CINTIMEA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 57176/00 de către KOPRINAROVI împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care a stat la 18 septembrie 2007 în calitate de Cameră compusă din: Președintele Lorenzova, dna Botoucharova Jungwiert Maruste Borrego Borrego, dna Jaeger Villiger, judecători și dna C. Westerdiek, Având în vedere cererea depusă la 15 noiembrie 1999, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dna Evgenia Petrova Koprinarova și fiica sa, dna Zinaida Krasteva Koprinarova, sunt resortisanți bulgari născuți în 1920 și, respectiv, 1945. Locuiesc în Plovdiv. Înainte de Curte, au fost reprezentați de dl D. Marinov, avocat practicant în Plovdiv. Situațiile cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1958, dl Koprinarov, pe care le-a moștenit mai târziu, a achiziționat de la stat un etaj dintr-o casă de trei etaje din Plovdiv. Suprafața proprietății era de 109 de metri pătrați. Proprietatea aparținea unei persoane private până la naționalizarea regimului comunist din Bulgaria, în 1947 și în următorii câțiva ani. După adoptarea Legii privind restituirea în 1992, la o dată neespecificată până la sfârșitul anului 1992, foștii proprietari de pre-naționalizare au introdus o procedură în temeiul articolului 7 din această lege împotriva reclamanților. Cazul a trecut de două ori prin sistemul judiciar. Curtea de district din Plovdiv a decis prin hotărâre din 13 ianuarie 1994 susținută în apel de Curtea Regională din Plovdiv la 20 iunie 1994. Cazul a fost apoi examinat de Curtea Supremă, care a anulat hotărârile instanțelor inferiore la 28 decembrie 1996 și a trimis cazul pentru o nouă examinare de Curtea Regională din Plovdiv. Curtea Supremă de Cassare a examinat procesul din nou și-a pronunțat hotărârea la 14 iunie 1998. În urma apelului de cassare al reclamanților, Curtea Supremă de Cassare a pronunțat hotărârea finală la 26 iulie 1999. Curtea a examinat și a respins o serie de acuzații formulate de reclamanți în ceea ce privește presupusele încălcări ale reglementărilor privind locuințe și alte dispoziții juridice în vigoare în 1958. Cu toate acestea, instanțele au constatat că un document relevant din dosarul privind tranzacția din 1958 – aprobarea de către Ministrul Construcției Publice – a fost semnat de către un șef de Departament din Minister, nu de către Ministru personal. A urmat că persoana pe care reclamanții le-a moștenit a obținut proprietatea ilegal. Prin urmare, titlul reclamanților a fost nul și nul și au fost ordonate să abandoneze proprietatea. Reclamanții au fost evacuați din proprietate la 17 septembrie 2001. Expulzia a fost efectuată în prezența unui avocat special pentru reclamanții, desemnat de instanța relevantă pe baza faptului că reclamanții nu au fost găsite la adresa lor și că invitațiile trimise au fost respinse în mod repetat fără a fi furnizate. inter alia , că nu și-au schimbat adresa și că lucrurile lor au fost deteriorate, că apelurile nu au avut succes. Instanțele au remarcat că reclamanții nu au fost găsite la adresa pe care le-au indicat și că, prin urmare, nu au existat încălcări procedurale. De asemenea, reclamanții nu au reușit să își colecteze bunurile de mai mult de o lună și au provocat astfel daunele plânse. În urma expulzării lor, reclamanții au scris în mod repetat autorităților municipale cerând un apartament municipal pentru chirie, dar nu a primit un răspuns. Într-o dată neespecificată, reclamanții au introdus o acțiune împotriva municipiului Plovdiv și a Ministerului Construcției Publice și Dezvoltării Regionale în căutarea unei compensații pentru faptul că și-au pierdut proprietatea din cauza unei erori administrative comise de organismele inculpate în 1958. Cererea a fost respinsă prin hotărârea finală a Curții Supreme de cassare din 27 iunie 2006 din motivele că legislația relevantă – Legea privind răspunderea statului pentru daune din 1989 – nu s-a aplicat retrospectiv și că legea prevede un sistem special de compensare prin obligații în cazurile în care reclamanții”. În anul 2000, reclamanții au devenit posibili să obțină compensații de la stat, sub forma obligațiilor care ar putea fi utilizate în licitații de privatizare sau vândute la brokeri. Reclamanții nu au beneficiat de această oportunitate. Este neclar dacă acestea pot încă să solicite obligații de compensare. Restul faptelor de bază relevante și ale dreptului și practicii interne au fost rezumate în hotărârea Curții în cazul Velikovi și alții c. Bulgaria , nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 și 194/02, 15 martie 2007. La scurt timp după adoptarea acestei hotărâri, la 8 mai 2007, Guvernul a publicat reglementări de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (3) din Legea Restituirii (Gazette de stat nr. 37 din mai 2007). Regulamentele permit persoanelor aflate în prezent în posesia de obligații de compensare a locuințelor să obțină plăți la valoarea nominală de la Ministerul Finanțelor. COMPLAINTS Reclamanții s-au plâns, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și la art. 13, că au fost privați arbitrar de proprietatea lor, fără nicio vină a lor și fără compensații adecvate. Reclamanții se plângeau, în baza articolelor 8 și 13, că expulzia lor din proprietate în 2001 era ilegală și că nu existau remedii eficace în acest sens. HOTĂRÂREA Reclamanții se plângeau, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și art. 13, că au fost privați arbitrar de proprietatea lor. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamanții se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 6 cu privire la durata procedurii de restituire și în temeiul articolelor 8 și 13 cu privire la faptul că expulzarea lor din proprietatea din 2001 era ilegală și că nu existau măsuri eficace în acest sens. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care plângerile de mai sus sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamanților în temeiul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția privind aplicarea legii de restituție și a legislației conexe în cazul lor; declara restul cererii inadmisibil.
Application no. 57176/00
by KOPRINAROVI
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 18
September 2007 as a Chamber composed of:
Mr
P.
Lorenzen
,
President
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
K.
Jungwiert
,
Mr
R.
Maruste
,
Mr
J.
Borrego Borrego
,
Mrs
R.
Jaeger
,
Mr
M.
Villiger,
judges
,
and Mrs C.
Westerdiek
,
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 15 November 1999,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Ms Evgenia Petrova Koprinarova and her daughter Ms
Zinaida Krasteva Koprinarova, are Bulgarian nationals born in 1920 and 1945 respectively. They live in Plovdiv. Before the Court, they were represented by Mr D. Marinov, a lawyer practising in Plovdiv.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
In 1958 Mr Koprinarov, whom the applicants inherited later, purchased from the State one storey of a three-storey house in Plovdiv. The property’s surface was 109 square metres. The property had belonged to a private person until the nationalisations carried out by the communist regime in Bulgaria in 1947 and the following several years.
After the adoption of the Restitution Law (ЗВСОНИ) in 1992, on an unspecified date towards the end of 1992 the former pre-nationalisation owners brought proceedings under section 7 of that law against the applicants.
The case went twice through the court system. The Plovdiv District Court decided by judgment of 13 January 1994 which was upheld on appeal by the Plovdiv Regional Court on 20 June 1994. The case was then examined by the Supreme Court which quashed the lower courts’ judgments on 28 December 1996 and remitted the case for a fresh examination by the Plovdiv Regional Court. That court examined the case afresh and delivered its judgment on 14 June 1998. Upon the applicants’ cassation appeal, the Supreme Court of Cassation gave final judgment on 26 July 1999.
The courts examined and dismissed a number of allegations made by the plaintiffs in respect of alleged breaches of the housing regulations and other legal provisions as in force in 1958.
The courts found, however, that a relevant document in the file concerning the 1958 transaction – approval by the Minister of Public Construction – had been signed by a Head of Department in the Ministry, not by the Minister personally. It followed that the person whom the applicants had inherited had obtained the property unlawfully. The applicants’ title was therefore null and void and they were ordered to vacate the property.
The applicants were evicted from the property on 17 September 2001. The eviction was conducted in the presence of special counsel for the applicants, appointed by the relevant court on the basis that the applicants had not been found at their address and the summonses sent had been repeatedly returned undelivered. The applicants appealed against the acts of the enforcement judge arguing,
inter alia
, that they had never changed their address and that their belongings had been damaged. The appeals were unsuccessful. The courts noted that the applicants had not been found at the address they had indicated and that therefore there had not been procedural violations. Also, the applicants had failed to collect their belongings for more than a month and had thus brought about the damage complained of.
Following their eviction, the applicants wrote repeatedly to the municipal authorities asking for a municipal apartment for rent but did not receive a reply.
On an unspecified date the applicants brought an action against the Plovdiv Municipality and the Ministry of Public Construction and Regional Development seeking compensation for the fact that they had lost their property owing to an administrative error committed by the defendant bodies in 1958. The claim was rejected by final judgment of the Supreme Court of Cassation of 27 June 2006 on the grounds that the relevant legislation – the State Responsibility for Damage Act 1989 – did not apply retrospectively and that the law provided for a special compensation scheme by bonds in cases as the applicants’.
In 2000, it became possible for the applicants to obtain compensation from the State, in the form of bonds which could be used in privatisation tenders or sold to brokers. The applicants have not availed themselves of that opportunity. It is unclear whether they can still apply for compensation bonds.
B.
Relevant background facts, domestic law and practice
The remaining relevant background facts and domestic law and practice have been summarised in the Court’s judgment in the case of
Velikovi and Others v. Bulgaria
, nos. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01, and 194/02, 15 March 2007.
Shortly after the adoption of that judgment, on 8 May 2007 the Government published regulations implementing section 7(3) of the Restitution law (State Gazette no. 37 of May 2007). The regulations enable persons currently in possession of housing compensation bonds to obtain payment at face value from the Ministry of Finance.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and Article 13, that they had been deprived of their property arbitrarily, through no fault of theirs and without adequate compensation.
The applicants also complained under Article 6 in respect of the length of the restitution proceedings.
The applicants complained, relying on Articles 8 and 13, that their eviction from the property in 2001 had been unlawful and that no effective remedies existed in this respect.
1.
The applicants complained, relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and Article 13, that they had been deprived of their property arbitrarily.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
The applicants also complained under Article 6 about the length of the restitution proceedings and under Articles 8 and 13 that their eviction from the property in 2001 had been unlawful and that no effective remedies existed in this respect.
In the light of all the material in its possession, and in so far as the above complaints are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicants’ complaint under Article 1 of Protocol No.1 to the Convention concerning the application of the Restitution Law and related legislation in their case;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Registrar
President