ÎCCJ, decizie (scj.ro #219214)

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș - Secția civilă la 30.06.2021, reclamanta A. a solicitat să fie obligat pârâtul B. să îi transmită dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureș, iar în caz contrar, hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act de transmitere conform art. 2041 alin. 2 C.civ. De asemenea, a solicitat intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 126 din 27.01.2023, Tribunalul Mureș - Secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a pronunțat o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureș, de la pârât la reclamantă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 324/A din 11.05.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 126/2023 pronunțate de Tribunalul Mureș – Secția civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 324/A/2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă a declarat recurs pârâtul B., invocând incidența dispozițiilor art.488 alin.1 pct.6 și 8 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurentul a susținut că a învestit instanța de apel cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței nr. 126/2023, în vederea stabilirii contribuției sale la achiziționarea imobilului litigios. Instanța de apel a analizat și s-a pronunțat cu privire la existența unui presupus mandat fără reprezentare, precum și asupra raportului juridic izvorât din contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015 (situat în Corbeanca), fără a fi investită în acest sens și fără a pune în discuție contradictorie existența unui mandat fără reprezentare și în acest caz. A susținut că instanța de apel a ignorat contribuția sa la achiziționarea imobilului înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureș, considerând în mod total nejustificat că bunul a fost dobândit, exclusiv, de către intimată. Or, conform art. 14 alin. 1 C.proc.civ., instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, fiind obligată să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, întemeindu-și hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Recurentul a afirmat că, prin pronunțarea cu privire la existența unui presupus mandat fără reprezentare în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, în raport cu care a indicat sursa fondurilor în vederea achiziționării imobilului din speță, și fără ca intimata să fi formulat o astfel de solicitare sau instanța să fi pus în discuție acest aspect, a fost încălcat principiul contradictorialității. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a susținut că hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prin reținerea existenței unui mandat fără reprezentare în lipsa respectării formei prevăzute lege. A făcut referire la dispozițiile art. 2039 și art. 2013 alin. 2 C.civ., învederând că, potrivit art. 1244 și art. 1178 din același act normativ, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, contractele încheindu-se prin simplul acord de voințe al părților doar dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Recurentul a arătat că între părți nu a existat un acord în vederea încheierii unui contract de mandat fără reprezentare, acesta înstrăinând imobilul din Corbeanca în scopul obținerii resurselor financiare necesare achiziționării imobilului situat Târgu-Mureș. Deși în cuprinsul acțiunii introductive, precum și al hotărârii s-a menționat că nu ar fi fost necesară forma autentică a mandatului, prevederile art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ. sunt clare. Referitor la aspectele legate de finanțarea achiziționării imobilului litigios, recurentul a învederat că, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. 161/13.02.2015, intimata a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x45 Târgu Mureș, pentru prețul de 903.975 lei, care a fost achitat în numerar de către cumpărător la data încheierii actului juridic. A susținut că mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi coroborată cu niciun mijloc de probă, neexistând proba certă că suma de 903.975 lei a fost încasată de către intimată sau că această vânzare a fost o încercare de lichidare a întregului patrimoniu în vederea sustragerii de la executarea silită a creanțelor bugetare. A afirmat că, prin contractul de cesiune din 10.02.2017, acțiunile deținute de intimată la societatea C. SA, au fost vândute către D. SRL pentru suma de 225.000 lei, în termen de 24 de ore de la pronunțarea soluției în dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului București, însă intimata nu a probat încasarea prețului în cuantum de 225.000 lei, aspect confirmat prin adresa nr. 659 din 25.11.2022 emisă de Cabinete Asociate X, în calitate de lichidatori judiciari ai societății C. SA. Cu toate acestea, instanța de fond a prezumat în mod neîntemeiat că prețul a fost încasat de către intimată, cât timp aceasta nu mai figurează la Oficiul Național al Registrului Comerțului în calitate de acționar majoritar. Această prezumție simplă reținută de prima instanță, în contextul situației de fapt de la acel moment (lichidarea bunurilor în vederea sustragerii de la executarea silită, fără probarea încasării prețului) a fost apreciată că nu este întemeiată. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 114/05.02.2015, prin care bunicii intimatei au transmis dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x06-C1-U11 pentru prețul de 25.000 euro, achitat în numerar la data semnării contractului, recurentul a menționat că nu se poate proba că prețul vânzării a fost remis intimatei, astfel că nu se poate prezuma, în mod automat, că aceasta a beneficiat și de suma de 25.000 euro aflați în patrimoniul numiților E. și F. De altfel, nici instanța de judecată nu atribuie acestei tranzacții prezumția simplă că de prețul vânzării a beneficiat intimata, astfel că o astfel de susținere din cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie respinsă. În consecință, argumentul că reclamanta intimată a avut suficiente resurse financiare, pentru achiziționarea imobilului litigios, inclusiv prin intermediul bunicilor paterni, este neîntemeiat. Cât privește promisiunea de vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017, prin care numitul E. a încasat suma de 902.288 lei, despre care se susține, fără niciun mijloc de probă, că au fost folosiți în vederea achiziționării imobilului litigios, precum și pentru investiții la acesta, recurentul a arătat că nu există nicio probă certă că de suma menționată în cuprinsul promisiunii vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017, a beneficiat de fapt intimata. Referitor la contractele potrivit cărora intimata a încasat anumite sume de bani, a precizat că acestea nu au fost încheiate personal de această parte, ci de bunicii săi și, deși s-a susținut că sumele i-ar fi fost donate, nu există niciun contract de donație depus în probațiune care să ateste acest aspect. Or, potrivit art. 1011 alin. 1 C.civ., donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, iar, conform alin. 4 al aceluiași articol, bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot forma obiectul unui dar manual. Ca atare, ținând cont de valoarea indicată de reclamantă intimată că i-ar fi fost donată, aceste donații trebuiau să fie realizată în formă autentică. Recurentul a adus în discuție depozițiile de martori (care au relevat faptul că banii proveneau de la intimată), pe care instanța le-a coroborat cu faptul notoriu referitor la potențialul financiar al tatălui intimatei, care i-ar fi profitat acesteia. În ceea ce privește aspectele legate de situația financiară moștenită, s-a prevalat de dispozițiile art. 255 alin. 2, art. 327 și art. 329 C.proc.civ., învederând că aplicarea prevederilor legate de faptele de notorietate publică sau prezumții judiciare în speță este greșită și că nu pot să întărească declarațiile martorilor sau contractele încheiate (în lipsa probei încasării efective a prețului). În ceea ce privește presupusa mărturisire extrajudiciară, a arătat că în niciun moment nu a declarat în mod serios faptul că întregul imobil aparține intimatei, astfel că înregistrările audio și mesajele scrise nu au valoarea probatorie suficientă pentru a determina, în mod cert, manifestarea sa de voință. Recurentul a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu ar fi dispus de resursele financiare necesare achiziționării imobilului litigios și că toate tranzacțiile la care a participat sunt puse sub semnul îndoielii, raportat că sumele au fost încasate prin depunerea directă în numerar în contul bancar sau remiterea în numerar a acestor sume. A arătat că a încheiat, la 12.08.2016, cu numiții G. și H., promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată de notarul public X, sub nr. 3415, potrivit căreia, în urma înstrăinării mai multor imobile situate în localitatea Corbeanca, urma să încaseze prețul de 300.000 euro, echivalentul a 1.333.760 lei. La data autentificării aceste promisiuni, recurentul a încasat suma de 55.000 euro, urmând ca restul prețului să fie achitat în trei tranșe potrivit prevederilor din cuprinsul acestei promisiuni (30.000 euro, până cel târziu la 16.08.2016, 65.000 euro, până cel târziu la 30.09.2016 și 150.000 euro, la data încheierii contractului de vânzare în formă autentică, dar nu mai târziu de 07.04.2017). La 09.03.2017, a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. 1047 de notarul public X în cuprinsul căruia s-a consemnat că recurentul a încasat suma de 170.000 euro, iar restul prețului, de 130.000, i-a fost plătit după emiterea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate. A precizat că a vândut imobilele din Corbeanca, pentru a achiziționa imobilul situat Târgu-Mureș, încheind, la 06.02.2017, cu numiții I. și J., promisiunea de vânzare-cumpărare atestată sub nr. 1/06.02.2017 de avocat Y, prin care s-a obligat să cumpere imobilul la prețul de 100.000 euro, pe care l-a achitat integral. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică la 23.02.2017. A învederat că a beneficiat de un ajutor în vederea achiziționării imobilului din Corbeanca de la numitul K., în sumă de 860.000 lei, în baza contractului de împrumut din data de 17.02.2015, care au fost virați, la 18.02.2015, în contul vânzătoarei L., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 232/17.02.2015 de notarul public X. În ceea ce privește scopul presupus al încheierii contractului de mandat fără reprezentare, respectiv ascunderea bunurilor pentru a evita o executare silită din partea ANAF, a susținut că, deși nu recunoaște încheierea acestui mandat, trebuie luat în considerare faptul că se invocă frauda la lege, actul fiind lovit de nulitate absolută. A invocat dispozițiile art. 1235, art. 1236-1238 și art.1247 alin. 3 C.civ., menționând că aspectele reținute în sensul că există doar o suspiciune privind executarea silită de către organele fiscale, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că un astfel de motiv de nulitate absolută nu ar fi paralizat cererea de chemare în judecată, sunt nefondate, în considerarea faptului că o astfel de acțiune de „protecție” se face anterior emiterii titlului executoriu, deci anterior deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, litigiul poartă asupra cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului imobil înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureș de la pârât la reclamantă, potrivit art. 2041 alin. 2 C.civ., în condițiile în care aceasta a susținut că imobilul a fost achiziționat, exclusiv din resursele sale financiare, de către pârât în nume propriu, dar pe seama ei, motivat de împrejurarea că era urmărită pentru mai multe datorii. Soluția de admitere a acțiunii a fost păstrată de instanța de apel care a confirmat, în cauză, existența unui mandat fără reprezentare în temeiul căruia pârâtul a achiziționat imobilul în numele său, dar pe seama reclamantei. În acest context, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 309 alin. 4 pct. 1 C.proc.civ., respectiv, imposibilitatea morală de întocmire a înscrisului constatator al convenției de mandat în condițiile în care părțile s-au aflat într-o relație de concubinaj, în urma căreia s-a născut și un copil, relație ce presupunea încredere reciprocă și din cauza căreia intimata nu a fost în măsură să prevadă refuzul apelantului de a recunoaște acordul simulatoriu și, prin urmare, necesitatea întocmirii unor dovezi scrise cu privire la raporturile juridice dintre ei. S-a apreciat că, în aceste condiții, reclamanta poate face dovada acordului simulatoriu cu orice mijloc de probă, în acest sens fiind administrate de către instanța de fond proba cu interogatoriu, proba testimonială și înregistrările pe suport CD. A fost înlăturată apărarea pârâtului în sensul că achiziționarea imobilului în litigiu, din Târgu Mureș, în data de 06.02.2017, a fost făcută cu fonduri provenind din vânzarea unui alt imobil, situat în com. Corbeanca, constatându-se că și acesta a fost achiziționat (și plătit) de familia reclamantei, pârâtul efectuând plata din sumele avansate de aceasta, în calitate de mandatar. Curtea de apel a conchis că reclamanta avea resursele financiare pentru demararea planului de investiții constând în achiziționarea imobilului, reabilitarea și modernizarea acestuia. În privința sumei donate de către bunicii reclamantei, s-a reținut că, dată fiind relația de rudenie, afecțiune și încredere între părți, acestea s-au aflat în imposibilitate morală de a încheia un act scris cu privire la raporturile juridice dintre ei. Referitor la invocarea de către pârât a nulității absolute a mandatului fără reprezentare pentru frauda la lege, scopul declarat fiind de sustragere a bunurilor de către intimata pârâtă de la executarea silită, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 1237 C.civ., considerând că simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă atât dovada faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale, cât și dovada utilizării unui mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative, or, în prezenta cauză, a considerat că pârâtul nu a produs dovezi în acest sens. Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurentul a susținut că, deși a învestit instanța de apel cu soluționarea apelului, în vederea stabilirii contribuției sale la achiziționarea imobilului litigios, aceasta a analizat și s-a pronunțat asupra raportului juridic izvorât din contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015 (situat în Corbeanca), fără a fi învestită în acest sens și fără a pune în discuție contradictorie existența unui mandat fără reprezentare și în acest caz. A susținut că instanța de apel a ignorat contribuția sa la achiziționarea imobilului înscris în CF nr. x39-C13 Târgu Mureș, considerând în mod total nejustificat că bunul a fost dobândit, exclusiv, de către intimată. Recurentul a afirmat că, prin pronunțarea cu privire la existența unui presupus mandat fără reprezentare în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, în raport cu care a indicat sursa fondurilor în vederea achiziționării imobilului din speță și fără ca intimata să fi formulat o astfel de solicitare sau instanța să fi pus în discuție acest aspect, a fost încălcat principiul contradictorialității, astfel cum este reglementat de art. 14 alin. 1 C.proc.civ., instanța fiind obligată să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, întemeindu-și hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Critica astfel formulată poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se invocă încălcarea limitelor devolutive ale judecății în calea de atac, principiu reglementat de dispozițiile art. 477 alin. 1 C.proc.civ. ,,instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată” coroborat cu cele ale art. 9 alin. 2 C.proc.civ., conform cărora ,,obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. Recurentul susține că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii în apel, dar și principiul contradictorialității astfel cum este reglementat de art. 14 alin. 5 C.proc.civ. (,,instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”), prin faptul că nu ar fi pus în discuția părților existența unui presupus mandat fără reprezentare și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 232/17.02.2015, pentru imobilul din Corbeanca, al cărui preț de vânzare a reprezentat, în opinia recurentului, sursa fondurilor utilizate în vederea achiziționării imobilului din speță. Este de reținut însă că această chestiune a fost dedusă analizei chiar de către pârât, pentru a contracara afirmațiile reclamantei în sensul că nu ar fi deținut resursele financiare necesare cumpărării imobilului în litigiu. În acest context, pârâtul a susținut că fondurile proveneau din vânzarea imobilului proprietatea sa din comuna Corbeanca. Întrucât reclamanta a contestat, la rândul său, aceste afirmații, instanța a procedat la verificarea susținerilor, constatând, în baza probelor administrate, că nici în această situație nu se poate reține că imobilul a fost achiziționat din fondurile proprii ale pârâtului, pentru a valida apărarea acestuia sub aspectul tezei referitoare la proveniența banilor cu care a fost cumpărat imobilul în litigiu. Prin urmare, nu se poate vorbi de o chestiune nouă pe care instanța de apel ar fi analizat-o fără a o pune în discuția contradictorie a părților, câtă vreme a reprezentat o apărare pe care a cercetat-o în aceeași măsură cu pretențiile reclamantei, în vederea deslușirii adevărului judiciar în situația de fapt dedusă judecății. Efectul constatării pertinenței susținerilor reclamantei în această privință a fost acela al înlăturării respectivei apărări a pârâtului, nefiind necesar ca, pentru aplicarea acestui mecanism, să existe, astfel cum se pretinde în recurs, un capăt de cerere care să învestească instanța cu sancționarea actului juridic astfel încheiat. De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea principiului contradictorialității în condițiile în care situația analizată a constituit obiect al dezbaterilor părților în faza scrisă a procesului prin declarația de apel, respectiv întâmpinarea depusă în cauză, instanța fiind obligată să se pronunța asupra acesteia. Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că hotărârea pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1244, art. 1178, art. 2039 și ale art. 2013 alin. 2 C.civ., prin reținerea existenței unui mandat fără reprezentare în lipsa respectării formei prevăzute lege. A arătat că între părți nu a existat un acord în vederea încheierii unui contract de mandat fără reprezentare și că era necesară forma autentică a mandatului, potrivit dispozițiilor art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ. A reiterat aspectele factuale legate de finanțarea achiziționării imobilului litigios, cu referiri la contractul de vânzare autentificat sub nr. 161/13.02.2015, contractul de cesiune de acțiuni din 10.02.2017, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 114/05.02.2015, promisiunea de vânzare-cumpărare bunuri mobile din 10.02.2017 și la darul manual al bunicilor reclamantei. În legătură cu aceste acte juridice, recurentul a susținut că nu s-a făcut dovada certă a încasării banilor, fiind utilizate doar prezumții simple de către prima instanță, astfel că argumentul că reclamanta a avut suficiente resurse financiare pentru achiziționarea imobilului litigios, inclusiv prin intermediul bunicilor paterni, este neîntemeiat. Susține că donația sumei de bani trebuia să îmbrace forma autentică, potrivit art. 1011 alin. 1 C.civ., contestând depozițiile de martori (care au relevat faptul că banii proveneau de la intimată) și reținerea unei presupuse mărturisiri extrajudiciare. De asemenea, a reluat, prin cererea de recurs, descrierea contextului prin care susține că a procurat resursele financiare pentru achiziționarea imobilului în litigiu, cu referire la tranzacțiile prin care a cumpărat, respectiv a vândut imobilele din Corbeanca, jud. Ilfov. Decelând între afirmațiile recurentului subsumate motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că acesta a susținut, sub un prim aspect, că, potrivit dispozițiilor art. 2013 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ., pentru a se constata existența unui contract de mandat pentru achiziționarea unui imobil, era necesară forma autentică a acestuia. Afirmația este corectă, de principiu, câtă vreme, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 2013 alin. 2 C.civ., mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus formei autentice trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Este necesar a se face distincție, în cauză, între contractul de vânzare care, potrivit art. 1244 C.civ., trebuie să fie încheiat prin înscris autentic ad validitatem, pentru că strămută drepturi reale care urmează să fie înscrise în Cartea funciară, și contractul de mandat dat în acest scop, pentru care se cere forma autentică ad probationem, în scopul dovedirii existenței acestuia. Prin urmare, în aplicarea art. 2013 alin. 2 C.civ., pentru dovedirea contractului de mandat se impunea existența, coroborat cu actul de înstrăinare a bunului imobil, a unui contract de mandat în forma autentică. Însă, în cauza dedusă judecății, instanțele devolutive au reținut, corect, existența unei situații care constituie o excepție de la acest principiu, respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, astfel cum este reglementată de art. 309 alin. 4 pct. 1 C.proc.civ., date fiind legăturile personale între părți, similare unor relații de familie, chestiune ce nu a fost contestată de recurent. Aceasta întrucât, în condițiile particulare ale unui mandat fără reprezentare, care poate fi asimilat, ca efecte juridice, unei forme de simulație prin interpunere de persoane, părțile acestui contract pot face dovada convenției potrivit dreptului comun, astfel cum s-a și dispus în cauză. Recurentul a susținut că nu a existat un acord între părți tipic celui între mandant și mandatar, însă existența acordului, dată fiind imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, a fost stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză, imposibil de reevaluat în recurs. Așadar, analiza unei atare situații de fapt nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, un astfel de demers judiciar fiind incompatibil cu structura căii extraordinare de atac în care se deduc controlului judiciar exclusiv aspectele de nelegalitate. Pentru aceste considerente, nu pot fi reanalizate nici constatările instanței de apel referitoare la sursele de proveniență a fondurilor utilizate pentru plata achiziționării imobilului. Deși recurentul a susținut că analiza operațiunilor de vânzare-cumpărare, cesiune, donație, prin prisma probelor administrate pe care le-a contestat, nu dovedesc înmânarea efectivă a banilor, sub acest aspect instanțele devolutive aplicând greșit prezumții judiciare, verificarea acestor aserțiuni reprezintă exclusiv un aspect de temeinicie al soluției pronunțate, întrucât se bazează pe o reapreciere a probelor administrate. Or, în cauză, această analiză care vizează situația de fapt este incompatibilă cu cadrul recursului. Într-o altă critică formulată în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. recurentul a considerat că, invocând ca scop al încheierii contractului de mandat fără reprezentare, presupusa ascundere a bunurilor pentru a evita o executare silită din partea A.N.A.F., se validează frauda la lege, actul fiind lovit de nulitate absolută, astfel cum rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 1235, art. 1236-1238 și ale art. 1247 alin. 3 C.civ. Consideră că aspectele reținute de instanțele devolutive (în sensul că există doar o suspiciune privind executarea silită de către organele fiscale, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că acest motiv de nulitate absolută nu ar putea paraliza cererea de chemare în judecată), sunt nefondate, în considerarea faptului că o astfel de acțiune de „protecție” se face anterior emiterii titlului executoriu, deci anterior deciziei de angajare a răspunderii solidare. Critica este nefondată. Astfel, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu poate fi reținută frauda la lege, reglementată de dispozițiile art. 1237 C.civ., ca motiv de constatare a nulității contractului de mandat, câtă vreme nu a fost reținută nici sub aspectul obiectiv, care decurge din natura actului, și nici al celui subiectiv, reprezentat de obiectivul urmărit la încheierea acestuia, o conivență a părților în acționarea unui mecanism fraudulos menit să eludeze o dispoziție legală imperativă, demers ce s-ar afla în legătură de cauzalitate cu executarea silită iminentă a unor datorii fiscale. Cu privire la acest aspect, recurentul a mai susținut că, pentru a nu constitui fraudă la lege, demersul ascunderii bunurilor proprii trebuia efectuat anterior emiterii titlului executoriu fiscal, însă nici această circumstanță nu ar fi putut conduce la nulitatea contractului, ci, cel mult, astfel cum a apreciat instanța de fond, la posibilitatea de valorificare, de către creditorii urmăritori, a efectelor sale în scopul întregirii patrimoniului reclamantei. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.