ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 266/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 22.04.2019 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, privind suspendarea analizării cererii de eliberare din funcție a acesteia, respectiv anularea soluției de respingere a plângerii prealabile nr. x/12.03.2019, emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin încheierea din data de 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului cu proba cu înscrisuri și proba testimonială cu audierea a doi martori.

Prima instanță a admis excepția tardivității formulării cererii de suplimentare a probatoriului, invocată de către pârâtă, reținând că probele se depun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii. Astfel, instanța a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a solicita proba testimoniala cu martorii menționați în notele de ședință depuse la dosar în data de 24.06.2019 și a respins ca tardivă această cerere în probațiune.

Prin sentința nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii; a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 și a sentinței nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și a încheierii de ședință din data de 18.09.2019 și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din fond și recurs.

În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 18.09.2019, critică faptul că instanța de fond a respins cererea de suplimentare a probatoriului doar prin considerente, fără a include această soluție și în dispozitivul încheierii.

Referitor la sentința recurată, arată că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești sub mai multe aspecte, încălcând dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 coroborat cu pct. 8 al aceluiași articol din C. proc. civ.

Invocă excesul de putere și arată că în prezenta cauză, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constă în: adăugarea la lege, față de modul în care a fost interpretat art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004; interpretarea greșită a art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 106 și următoarele din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestea din urmă nu prevăd în sarcina Caselor de Pensii posibilitatea suspendării acordării pensiilor; încălcarea dreptului la un proces echitabil, stabilit prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin neanalizarea tuturor apărărilor reclamantei, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare.

Consideră că interpretarea făcută de către instanța de fond cu privire la dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o adăugare nepermisă la lege, recurenta-reclamantă susținând că textul de lege lasă posibilitatea suspendării soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu.

Arată că cererea de acordare a pensiei de serviciu este diferită de cererea de eliberare din funcție prin pensionare; că cererea de acordare a pensiei de serviciu a fost deja încuviințată și a fost emisă Decizia de pensionare nr. x/29.10.2018, eliberată de Casa Teritorială/Sectorială de Pensii 121 - Cluj, pentru acordarea pensiei de serviciu în baza Legii nr. 303/2004, rămânând definitivă prin neatacare.

De asemenea, consideră că instanța de fond_a apreciat în mod greșit atunci când a considerat că între cererea de eliberare din funcție și cererea de acordare a pensiei de serviciu este doar o distincție terminologică, fără relevanță sub aspectul legalității hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a CSM, prin care s-a dispus suspendarea analizării cererii recurentei de eliberare din funcție prin pensionare.

Susține că suspendarea analizării unei cereri echivalează cu un refuz, respectiv cu o denegare de dreptate și că doar în măsura în care s-ar fi analizat cererea, s-ar fi putut stabili dacă există temei pentru suspendarea soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004; că prin Răspunsul nr. x/12.03.2019 al CSM s-a arătat că cererea a fost analizată și ulterior s-a luat măsura suspendării, recurenta-reclamantă apreciind că această susținere a fost formulată pro causa pentru că din Hotărârea nr. 1427/2018 nu rezultă aspectele menționate în răspunsul la plângerea prealabilă; că toate aceste aspecte nu au fost analizate de către instanța de fond.

Totodată, arată că cererea de acordare a pensiei de serviciu se depune și se soluționează de către Casa Teritorială de Pensii, recurentei-reclamantei fiindu-i eliberată Decizia nr. x din 11.06.2018, constatarea îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie de serviciu fiind atributul Casei de Pensii și nu al CSM.

Recurenta-reclamantă mai susține că este greșită interpretarea Hotărârii nr. 301/27 martie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a stabilit că la soluționarea cererilor de eliberare din funcție prin pensionare, Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să verifice doar dacă există decizia de pensionare, motiv pentru care apreciază că, întrucât în speță decizia de pensionare există, refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a analiza cererea sa de eliberare din funcție, este nelegală, hotărârea pronunțată de către CSM fiind lovită de nulitate absolută.

Invocă dispozițiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, susținând că motivarea instanței de fond anulează raționamentul Hotărârii nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM, ceea ce echivalează cu excesul de putere.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea conține o motivare contradictorie, având în vedere că, deși instanța de fond s-a referit la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, considerentele hotărârii sunt în contradicție cu acest text de lege, în condițiile în care textul citat prevede suspendarea de drept a cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, și nu suspendarea de drept a cererii de eliberare din funcție, aceasta fiind ulterioară cererii de acordare a pensiei de serviciu, soluționate definitiv prin decizia nr. x/11.06.2018.

Astfel, susține că teza refuzului justificat de soluționare a cererii recurentei de eliberare din funcția de judecător este contrazisă chiar de norma legală pe care instanța de fond a citat-o.

Precizează că instanța de fond nu a analizat vătămările aduse recurentei prin actul administrativ atacat, cu privire la care arată că sunt consecința refuzului analizării cererii sale și a încălcării drepturilor cuvenite ca urmare a îndeplinirii condițiilor de pensionare, fiind obligată să muncească în continuare, deși îndeplinește condițiile legale de pensionare, ceea ce în opinia sa constituie muncă forțată, or, munca forțată este interzisă prin art. 41 din Constituția României și art. 4 CEDO.

Consideră că răspunsul CSM nr. x/12.03.2019, prin care s-a respins plângerea prealabilă, nu are legătură cu cererea formulată de reclamantă.

De asemenea, susține că hotărârea conține motive străine de natura pricinii, în condițiile în care aspectele privind existența acțiunii disciplinare nu pot face obiectul analizei prezentului dosar, iar pe de altă parte, reclamanta a contestat și acțiunea disciplinară, deci implicit starea de fapt și temeiul de drept.

Susține că o altă chestiune străină de natura pricinii este faptul că după soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, reclamantei i-a fost soluționată favorabil cererea de eliberare din funcție prin pensionare la data de 13.05.2019.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă insuficienta motivare a hotărârii, sancționată cu nulitatea acesteia, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, susține că instanța de fond nu a analizat cererea și apărările sale referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, lipsind-o de o judecată efectivă a cauzei.

Astfel, susține că nu s-a analizat: deosebirea efectivă și majoră dintre cererea de eliberare din funcție prin pensionare și cererea de acordare a pensiei de serviciu; faptul că decizia de acordare a pensiei de serviciu a rămas definitivă prin neatacare; faptul că CSM nu are atribuții cu privire la acordarea pensiei de serviciu; vătămarea produsă prin Hotărârea nr. 1427/19.12.2018 a CSM, ci motivarea succintă a hotărârii pronunțate de către instanța de fond se rezumă la interpretarea greșită a art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 18.09.2019, prin care a fost decăzută din dreptul de a solicita proba testimonială, arată că instanța de fond a respins doar prin considerente cererea de probațiune, nu și prin dispozitiv.

Astfel, arată că nu a putut contesta considerentele la un termen ulterior, ci doar odată cu soluția pronunțată pe fondul cauzei

Consideră că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 254 C. proc. civ., întrucât nevoia administrării probei testimoniale a rezultat din cercetarea judecătorească, fiind incidente dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței și a încheierii atacate, ca legale și temeinice.

În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante de casare a hotărârii atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, invocă dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciind că acest text de lege se aplică și atunci când instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., arată că acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv, iar împrejurarea că în speță instanța de fond a dat o interpretare a art. 52 din Legea nr. 317/2004 contrară opiniei reclamantei nu poate fi echivalată cu adăugarea la lege, cum susține recurenta-reclamantă.

Cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., apreciază că și acestea sunt neîntemeiate, întrucât instanța a dat o corectă interpretare normelor de drept material incidente în cauză și sentința este corespunzător motivată, cu respectarea regulilor de procedură.

Intimatul-pârât susține că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Astfel, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței susținerile părților, a precizat înscrisurile depuse de către acestea, a analizat modul în care secția pentru judecători a făcut aplicarea dispozițiilor legale privind suspendarea soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu pe durata procedurii disciplinare și a înlăturat argumentele invocate de către reclamantă cu indicarea motivelor de fapt și de drept.

Referitor la încheierea de ședință din 18.09.2019, prin care reclamanta a fost decăzută din proba testimonială, arată că aceasta cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 233 C. proc. civ., astfel că nu este incident niciun motiv de nulitate a acesteia, iar față de obiectul litigiului, nu se poate poate reține lipsa de rol activ a instanței în ceea ce privește administrarea probelor, după cum nici nu s-a pus problema audierii unor martori ca urmare a dezbaterilor.

În ceea ce privește aplicarea normelor de drept material, arată că prin Hotărârea nr. 1293/2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a stabilit cu titlu de principiu că dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie interpretate în sensul că suspendarea soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu poate interveni din momentul începerii cercetării disciplinare până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, moment care poate fi diferit, după cum hotărârile celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii au fost sau nu atacate.

Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 303/2004, prin prisma efectelor pe care le produce decizia emisă de casa de pensii, susține că prin Decizia nr. 22 din 19 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în sensul de a se stabili dacă data pensionării reprezintă data eliberării din funcție prin pensionare ori data stabilirii drepturilor de pensie prin decizia privind acordarea pensiei de serviciu în baza art. 82 din Legea nr. 303/2004.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei s-a reținut că nu este vorba despre o chestiune de drept nouă și că practica instanțelor este aproape unanimă în a aprecia că sintagma data pensionării din cuprinsul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretată în sensul că aceasta este data eliberării din funcție a magistratului prin pensionare, respectiv data prevăzută în decretul Președintelui României ca fiind cea a eliberării din funcție sau, în cazul lipsei unei astfel de date, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretului Președintelui României de eliberare din funcție.

Intimatul-pârât susține că, întrucât art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede o suspendare de drept care intervine ope legis, argumentele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă privind lipsa temeiului de drept pentru a dispune suspendarea cererii de acordare a pensiei, respectiv omisiunea de a lua în considerare decizia casei de pensii, sunt neîntemeiate.

De asemenea, susține că în mod temeinic s-a mai reținut de către prima instanță că distincția terminologică pe care reclamanta o face între cererea de eliberare din funcție și cererea de acordare a pensiei de serviciu la care se referă art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, nu prezintă relevanță sub aspectul legalității Hotărârii nr. 1427 din 19.12.2018, întrucât plata pensiei de serviciu are caracter subsecvent îndeplinirii procedurii speciale de eliberare din funcție a magistraților, iar prevederile generale în materie de plata a pensiilor - art. 106 și următoarele din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, nu prevăd în sarcina caselor de pensii posibilitatea suspendării acordării pensiei în ipoteza reglementată de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în situația ivirii acesteia anterior îndeplinirii condițiilor speciale de pensionare (emiterea și publicarea în Monitorul Oficial a decretului de pensionare).

Totodată, susține că în mod corect a reținut prima instanță împrejurarea că, deși prin Hotărârea nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM s-a stabilit că la soluționarea cererilor de eliberare din funcție prin pensionare, formulate de judecători și procurori, se impune a se analiza doar existenta deciziei de pensionare, întrucât constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru a beneficia de pensie este atributul Casei de Pensii, aceasta vizează limitele de apreciere ale Consiliului Superior al Magistraturii asupra cererii de pensionare pe fond, atunci când sunt îndeplinite condițiile care permit evaluarea pe fond a cererii, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză, întrucât existența pe rol a acțiunii disciplinare la momentul formulării cererii de eliberare din funcție prin pensionare a fost interpretată în mod corect de pârât ca fiind un impediment temporar pentru evaluarea fondului cererii de eliberare din funcție.

Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale și morale, precizează că, având în vedere considerentele arătate, condițiile de atragere a răspunderii delictuale prevăzute de art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357-1371 din C. civ., în mod corect a reținut instanța de fond că nu se poate reține săvârșirea faptului ilicit cauzator de prejudicii de către pârât.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, privind suspendarea analizării cererii de eliberare din funcție a acesteia, respectiv anularea soluției de respingere a plângerii prealabile nr. x/12.03.2019, emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, iar împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești din perspectiva faptului că, prin interpretarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, a adăugat la lege.

Înalta Curte apreciază că, față de criticile formulate, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat.

Or, în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și de altfel, recurentul-reclamantă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta – reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat insuficienta motivare a hotărârii recurate, precum și faptul că instanța de fond nu a analizat cererea și apărările sale referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, lipsind-o de o judecată efectivă a cauzei; că instanța nu a analizat deosebirea dintre cererea de eliberare din funcție prin pensionare și cererea de acordare a pensiei de serviciu; că decizia de acordare a pensiei de serviciu a rămas definitivă prin neatacare; că CSM nu are atribuții cu privire la acordarea pensiei de serviciu; vătămarea produsă prin Hotărârea nr. 1427/19.12.2018 a CSM.

Înalta Curte reține că, sub imperiul acestui motiv de casare se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Examinând sentința recurată, Înalta Curte constată că nu este incident acest motiv de casare, având în vedere că în speță considerentele sentinței recurate respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță.

De altfel, sub acest aspect se impune a fi reținut parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În realitate, nemulțumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate de către instanța de recurs din această perspectivă.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decăderea sa din dreptul de a solicita proba testimonială, prin încheierea de ședință din data de 18.09.2019.

Instanța de recurs reține că nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenta-reclamantă.

Or, în speță, o asemenea ipoteză nu poate fi reținută.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța a respins cererea de suplimentare a probatoriului doar prin considerente, fără a include această soluție și în dispozitivul încheierii.

Înalta Curte apreciază că o asemenea critică nu poate fi reținută, în condițiile în care, fiind vorba de o nulitate condiționată, se impunea ca recurenta-reclamantă să facă dovada vătămării ce i-a fost cauzată, având în vedere că potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.: "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia".

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea conține o motivare contradictorie, având în vedere că, deși instanța de fond s-a referit la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, considerentele hotărârii sunt în contradicție cu textul de lege, în condițiile în care textul citat prevede suspendarea de drept a cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, și nu suspendarea de drept a cererii de eliberare din funcție, aceasta fiind ulterioară cererii de acordare a pensiei de serviciu, soluționate definitiv prin decizia nr. x/11.06.2018; că instanța de fond nu a analizat vătămările ce i-au fost aduse prin actul administrativ atacat; că hotărârea conține motive străine de natura pricinii, întrucât aspectele privind acțiunea disciplinară nu pot face obiectul analizei prezentului dosar.

Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

De asemenea, instanța de recurs constată că nu se relevă existența unor considerente contradictorii în privința interpretării date de către instanță textului de lege de la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, instanța de fond făcând o analiză corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei și aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă invocă interpretarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, a Hotărârii nr. 301/27.03.2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă critică în esență soluția pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1427 din 19.12.2018 a secției pentru judecători, de suspendare a analizării cererii de eliberare din funcție prin pensionare a recurentei, judecător la Curtea de Apel Cluj, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Pe durata procedurii disciplinare, soluționarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare."

În acest context, se constată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători s-au aplicat dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 la starea de fapt din speță, constatându-se că există o procedură disciplinară în desfășurare, ce împiedică soluționarea cererii de eliberare din funcție prin pensionare a recurentei.

Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se impune a fi reținută Hotărârea nr. 1293/2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a stabilit că suspendarea soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu poate interveni din momentul începerii cercetării disciplinare până la soluționarea definitivă a acestei cercetări.

Prin urmare, având în vedere textul de lege de mai sus, care impune în mod imperativ suspendarea soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, aflate în derulare, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că textul de lege lasă doar posibilitatea suspendării soluționării cererii de acordare a pensiei de serviciu și că prin aplicarea acestuia s-a refuzat soluționarea cererii sale.

Cu privire la dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține considerentele Deciziei nr. 22 din 19 martie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că nu este vorba despre o chestiune de drept nouă, în condițiile în care practica instanțelor este aproape unanimă în a aprecia că sintagma "data pensionării" din cuprinsul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretată în sensul că aceasta este data eliberării din funcție a magistratului prin pensionare, respectiv data prevăzută în decretul Președintelui României ca fiind cea a eliberării din funcție sau, în cazul lipsei unei astfel de date, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretului Președintelui României de eliberare din funcție.

Prin urmare, având în vedere interpretarea de mai sus și dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță în prezenta cauză susținerile recurentei-reclamante referitoare la deosebirile dintre cererea de eliberare din funcție și cererea de acordare a pensiei de serviciu, în condițiile în care problema de fond care se pune în speță constă în suspendarea analizării cererii de eliberare din funcție prin pensionare a recurentei.

Din această perspectivă, prima instanță a reținut în mod corect că distincția este doar în plan terminologic, dat fiind faptul că emiterea deciziei de pensionare de către casa teritorială de pensii, în cazul unui magistrat, rămâne fără efect în lipsa hotărârii CSM și a decretului de pensionare publicat în Monitorul Oficial, întrucât punerea în plată a deciziei este condiționată și de îndeplinirea condițiilor speciale de pensionare (publicare în Monitorul Oficial a decretului de eliberare din funcție).

Având în vedere aspectele mai sus prezentate, precum și dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că deși prin Hotărârea nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM s-a stabilit că la soluționarea cererilor de eliberare din funcție prin pensionare, formulate de judecători și procurori, se impune a se analiza doar existența deciziei de pensionare, această hotărâre nu poate fi interpretată în sensul că s-ar putea ignora existența unei acțiuni disciplinare, care potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 constituie un impediment temporar pentru evaluarea fondului cererii de eliberare din funcție.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor factuale reținute, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 și a sentinței nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 și a sentinței nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 20 ianuarie 2022.