi înlăturată și susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 813 din vechiul C. civ.

În egală măsură, respingerea acelorași critici conduce la adoptarea aceleiași soluții și în privința susținerii având ca obiect nemotivarea deciziei de apel, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul întocmirii pro causa a înscrisului, față de lipsa relevanței datei înscrisului pentru dovedirea darului manual.

Cât privește modul de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 31 lit. b) și f) din Codul familiei, se constată că susținerile recurentului au în vedere, în realitate, situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate.

În conformitate cu art. 31 din Codul Familiei din 1953, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț, printre altele, "bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație...", cu excepția situațiilor în care "dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune" (lit. b), precum și "valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare" (lit. f).

Determinarea caracterului de bun propriu al pârâtei C. în privința sumei de bani reprezentând contravaloarea prețului vânzării, ca urmare a darului manual, dar și a folosirii efective a acestei sume de bani pentru cumpărarea imobilului - a cărei nulitate s-a solicitat a se constata în prezenta cauză -, cu consecința stabilirii și a caracterului de bun propriu al imobilului, relevă situația de fapt, ceea ce înseamnă că excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar reevaluarea probelor administrate pe aspectele menționate, urmând a fi respinse susținerile recurentului, care nu reprezintă, din acest motiv, veritabile critici de nelegalitate.

Printr-o ultimă critică formulată, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a învederat existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei.

Susținerile cu acest obiect nu au temei, însă, în condițiile în care recurentul se raportează la considerente ale deciziei prin care instanța de apel a făcut aprecieri diferite asupra probatoriul administrat doar în fața primei instanțe, spre deosebire de probatoriul administrat în ambele faze procesuale: în timp ce primul a fost insuficient pentru a arăta instanței de fond "toate împrejurările în care contractul de vânzare - cumpărare a terenului în litigiu a fost încheiat", "probatoriul administrat la fond și completat în apel este în măsură să dovedească netemeinicia acțiunii reclamantului".

Prin urmare, nu există vreo contrarietate între motivele pe care s-a fundamentat decizia de apel, impunându-se respingerea criticii recurentului.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220/A din data de 24 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.