ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3608/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.03.2018 sub nr. dosar x/2018, reclamanta S.C. A.. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 13153/13.02.2018, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii conforme cu realitatea și obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 6.040,37 RON, reprezentând daune materiale în urma producerii accidentului din data de 11.11.2016, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a penalităților de întârziere calculate la suma de 6.040,37 RON începând cu data de 25.11.2016 și până la soluționarea litigiului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 RON, respectiv 200 de RON pe zi, reprezentând profit nerealizat cauzat de indisponibilitatea autovehiculului în perioada 11.11.2016 și 25.11.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2593 pronunțată la data d e 06 decembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată, a anulat Decizia nr. 13135/13.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând despăgubiri.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 6.040,37 RON începând cu data de 22.02.2017 și până la data plății efective a despăgubirilor.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului în ceea ce privește acordarea dobânzii legale aferente sumei de 6.040,37 RON de la data de 22 februarie 2017 până la data de plății efective, și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 solicită casarea sentinței și rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului, arată recurenta că prin Decizia contestată nr. 13153/13.02.2018 a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă cu motivarea că cererea a fost formulată de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, așadar de către o persoană care nu are calitatea de creditor de asigurare fiind reținute dispozițiile art. 27 alin. (1) din Norma 23/2014. S-a apreciat prin același act administrativ că au fost încălcate prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 de către conducătorul autovehiculului aparținând petentei deoarece acesta avea obligația de a se asigura la schimbarea direcției de mers pentru a putea evita coleziunea.

Susține recurenta că instanța de fond, contrar celor susținute de pârâta recurentă, a apreciat, din probatoriul administrat în cauză, că accidentul a fost produs din culpa exclusivă a celuilalt conducător auto care nu a respectat semnificația indicatorului "cedează trecerea".

Se critică de către recurentă reținerea instanței de fond referitoare la faptul că dobânda legală aferentă unei sume reprezintă o creanță de asigurare în sensul dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Arată recurenta că prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit că noțiunea de creanță de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că în raport de prevederile art. 1516 C. civ., normă juridică în raport de care susține că recurenta datorează dobânda legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs și de apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea parțială a Deciziei nr. 13153/13.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii conforme cu realitatea și obligarea la plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând daune materiale în urma producerii accidentului din data de 11.11.2016, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a penalităților de întârziere calculate la suma de 6.040,37 RON începând cu data de 25.11.2016 și până la soluționarea litigiului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3000 RON, respectiv 200 de RON pe zi, reprezentând profit nerealizat cauzat de indisponibilitatea autovehiculului în perioada 11.11.2016 și 25.11.2016, cu cheltuieli de judecată.

Soluționând cauza, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că din probatoriile administrate a reieșit faptul că avariile provocate autoturismului proprietatea reclamantei s-au produs în urma evenimentului rutier produs din vina asiguratului B. S.A. care a încălcat prevederile art. 57 alin. (4) coroborat cu art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002.

În ce privește solicitarea de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere, precum și a sumei de 3000 RON reprezentând profit nerealizat a arâtat instanța de fond că Fondul de Garantare a Asiguraților nu are calitate de asigurător și între acesta și asigurați nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare încheiat de acestea cu asigurătorii aflați în insolvență, nefiind succesori/continuatori/reprezentanti sau mandatari ai asigurătorilor în faliment, neexistând nicio dispoziție legală în acest sens, astfel că acest petit a fost respins ca fiind neîntemeiat.

Ca urmare, Curtea de Apel a reținut nelegalitatea Deciziei atacate și a admis în parte acțiunea, respectiv a anulat Decizia nr. 13153/13.02.2018 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 6.040,37 RON reprezentând despăgubiri (contravaloare reparații auto achitate conform ordinului de plată nr. x din 25.11.2016 coroborat cu factura nr. x/25.11.2016) cu dobânda legală afenretă calculată de la data de 22.02.2017 (data înregistrării cererii de plată la FGA) și până la data plății efective și care constituie o creanță de asigurări în sensul Legii nr. 215/2015.

Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Criticile recurentului-pârât vizează obligarea acestuia și la plata dobânzii legale, susținând în esență că Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător.

Criticile formulate nu pot fi primite. În acest sens, reține instanța de control judiciar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În acest context normativ rezultă în mod neîndoielnic, contrar raționamentului recurentei, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de despăgubirea propriu-zisă, ci de contravaloarea integrală a pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de către persoana asigurată sau de beneficiarul asigurării, respectiv toate sumele rezervate creditorului în temeiul contractului de asigurare, deci, inclusiv elementele datoriei necunoscute încă, cum ar fi dobânda legală și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește solicitarea de plată a dobânzii legale calculată de la data de 22.02.2017 (data înregistrării cererii de plată) și până la data plății efective, se observă că aceasta a fost generată de culpa asigurătorului B.. S.A. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor la care era îndreptățită reclamanta, obligații ce au fost preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților odată cu dosarul de daună preluat de la asigurătorul în faliment B.. S.A.

Potrivit art. 1535 C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 și art. 1535 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor și, cum obligația de plată a dobânzii izvorăște din lege (răspunderea civilă delictuală) intimata-reclamantă este îndreptățită și la plata dobânzii legale ce se impune a fi calculată de la data înregistrării cererii de plată la FGA (22.02.2017) până la achitarea debitului principal, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2593 din 06 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.