ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3616/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 29 iulie 2021, sub numărul x/2021, reclamanții A., B., C. și D., toți prin Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar-Iași au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării suspendarea efectelor art. 1 alin. (2) și parțial alin. (3) din Ordinul nr. 3993/2021.

Prin sentința nr. 122/2021 pronunțată la data de 17 august 2021, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de suspendare a efectelor art. 1 alin. (2) și parțial alin. (3) din Ordinul nr. 3993/2021.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar – Iași în numele membrilor de sindicat ale căror drepturi și interese le reprezintă, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecând cauza, admiterea cererii de suspendare în sensul suspendării executării art. 1 alin. (2) și parțial alin. (3) din actul administrativ normativ Ordinul Ministerului Educației nr. 3993/202 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ prevăzute de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publicat în Monitorul Oficial nr. 605/17.06.2021 până la pronunțarea instanței de fond în dosarul ce urmează a fi înregistrat pe rolul instanțelor având ca obiect anulare parțială act administrativ normativ Ordin nr. 3993/2021 în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei dar și o aplicare greșită a normelor de drept material.

Astfel, se susține că în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, prin sentința nr. 1182/05.08.2021 a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr/554/2004, suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare a ordinului.

Arată recurenta că Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar Iași este afiliată la Federația Sindicatelor Libere din Învățământ astfel că efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu FSLI sunt aplicabile și membrilor acesteia, precum și organizațiilor teritoriale afiliate.

Prin urmare, se susține că nu este incidentă situația descrisă prin decizia RIL invocată și reținută de instanță, în care persoane diferite formulează acțiuni diferite, în considerarea unor vătămări diferite, întrucât în cazul de față, în două dosare, două organisme sindicale au formulat cereri de suspendare ordin în numele acelorași membri de sindicat, invocând aceeași vătămare.

Așadar, apreciază recurenta că sentința nr. 1182/2021 a Curții de Apel București are putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Se mai arată faptul că nu poate fi reținută nici susținerea instanței de fond că nu avea suficiente informații, în condițiile în care dubiul, necunoașterea viza un aspect necercetat al cauzei pe care instanța de judecată avea îndatorirea de a-l lămuri.

Este contradictorie dispoziția instanței de a invoca acest aspect în condițiile în care la același termen a respins proba cu înscrisurile noi solicitate de reclamante, de natură să lămurească tocmai aspectul invocat, mai ales in condițiile în care pârâtului îi fuseseră comunicate toate acțiunile și cu rea-credință nu a făcut nicio referire la procesul deja soluționat de prima instanță.

Cu privire la respingerea probei cu înscrisuri și la puterea de lucru judecat se arată că în privința celor patru persoane fizice în numele cărora sindicatul a formulat acțiune, produc efecte două hotărâri judecătorești, una de suspendare provizorie a Ordinului nr. 3993/2021, cealaltă de respingere a unei astfel de cereri. Or, motivarea instanței de fond că înscrisurile nu sunt necesare întrucât fiecare reclamant trebuie să dovedească o vătămare proprie este eronată deoarece în dosarul nr. x/2021 Federația deja dovedise o vătămare proprie tuturor membrilor săi afectați de acest ordin, adică și a membrilor organizațiilor afiliate, ce includ E., inclusiv a celor patru persoane fizice din prezenta cauză.

Pe fondul cererii de suspendare se arată că în mod eronat instanța de fond a constatat că ordinul contestat nu este altceva decât o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, susținând că Legea nr. 153/2017 nu a exclus în mod expres aplicarea sa față de persoanele ce își obținuseră atât titlul de doctor cât și echivalarea cu gradul didactic I anterior intrării în vigoare a legii, ci acest aspect rezultă din principiul neretroactivității.

Ordinul contestat aduce această modificare în sensul că stabilește retroactivitatea legii asupra unor situații juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Dacă Legea nr. 153/2017 a statuat un drept de opțiune între dobândirea unui spor de doctorat și dobândirea echivalării gradului didactic I, ordinul de ministru estre cel care abrogă explicit nu doar cumulul între primul spor și drepturile financiare derivate din al doilea drept, ci abrogă cumulul între o indemnizație și echivalarea însăși, deja existente de ani de zile.

Afirmă recurenta că nu poate fi reținută nici constatarea instanței de fond că actul atacat trebuie supus doar interpretării logice și teleologice, și nu celei exclusiv gramaticale avute în vedere de reclamanți, sens în care arată că interpretarea gramaticală nu poate fi exclusă, pentru că scopul avut în vedere de legiuitor nu poate fi avut în vedere de către instanța de judecată peste text.

O alta critică vizează susținerea instanței de fond că "opțiunea legiuitorului contemporan nu poate face obiectul cenzurii puterii judecătorești fără încălcarea principiului separației puterilor in stat" și susține că devine inutil întregul mecanism al atacării în justiție a actelor administrative normative, caz în care instanța ar fi trebuit să se considere, de la bun început, necompetentă să judece un astfel de act.

Se mai arată că Legea 153/2017 a fost constituțională tocmai pentru că a legiferat un drept de opțiune doar pentru viitor, așadar tocmai pentru că nu s-a aplicat celor din situația reclamanților, astfel că reținerea instanței de fond că nu poate fi tranșată decât de instanța de contencios constituțional constituționalitatea unei astfel de opțiuni legislative este profund greșită.

Ordinul 3993/2021 este nelegal tocmai pentru că adaugă legii exact elementul de neconstituționalitate, de încălcare a principiului neretroactivității legii civile.

Afirmă recurenta că Ordinul menționat și nu Legea nr. 153/2017 consacră posibilitatea "pierderii gradului didactic I" pentru că legea consacră doar posibilitatea nedobândirii acestuia. Pierderea gradului didactic deja dobândit echivalează cu pierderea unui drept profesional, nu salarial, deja câștigat și reprezintă o cu totul altă situație juridică.

Prin urmare, Ordinul nr. 3993/2021 nu "reiterează obligația prevăzută de lege în sarcina reclamantelor, obligație pe care o aveau chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, de a opta, pentru viitor între pierderea gradului cu pierderea beneficiului indemnizației de doctorat sau pierderea gradului cu păstrarea indemnizației de doctorat".

În ce privește dovada unei pagube iminente se arată că una dintre reclamante a suferit deja o pierdere salarială, în lipsa exercitării dreptului de opțiune, iar în prezent, nu au intervenit alte pierderi pentru ca s-a transmis unităților de învățământ faptul că Ordinul nr. 3993/2021 a fost suspendat de către Curtea de Apel București.

La data de 14 iunie 2022, recurenta Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământ Preuniversitar Iași a depus la dosarul cauzei precizări prin care au fost reluate motivele de recurs mai sus arătate.

Intimatul-pârât Ministerul Educației a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, se arată în esență că potrivit considerentelor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept instanța de trimitere cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit în mod unitar că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadrul nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea titlului respectiv.

Astfel, dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlul științific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condițiile art. 14 din același act normativ.

Or, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice condiția suplimentară de a nu fi solicitat și obținut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul științific de doctor. Aceasta deoarece obținerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condițiile de acordare a gradului fiind mai puțin restrictive, dar și pentru că obținerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare.

Susține intimatul că prin Ordinului ministrului educației nr. 3993/2021 se realizează o clarificare a drepturilor salariale care înlătură inechitățile de salarizare diferită pentru funcții similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obținut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului științific de doctor anterior datei de 01 iulie 2017 și cei care și-au echivalat titlul de doctor după data de iulie

În ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 se arată ca în cauză corect a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite, sens în care arată că în cauză nu există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a actului administrativ atacat.

Nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, sens în care se arată că prin punerea în aplicare a Ordinului ministrului educației se elimină un dublu beneficiu acordat pentru același drept, iar reclamantele nu au făcut dovada și nici măcar nu au susținut că prin diminuarea cuantumului drepturilor salariale ar risca să sufere și alte consecințe negative.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În cauza dedusă judecății, reclamanții A., B., C. și D. au sesizat instanța de contencios administrativ cu cerere de suspendare a executării art. 1 alin. (2) și parțial alin. (3) din Ordinul ministrului educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a respins cererea de suspendare a executării dispozițiilor art. 1 alin. (2) și parțial alin. (3) din Ordinul 3993 din 16 iunie 2021, reținând în esență că reclamanții nu au demonstrat existența cazului bine justificat așa cum este definit în Legea nr. 554/2004, respectiv împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs se față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" și care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de față, cercetând "aparența de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că motivele invocate în susținerea existenței cazului bine justificat de reclamanți nu sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că anterior datei de 01 iulie 2017 prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu s-au aplicat cadrelor didactice aflate în situații similare reclamantelor nu poate constitui un motiv care să justifice eventuala suspendare a efectelor Ordinului nr. 3993/2021.

Înalta Curte reține că prin Ordinul ministrului educației nr. 3993/2021, s-a dispus la art. 1 alin. (2) următoarele: "(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017." De asemenea, la alin. (3) al aceluiași ordin, s-a dispus că: "(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021".

Rezultă din cuprinsul ordinului a cărui suspendare se cere că acesta a fost emis în baza art. 14 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit căruia: "(3) Personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, nu primește indemnizația pentru titlul științific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

Înalta Curte constată că, aparent, prevederile ordinului a cărui suspendare se cere nu derogă de la prevederile actului normativ cu forță juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii.

În contextul expus, Înalta Curte reține că, privind comparativ cele două texte legale, la nivel de aparență, nu rezultă că există diferență între cele două acte, ordinul fiind emis tocmai în baza dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Or, criticile formulate de recurentă vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, relativ la temporalitate, aplicare, procedura de dobândire a gradului profesional, respectiv titlului de doctor, elemente ce sunt de natură a determina administrarea unor probatorii specifice.

Dreptul de opțiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat, este subsumat premisei, respectiv voinței legiuitorului expusă în teza I a aceluiași articol, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizației de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obținut exclusiv ca efect al echivalării aceluiași doctorat, iar această opțiune reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 și presupune, prin ipoteză, coexistența alternativelor (titlul de doctor și sporul aferent pe de o parte și, pe de altă parte, obținerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizația aferentă).

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (2) și (3) din Ordinul nr. 3993/2021 a căror suspendare se solicită sunt reiterări a textului art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, iar analizarea amănunțită a acestor consemnări țin de fondul cauzei deduse judecății.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de recurentă în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de reclamanți, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur și previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerințele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanța de contencios administrativ dacă una dintre condiții nu este îndeplinită.

În cazul de față, întrucât Înalta Curte a concluzionat că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinței pagubei iminente, având în vedere că și în ipoteza în care s-ar reține că executarea actului administrativ este de natură să producă reclamanților un prejudiciu viitor și previzibil prin diminuarea salariului ce urmează a fi încasat, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

De asemenea, Înalta Curte constată că în cazul reclamanților nu se produce o pagubă iminentă și imposibil de recuperat, chiar dacă aceștia suportă un anumit prejudiciu prin diminuarea drepturilor salariale până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, sens în care arată că instanța de fond a înlăturat complet efectele legale ale unui demers juridic efectuat de un organism sindical, pentru apărarea membrilor săi dar și noțiunea puterii lucrului judecat.

Motivul de recurs evocat "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" înglobează mai multe ipoteze care atrag casarea hotărârii, anume lipsa cu desăvârșire a considerentelor, prezența unora care nu au nicio legătură cu natura cauzei și contradictorialitatea în motivare, aceasta din urmă presupunând situația în care sunt unele argumente din care rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată.

Toate aceste ipoteze nu au corespondent în criticile formulate, recurenta supunând dezbaterii modul în care instanța de judecată a înlăturat efectele legale ale unui demers juridic efectuat de un organism sindical, pentru apărarea membrilor săi dar și noțiunea puterii lucrului judecat.

Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la existența unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, se constată că în raport de prevederile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora", instanța de judecată nici nu putea ține cont de sentința nr. 1182/05.08.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021 întrucât ar reprezenta o încălcare a principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești care presupune ca obligativitatea acestor efecte să se impună numai părților. Chiar dacă toate hotărârile judecătorești, nu numai cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt, potrivit art. 434 din C. proc. civ., înscrisuri autentice și deci acte oficiale, acestora nu le poate fi atribuită obligativitate dincolo de limitele stabilite fără echivoc în art. 435 alin. (1) din C. proc. civ. și care privesc un număr determinat și finit de subiecte de drept - părțile cauzei și succesorii lor.

Totodată, față de considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2017 privind recursul în interesul legii, se reține că la acest moment nu există un consens jurisprudențial cu privire la efectul erga omnes al suspendării dispuse anterior cu privire la un act administrativ normativ, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că au întâietate argumentele în favoarea opiniei conform căreia hotărârile judecătorești pronunțate în acest caz produc un efect inter partes, tocmai din perspectiva necesității respectării limitelor contenciosului administrativ subiectiv.

Prin urmare, și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar Iași în numele și pentru membrii de sindicat, C., B., A., D. împotriva sentinței civile nr. 122/2021 din 17 august 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.