ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2576/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 09.09.2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta Societatea Națională a Sării (SNS) S.A. a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul IV, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: (i) suspendarea executării încheierii nr. 95/17.08.2016 până la soluționarea definitivă a prezentei cereri; (ii) anularea în tot a încheierii nr. 95/17.08.2016 cu consecința admiterii contestației SNS S.A. nr. 4539/06.07.2016, formulate împotriva deciziei nr. 5/13.06.2016 emisă de directorul Direcției din cadrul Departamentului IV pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control privind modul de administrare a patrimoniului pentru activități de extracție a sării și de valorificare a produselor din sare, în perioada 2013-2015, la Societatea Națională a Sării S.A. București, din 13.05.2016.

Prin sentința civilă nr. 2537 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională a Sării (SNS) S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și cu participarea intervenientei voluntare Fondul Proprietatea S.A..

A anulat în parte încheierea nr. 95/17.08.2016 și Decizia nr. 5/13.06.2016, emise de Curtea de Conturi a României, respectiv în ceea ce privește:

- măsura nr. I.6 din Decizie referitoare în esență la angajarea și decontarea lucrărilor de investiții cu respectarea conținutului devizului general pentru obiective de investiții în conformitate cu prevederile H.G. nr. 28/2008 și ale Ordinului MDLPL nr. 863/2008;

- măsura nr. I.10 din Decizie referitoare în esență la contractele de prestări servicii de transport sare pentru CNADNR;

- măsura nr. I.12 din Decizie referitoare în esență la achiziția de bunuri, servicii și lucrări la nivelul societății, precum și la nivelul sucursalelor;

- măsura nr. II.24 din Decizie referitoare în esență la respectarea în execuția bugetului de venituri și cheltuieli a efectuării cheltuielilor cu salariile în funcție de indicatorii realizați;

- măsura nr. II.28 din Decizie referitoare în esență la atribuirea contractelor de servicii și efectuarea plăților în baza documentelor întocmite (servicii în domeniul informatic IT).

A menținut în rest actele contestate.

A obligat partea pârâtă la plata către partea reclamantă a sumei de 50 de RON, cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta voluntară Fondul Proprietatea S.A..

Împotriva a sentinței nr. 2537 din 18 noiembrie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., pârâta Curtea de Conturi a României și intervenientul Fondul Proprietatea S.A..

Reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecarea cauzei a solicitat să admită cererea sa de chemare în judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică a recurentei-reclamante vizează modalitatea de soluționare a chestiunii litigioase ce vizează legalitatea Deciziei nr. 5/2016 și, sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că hotărârea criticată a fost data cu interpretarea si aplicarea greșita a prevederilor art. 180 alin. (7) din Hotărârea nr. 155/29.05.2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (denumit in continuare RODAS), motiv ce se circumscrie motivelor- de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale in ceea ce privește soluționarea excepției de nelegalitate invocata de subscrisa.

Se arată că prin excepția de nelegalitate invocată a fost criticată legalitatea Deciziei nr. 5/2016, motivat de faptul ca a fost semnata de către o persoana care nu avea calitatea de a semna respectivul act administrativ.

Lipsa semnăturii de către persoana împuternicita de lege, atrage nulitatea actului respectiv.

Astfel, potrivit prevederilor art. 180 alin. (7) din RODAS " după definitivare, decizia se semnează astfel:

- de către directorul direcției din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entitățile care intra in competenta acestei structuri

- de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului București, pentru actele de control încheiate la următoarele categorii de entități:

• regiile autonome de interes național, companiile/societățile naționale, societățile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naționale de cercetare-dezvoltare, din competența de verificare a camerei de conturi".

Instanța a validat apărările formulate de către parata din prezenta cauza in sensul ca in cazul in care "o entitate intra in competenta de verificare a unui departament de specialitate din cadrul Curții de Conturi, art. 180 identifica dreptul de semnare a acrului administrativ unilateral in persoana directorului direcției din cadrul acestui departament".

Or aceasta interpretare data de instanța nu este corecta din punct de vedere al aplicării art. 180 din RODAS, susține recurenta-reclamantă.

Art. 180 din RODAS instituie 2 norme juridice, una cu caracter general "de către directorul direcției din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entitățile care întră in competenta acestei structuri" si una cu caracter special, de excepție, "de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului București, pentru actele de control încheiate la următoarele categorii de entități (regiile autonome de interes național, companiile/societățile naționale, societățile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naționale de cercetare-dezvoltare)". Dintre aceste doua norme, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", in speța de fata se aplica norma speciala si nu norma generala, cum in mod greșit a apreciat instanța de fond.

Norma generala se aplica doar entităților care nu intra in categoria celor menționate in mod expres si limitativ in RODAS (regiile autonome de interes național, companiile/societățile naționale, societățile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naționale de cercetare-dezvoltare), deci nu si reclamantei.

Aprecierea Înaltei Curți asupra motivului de casare

Constată Înalta Curte că sunt nefondate criticile de nelegalitate formulate de recurenta - reclamantă potrivit cărora în mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor pct. 180 alin. (7) din R.O.D.A.S. rezultând lipsa de suport a afirmației acesteia, în sensul că decizia era necesar să fie semnată de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului București sau de către conducătorul Departamentului IV.

În acest sens, trebuie subliniate dispozițiile prevederilor pct. 180 din R.O.D.A.S., potrivit cărora proiectul deciziei se întocmește prin grija șefului de echipă sau de către auditorul public extern care a efectuat controlul.

La nivelul departamentelor de specialitate proiectul deciziei este analizat de către directorul din cadrul departamentului, (...) definitivarea măsurilor ce se vor dispune prin decizie să se facă după ce proiectul deciziei este examinat de către șeful departamentului (...)După definitivare, decizia se semnează astfel: (...)

- de către directorul direcției din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entitățile care intră în competența acestei structuri, (...), atât pentru acțiunile proprii, cât șî pentru acțiunile desfășurate de camerele de conturi; "

Astfel cum a reținut prima instanță, decizia atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor R.O.D.A.S., concluzie ce decurge din faptul că efectuarea acțiunii "Controlul modului de administrare a patrimoniului pentru activități de extracție a sării și de valorificare a produselor din sare " s-a realizat de către Departamentul IV - Direcția 2, la S.N. a Sării S.A., entitate aflată în competența acestei structuri.

În consecință, Decizia nr. 5/2016 a fost semnată de directorul Direcției 2 din cadrul Departamentului IV și a fost emisă pentru valorificarea Raportului de control înregistrat sub nr. x/13.05.2016, încheiat de auditorii publici externi din cadrul acestei structuri a Curții de Conturi, la S.N. a Sării S.A.

Prin urmare afirmația recurentei - reclamante în sensul că, "decizia nr. 5/13.06.2016 trebuia semnată de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului București", nu are bază legală, aceasta interpretând greșit dispozițiile pct. 180 din R.O.D.A.S., întrucât directorul Camerei de Conturi București semnează deciziile pentru valorificarea actelor de control încheiate de aceasta, la entitățile care intră în competența acestei structuri", or în acest caz, actul de control a fost încheiat de auditorii publici externi din cadrul Direcției 2 - Departamentul IV.

Referitor la măsurile dispuse în urma activității de control anterior menționate, recurenta-reclamantă a contestat parțial decizia Curții de Conturi și soluția primei instanțe, în măsura respingerii cererii reclamantei.

O primă critică a recurentei-reclamante vizează soluția pronunțată asupra contestației măsurii nr. I.1 din decizia în litigiu, susținând recurenta-reclamantă că hotărârea este data cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Ordinelor MFP nr. 3055/2009 și nr. 1802/29.12.2014 si a principiului neretroactivitatii legii civile consacrat in art. 6 din Noul C. civ.

Toate documentele contabile aferente exercițiului financiar 2014 trebuiau sa fie întocmite in baza prevederilor OMFP nr. 3055/2009, deci inclusiv bilanțul de închidere pentru exercițiul financiar al anului 2014 trebuia întocmit tot in baza acestui act normativ.

Nu are relevanta data la care este întocmit bilanțul de includere, chiar daca aceasta balanță a fost întocmita după data de 01.01.2015, data la care a intrat in vigoare Ordinul MFP nr. 1802/2014, pentru că aceasta nu inseamna ca aceasta trebuia sa fie întocmita conform prevederilor actului normative anterior menționat.

Daca ar fi urmat raționamentul instanței, ar însemna ca pentru exercițiul financiar al anului 2014 toate situațiile întocmite pana la data de 31.12.2014 sa fie întocmite in conformitate cu prevederile OMFP nr. 3055/2009, iar celelalte situații intocmite după aceasta data să fie întocmite conform prevederilor OMFP nr. 1802/2014. Or acest lucru este absurd. Nu se poate ca pentru același exercițiu financiar sa fie aplicabile doua prevederi legale ci doar una singura.

Prevederile O MFP nr. 1802/2014 au intrat in vigoare incepand cu 01 ianuarie 2015 conform art. 10 alin. (1) "Prezentul ordin intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2015...". Acest act normativ se aplica situațiilor financiare anuale intocmite după data intrării in vigoare a acestuia, deci situațiilor financiare ale anului 2015 si următoarelor nu si celor anterioare.

Din cele arătate anterior, rezulta ca bilanțul de inchidere pe anul 2014 trebuia întocmit conform prevederilor OMFP nr. 3055/2009 si nu ale OMFP nr. 1802/2014 (care se refera Ia situațiile financiare intocmite incepand cu anul 2015).

OMFP 1802/2014 a eliminat unele simboluri de conturi (menționate in OMFP nr. 3055/2009) si a introdus altele noi, astfel încât pentru exercițiul financiar al anului 2015 societatea a efectuat transpunerea valorilor din vechile conturi contabile (din OMFP 3055/2009), care au fost eliminate, in noile conturi contabile introduse prin OMFP 1802/2014, rezultând astfel diferente intre pozițiile bilantiere între bilanțul de închidere pe anul 2014 si bilanțul de deschidere pe anul 2015.

Aceste diferente au fost prezentate in Raportarea contabila la 30 iunie 2015, care nu este un bilanț contabil ci doar o raportare contabila semestriala cu scop informativ solicitat de Ministerul Finanțelor Publice, iar datele au fost încărcate in formular conform prevederilor OMFP nr. 773/2015 care aproba Sistemul de raportare contabila.

Ulterior formularul de Situații financiare 2015 solicitat de Ministerul Finanțelor Publice este corectat si astfel pozițiile bilantiere intre sfârșitul unui exerctiu financiar (2014) si începutul următorului exercițiu financiar (2015) se egalează si se respecta principiului intangibilitatii.

Un argument in plus in sensul ca instanța a procedat la interpretarea si aplicarea greșita a prevederilor legale aplicabile (OMFP nr. 3055/2009 si nu OMFP nr. 1802/2014) îl constituie aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea civila nu retroactiveaza ci ea operează numai pentru viitor. Astfel, aplicând acest principiu fundamental al dreptului, roman, balanța la închidere pe anul 2014 nu trebuia întocmita conform prevederilor Ordinului MFP nr. 1.802 din 29 decembrie 2014 ci a prevederilor Ordinului OMFP 3555/2009, cum de altfel s-a si efectuat.

Abaterile constatate au avut drept cauză neaplicarea reglementarilor legale referitoare la clarificarea și înregistrarea operațiunilor aferente exercițiului financiar.

Constatările auditorilor sunt nefondate si lipsite de fundament legal, având in vedere si următoarele argumente:

Astfel, prin Ordinul MFP 1802/29.12.2014 care a intrat in vigoare la data de 01.01.2015 s-au modificat si eliminat o serie de conturi din planul de conturi valabil la 31.12.2014 (OMFP 3055/2009).

Prin Ordinul MFP 773/01.07.2015 care reglementează sistemul de raportare contabila la 30.06.2015 de către agenții economici, in Secțiunea IV: Reglementari contabile aplicabile la completarea raportărilor contabile la 30 iunie 2015, se prevede ca,,"19. Entitatile care aplica Reglementările contabile privind situațiile financiare anuale individuale si situațiile financiare anuale consolidate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1802/2014, folosesc Planul de conturi general prevăzut la cap. 14 din reglementările respective"

Arată recurenta reclamantă că la data de 01.01.2015 s-au transpus conturile din vechile reglementari contabile (OMFP 3055/2009) in cele noi (OMFP 1802/2014) si ca urmare Raportarea contabila la 30.06.2015 s-a completat folosind noile conturi, in conformitate cu formularul emis de Ministerul Finanțelor pentru 30.06.2015

Diferențele intre soldurile finale la 31.12.2014 si cele inițiale la 01.01.2015 nu sunt o consecința a modificării politicilor contabile, cum in mod eronat au reținut auditorii.

Transpunerea conturilor pe noul plan contabil a avut impact asupra soldurilor inițiale ale Raportărilor contabile la 30 iunie 2025, față de sfârșitul exercițiului financiar 31 decembrie 2014, însă a efectuat corecțiile necesare, astfel ca, constatările auditorilor au rămas fara obiect si pe cale de consecința nici măsura dispusa prin decizie nu se justifica a fi menținută.

Efectuarea corecțiilor este însă imputata de instanța. Instanța nu a luat insa in considerare un aspect important si anume ca măsura dispusa de auditorii Curții de Conturi a României este executorie si obligatorie si trebuia pusa in aplicare. Nepunerea in aplicare a măsurii constituie infracțiune, si in atare situație societatea s-a văzut nevoita sa pună in aplicare aceasta măsura chiar daca contesta legalitatea acestei masuri.

Faptul ca societatea a pus in aplicare măsura dispusa si a efectuat corecțiile necesare nu inseamna ca societatea nu mai poate ataca măsura dispusa, iar o interpretare per a contrario ar lipsi societatea de un drept fundamental si anume acela al accesului la justiție.

Din cele arătate anterior, recurenta -reclamantă susține că nu se poate retine vreo abatere de la legalitate, cum in mod greșit a apreciat instanța de fond.

Aprecierea Înaltei Curți asupra motivului de casare

Analizând critica dezvoltată de recurenta-reclamantă sub acest aspect, Înalta Curte constată că este nefondată, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinței pronunțate de prima instanță.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că recursul constituie o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia instanța de control judiciar verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspect ce nu este străin recurentei-reclamante, dovadă fiind faptul că a reproșat, la rândul său, recurentei-pârâte Curtea de Conturi nesocotirea acestor limite, prin formularea unei căi de atac devolutive.

În această ordine de idei, Înalta Curte reține faptul că aprecierea instanței fondului pe marginea pertinenței, concludenței și utilității unei probe precum și a concluziilor în fapt, trase de instanța fondului prin administrarea probatoriului nu pot face, însă, obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, instanță îndrituită, potrivit dispozițiilor art. 483 C. proc. civ., să verifice exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Spre deosebire de vechea reglementare de drept procesual civil, unde C. proc. civ. din 1865 (art. 304 indice 1) permitea instanței de recurs să verifice cauza sub toate aspectele, atunci când hotărârea atacată nu era susceptibilă de apel, Legea 134/2010 reprezentând actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde o atare prevedere astfel că și în cazul în care hotărârea primei instanțe nu este susceptibilă de apel, recursul declarat împotriva acesteia se supune rigorilor prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În aceste coordonate instanța de recurs pornește de la premisa stabilită de instanța fondului, potrivit căreia abaterea imputată de Curtea de Conturi, în sensul că bilanțul de deschidere pentru exercițiul financiar 2015 nu corespunde cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar 2014, fiind constatate diferențe la grupele imobilizări corporale, stocuri, creanțe, rezerve este demonstrată în cauză, nefiind admisibilă în recurs solicitarea de stabilire a unei alte situații de fapt, chestiune ce ține de aprecierea suverană a instanței fondului.

Chestiunea susceptibilă de verificare în calea de atac a recursului este aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor O.M.F.P. nr. 1802/2014, în contextul în care recurenta-reclamantă susține că acest act normativ nu era aplicabil iar concluziile contrare ale judecătorului fondului relevă încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază corectă concluzia cu privire la aplicabilitatea O.M.F.P. nr. 1802/2014 în cauză.

O atare constatare pornește de la faptul că bilanțul de închidere al exercițiului financiar pentru anul 2014 a fost întocmit de reclamantă în cursul anului 2015, după intarea în vigoare a O.M.F.P. nr. 1802/2014, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 963/20.12.2014, în vigoare începând cu data de 01.01.2015.

În consecință, activitatea financiar-contabilă, ulterioară datei intrării în vigoare a O.M.F.P. nr. 1802/2014, anume evidențele contabile, intră sub incidența acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.

O a doua chestiune de drept invocată de recurenta-reclamantă în susținerea motivului de casare cu privire la măsura I.1 este relevanța punerii în aplicare a măsurii dispuse în sarcina sa de auditorii Curții de Conturi.

Din analiza considerentelor sentinței atacate nu rezultă, cum greșit susține recurenta-reclamantă, faptul că instanța fondului ar fi imputat reclamantei punerea în executare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, dimpotrivă, menționându-se, în cuprinsul sentinței, că remedierea ulterioară, de către partea reclamantă, a deficiențelor în discuție, nu este de natură a atrage anularea actului administrativ litigios pentru această cauză, ci poate prezenta relevanță în procedura de verificare a modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie, în acord cu disp. art. 230 și următoarele din Regulamentul (RODAS) aprobat de Plenul Curții de Conturi prin hotărârea nr. 155/2014, dar un astfel de aspect excede obiectului procesului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondată critica formulată de reclamantă la adresa legalității sentinței civile.

In ceea ce privește măsura 1.3 din decizia contestată, hotărârea instanței fondului a fost recurată atât de către reclamantă cât și de intervenientul în sprijinul acesteia, susținându-se faptul că sentința este dată cu interpretarea si aplicarea greșită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003 cu modificările si completările ulterioare, in ceea ce privește regimul redeventei miniere si a prevederilor H.G. nr. 1208/2003.

În opinia recurentelor, constatările instanței sunt rezultatul interpretării in mod greșit a următoarelor dispoziții:

-art. 31 din H.G. nr. 1208/2003, potrivit cărora prin licența de exploatare se stabilesc: durata acesteia, perimetrul de exploatare, cantitatea de rezerve propusa a fi exploatată, tipurile de produse miniere, obligațiile titularului în baza planului de dezvoltare a exploatării și a planului de refacere a mediului, precum și alte obligații și drepturi ale titularului prevăzute de lege;

- art. 118 din același act normativ care prevede că titularii licentelor/vermiselor. care realizează producție minieră, sunt supuși la viata către bufetul de stat a redeventei miniere, conform art. 45 din Legea minelor, din ziua începerii realizării producției;

- art. 45 din Legea nr. 85/2003, R, cu modificări si completări care prevede că redevența minieră cuvenită bugetului de stat se stabilește, la încheierea licenței ori la eliberarea permisului de exploatare, la o cotă procentuală din valoarea producției miniere;

- art. 60 din Legea nr. 85/2003, R, cu modificări si completări care prevede ca: "(1) prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate";

- art. 21 alin 2 din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței -rămân valabile pe toata durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului.

Instanța a constatat ca "valoarea redeventei miniera a fost stabilita întotdeauna de legiuitor, nefiind lăsata spre negociere pârtilor". In continuare instanța retine ca "principala caracteristica a actelor administrative este inegalitatea de poziție in care se regăsesc autorii lor, caracterizata prin aceea ca administrația publica....poate stabili si modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul pârtilor"

Instanța a înlăturat apărările formulate de reclamantă, in sensul ca nu ii sunt aplicabile prevederile art. III alin. (1) din Legea m.262/2009, respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, intrucat sunt in contradicție cu prevederile art. 60 din Legea nr. 85/2003, motivat de faptul ca cele 2 norme nu se exclud ci se completează. Ne aflam din nou in fata unei interpretări greșite a legii minelor date de instanța, intrucat prin aceasta se aduce atingere unei alte norme legale art. 21 alin. (2) din același act normativ dar si principiului de drept al neretroactivitatii legii civile consacrat in art. 6 din Noul C. civ.

Din analiza dispozițiilor art. 21 alin. (2) si ale art. 60 din Legea nr. 85/2003, rezulta, fara dubiu, ca legea aplicabila licențelor deținute de SNS S.A. este cea existenta la data intrării in vigoare a licenței, respectiv la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului de aprobare a acesteia si, pe cale de consecința cuantumul redeventei aplicabil SNS S.A. este cel stabilit in licența de exploatare si nu cel prevăzut in actele normative de modificare a legii minelor.

Din interpretarea logica a prevederilor Legii nr. 262/2009 si ale O.U.G. nr. 102/2013 rezulta ca legiuitorul nu stabilește o obligație imperativa in sarcina titularilor de licențe in vigoare de a plați o cota a redeventei de 0,80 euro (1 euro, după caz) pe unitate de producție miniera, ci da posibilitatea părtilor de a renegocia cuantumul redeventelor stabilite conform licențelor existente, urmând ca, in măsura in care părțile au ajuns la un acord de voința după renegociere, sa incheie acte adiționale care sa modifice licența in sensul înțelegerii pârtilor.

Asa cum rezulta din dispozitile art. IV, alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007, "termenul de finalizare a renegocierii se stabilește prin ordin al conducătorului autorității competente". Se menționează ca pana Ia data prezentelor motive de recurs, Ordinul menționat anterior nu a fost publicat sau comunicat pentru a ne fi opozabil.

Chiar in măsura in care Ordinul ar fi fost publicat si comunicat, se arată ca potrivit normelor de drept civil actul adițional este "acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 din C. civ.)". Potrivit art. 1204 C. civ. "consimțământul pârtilor trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștința de cauză".

Prin urmare, prin reglementarea prevăzuta la alin. (4) art. IV, legiuitorul a lăsat la latitutinea părtilor încheierea sau neincheierea unui act adițional de modificare a condițiilor din Licențe, si, in nici un caz, nu a stabilit o obligație imperativa, având in vedere natura juridica a acrului adițional/contractului.

Prin Legea 262/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007 art. IV a fost abrogat si s-a statuat ca art. 60 va avea următoarea forma: "(1) Prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate."

Prin Legea nr. 262/2009 a fost modificat si alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 85/2003, in sensul ca "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului".

Din dispozițiile art. 136 alin. (3) și (4) din Constituție, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 7 din Legea nr. 61/1998 si ale Legii nr. 85/2003, reiese faptul ca licențele de exploatare minieră sunt concesiuni de bunuri publice.

Licențele încheiate între SNS-SA și ANRM au natura juridică a contractelor de concesiune, care au atât o parte reglementata (legala) cat si o parte negociata (contractuala), apreciindu-se că prevederile privind cuantumul și modul de calcul al redevenței miniere aparțin părții negociate a contractului de concesiune si nu părtii reglementate, cum in mod greșit a reținut instanța de fond.

Acest fapt rezulta si din interpretarea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013.

Prevederile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, se aplică doar licențelor negociate și încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, respectiv ale O.U.G. nr. 102/2013 și nicidecum licențelor aflate deja în curs de executare la acea dată (cum sunt licențele deținute de SNS S.A. ce au fost încheiate in anul 1999), licențe care beneficiază de principiul conservării conținutului lor în forma de la data emiterii, inclusiv în ceea ce privește nivelul redevenței.

Singura situație în care aceste licențe puteau fi modificate era aceea în care ambele părți - titularul licenței si autoritatea publică competentă - conveneau acest lucru in cazul in care interveneau anumite prevederi măi favorabile titularului decât cele stabilite inițial prin licențele de exploatare. .

Se poate constata ca, dispozițiile art. III alin, (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale artVIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu pot fi aplicate licențelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, întrucât s-ar ajunge, astfel, la modificarea unilaterală, din inițiativa statului, a prevederilor negociate ale acestor licențe.

Un argument in plus ca dispozițiile art. m alin. (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu se aplică licențelor încheiate anterior intrării în vigoare, a acestei legi rezultă (deci si licențelor încheiate de SNS SA) ii constituie si faptul ca prin aceste dispoziții legale s-au stabilit valori mai mari ale redeventelor, decat cele stabilite prin licențele existente, astfel ca nu ne aflam in fata excepției prevăzuta de legiuitor, întrucât prevederile Legii nr. 262/2009 sau ale O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt mai favorabile ci dimpotriva sunt mai oneroase.

Acest fapt este deosebit de important pentru interpretarea actului normativ deoarece articolul 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 fusese abrogat iar Legea nr. 262/2009 îl reintroduce.

Art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 prevede că: "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2007. Dispoziții similare sunt cuprinse si la art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013.

Deși Legea nr. 262/2009 este legea de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007, prevederea referitoare la încheierea actelor adiționale nu se regăsește în cuprinsul O.U.G. nr. 101/2007 ci în capitolul de Norme tranzitorii din legea de aprobare, anume în art. III din Legea nr. 262/2009. în acest sens, interpretarea aplicării lor din data intrării în vigoare a ordonanței - anul 2007, este total eronată și ar conduce la efecte retroactive ale legii, interzise expres de art. 15 alin. (2) din Constituția României: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Art. III din lege, invocat de auditori in raportul de control si in decizie si reținut si de instanța ca fiind aplicabil, este o normă tranzitorie a acestei legi, ce prevede modul în care se va face trecerea de la regimul juridic anterior Ia cel nou reglementat. De aceea, interpretarea normei tranzitorii se face exclusiv prin raportare Ia noua reglementare, pentru că este accesorie acesteia. Din acest punct de vedere, noul regim juridic, adică cel la care urmează să se facă tranziția, nu există, deoarece art. 60 din O.U.G. nr. 101/2007, păstrată în corpul Legii nr. 262/2009, si menținută si in cuprinsul Legii minelor nr. 85/2003 in forma sa actuala, stabilește că nu se aplica licențelor in vigoare.

Această prevedere se regăsește cu consecvență în actele normative care reglementează instituția juridică a licențelor de exploatare, consacrând caracterul contractual al acestora -adică preponderența acordului de voință al părților - și al siguranței civile a raportului juridic dintre părți.

Ca forță juridică, hotărârile Guvernului prin care sunt aprobate licențele de exploatare sunt acte normative cu putere mai mare decât ordinele ANRM, legalitatea unui ordin stabilindu-se în raport de H.G. și nu vice-versa.

Interpretările actelor normative au fost în sensul acestei ierarhii, în spiritul legii care consacră apărarea voinței contractuale a părților - garantată prin nemodificarea exterioară a licențelor prin nicio manoperă, inclusiv, prin modificarea parametrilor ce stabilesc obligațiile părților - și în sensul principiului general de drept potrivit căruia normele se interpretează în sensul funcționării voinței părților iar nu a blocării lor.

Ordinul ANRM nr. 198/2009 este emis, potrivit propriului conținut, în temeiul Legii minelor nr. 85/2003 care, potrivit sieși - art. 60 din Legea nr. 85/2003 - nu se aplică. Actele subsecvente legii nu pot depăși, nu pot excede limitelor legii în temeiul cărora sunt emise, principiu general juridic consacrat de art. 108 alin. (2) din Constituția României și Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

Formularul pe care sunt transmise raportările este cel menționat în Anexa nr. 3.2 din Ordinul ANRM nr. 198/2009, deoarece condițiile de formă ale raportărilor nu aduc atingere prevederilor licențelor de exploatare.

ANRM, ca autoritate competenta avea la dispoziție, in măsura in care normele legale se pot interpreta asa cum o face Curtea de Conturi, dreptul la acțiune prin care sa oblige SNS S.A. sa încheie actele adiționale care sa modifice condițiile din licența, or la acest moment, intre ANRM si SNS S.A. nu exista niciun litigiu care sa aibă un astfel de obiect.

Prin urmare, daca prin neincheierea de acte adițional la Licențe a fost creat un prejudiciu bugetului de stat, acest fapt este cauzat de pasivitatea ANRM care avea atât interesul cat si instrumentele de a colecta aceste sume si in nici un caz nu este cauzat de SNS S.A..

Un alt argument care susține netemeinicia constatărilor auditorilor ii constituie si faptul ca in perioada 05.04-21.09.2011 s-a desfășurat la sediul SNS-SA un control financiar al ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecție Fiscală, ce a avut ca obiect verificarea și a redeventelor miniere.

Perioada supusă verificării a fost 01.01.2006-30.06.2010, în perioada 08.10.2007 -30.06.2010 fiind in vigoare prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea 262/2009.

Organul de inspecție fiscală a constatat că SNS-SA în calitate de titular de licență " a virat redevența minieră în cuantumul și la termenele legale, în conformitate cu art. 45 din Legea 85/2003 ", nefăcând nici o referire la obligația societății de a aplica prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea nr. 262/2009.

În anii 2011 și 2013, SNS-SA a fost verificată de către ANAF-Direcția Generală Administrare Mari Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară cu privire la modul de constituire, repartizare și virare a dividendelor SNS-SA.

Chiar dacă obiectul supus verificării nu are legătură directă cu calculul redevenței miniere, controalele s-au finalizat prin întocmirea unor note unilaterale (nr. 43.162/06.05.2011, nr. 9477/15.10.2013) care conform prevederilor Ordinelor Ministrului Finanțelor Publice nr. 1415/2009, respectiv nr. 1331/2012 nu au reținut abateri în sarcina SNS-SA, sens în care se poate deduce, logic, că societatea a întocmit și raportat corect indicatorii economico-financiari (venituri, cheltuieli, rezultatul execițiului, etc.)

SNS-SA considera in mod just ca validarea de către organele de control ale MFP a modului în care au fost calculate și virate dividendele din profirul net confirmă indirect și modul corect de calcul si virare a redeventelor miniere.

Un alt argument in sensul ca reclamanta nu este obligata sa incheie actele adiționale este reprezentat de faptul ca in opinia sa, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt constituționale, instanța de fond reținând in considerentele hotărârii pronunțate ca "singura autoritate abilitata sa exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituționala".

Daca intenția legiuitorului era ca modificările aduse art. 45 din legea minelor sa se aplice in virtutea legii-ope legis-atunci nu mai era necesara introducerea prevederii legale privind incheierea unor acte adiționale la licențele de exploatare, ci era suficienta emiterea unui act de către ANRM transmis tuturor titlurilor de licențe prin care sa se aducă la cunostiinta noul cuantum al redeventei miniere.

Suplimentar acestor argumente, recurenta-intervenientă arată că măsura dispusă de Curtede Conturi este și lipsită de sens, din perspectiva controlului eficienței utilizării fondurilor de către societatea auditată, întrucât neîncheierea unor acte adiționale care ar fi condus la plata unor redevențe majorate nu poate constitui, în niciun caz, o măsură prejudiciabilă economic reclamantei ci dimpotrivă.

Pe cale de consecința, fata de argumentele prezentate atât in fata instanței de fond cat si prin prezentele motive de recurs, se apreciază ca Societatea Naționala a Sarii-SA nu are obligația de a achita redeventa miniera in cuantumul prevăzut de Legea nr. 269/2009 sau de O.U.G. nr. 102/2013 ci in cuantumul stabilit prin licențele de exploatare încheiate, motiv pentru care este nelegala măsura dispusa de Curtea de Conturi a României in sensul de a încheia acte adiționale Ia licențele de exploatare prin care sa fie modificat cuantumul redeventei.

Aprecierea Înaltei Curți asupra motivului de casare

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă și recurenta-intervenientă sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu se impune reformarea hotărârii primei instanțe, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Achiesând la considerentele expuse de judecătorul fondului, Înalta Curte arată că soluția de respingere a recursului declarat de cele două părți se impune în considerarea existenței puterii de lucru judecat în cauză cu privire la chestiunea litigioasă dedusă analizei precum și a jurisprudenței Curții Constituționale, dezvoltate în legătură cu normele care impun reconsiderarea redevenței și în privința licențelor în curs.

Reglementând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, legiuitorul arată, în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Spre deosebire de manifestarea sa procesuală ca excepție absolută și dirimantă, valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu oprește judecata celei de a doua acțiuni, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare de care trebuie să se țină seama, fără posibilitatea de a fi contrazise.

Particularizat cauzei de față, Înalta Curte constată că intimata Curtea de Conturi a solicitat instanței de recurs, prin întâmpinarea depusă față de recursurile exercitate de reclamantă și intervenientul în sprijinul acesteia, să rețină efectele puterii lucrului judecat a Deciziei nr. 972/04.03.2015 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr. x/2012, care statuează că dispoziția legală potrivit căreia "titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007" este imperativă, astfel că, nerespectarea acesteia constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți.

Totodată, s-a prevăzut faptul că titularului licenței îi revine obligația plății taxelor, redevențelor și tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării licenței, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare.

De asemenea, a fost soluționat definitiv litigiul înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub număr de dosar x/2013 privind pe reclamanta, Societatea Națională a Sării S.A., intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea, și pârâta, Curtea de Conturi a României, având ca obiect cererea de anulare a Deciziei nr. 18/2013 și a încheierii nr. 81/2013. Prin decizia în cauză au fost dispuse măsuri similare cu cele care fac obiectul prezentului litigiu, care au fost menținute de instanțele de judecată ca fiind temeinice și legale (inclusiv măsura 1.4 din decizie privind modul de calcul al redevenței miniere). Astfel, prin sentința civilă nr. 1537/28.04.2017 a fost respinsă acțiunea reclamantei și cererea de intervenție ca neîntemeiate, hotărârea rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 899/17.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017.

Apărarea formulată de intimata Curte de Conturi este întemeiată, constatând Înalta Curte că problema legalității măsurii Curții de Conturi privind obligarea la inițierea demersurilor în vederea încheierea de acte adiționale la licențele de exploatare acordate de ANM, conform prevederilor Legii nr. 262/2009, a mai făcut obiectul unor judecăți anterioare, purtate între reclamanta, pârâta și intervenientul accesoriu din cauza de față.

Prin decizia nr. 899/17.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, au fost reținute următoarele dezlegări sub aspectul chestiunii litigioase și în cauza de față:

" Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 privitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiționale la contractele de licență și calculul redevenței miniere în cazul produsului sare soluție), recurenta consideră că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003.

De precizat că, întrucât criticile aduse de recurenta SNS S.A. sunt aceleași cu cele ale recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A, considerentele de mai jos sunt aplicabile ambelor recursuri.

În principal, recurentele invocă faptul că, întrucât la data adoptării O.U.G. nr. 101/2007 de modificare și completare a Legii minelor nr. 85/2003, existau deja în vigoare licențe de exploatare, sunt aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 83/2003 potrivit cărora, prevederile licențelor în vigoare rămân 30 valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate, așa încât, art. II și III din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 nu le sunt aplicabile. Intimata pârâtă, prin actele contestate, a apreciat că SN a Sării S.A., pentru 13 licențe nu a încheiat cu ANRM acte adiționale de actualizare a redevenței miniere, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare (07.07.2009) a Legii nr. 262/2009.

Neîncheierea de acte adiționale la licențele miniere, în vederea actualizării redevenței miniere în condițiile legii are drept consecința, diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezentând redevență minieră, datorată la nivelul stabilit prin Legea nr. 262/2009.

Instanța de fond, interpretând dispozițiile legale incidente în cauză, a reținut că legiuitorul a reiterat pe de o parte regula conform căreia licențele în vigoare rămân valabile în condițiile în care au fost încheiate, iar pe de altă parte a consacrat o excepție, justificată de caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate, conform art. 1 și 2 din Legea nr. 85/2003, instituind obligația titularilor de licențe de a încheia acte adiționale de stabilire a redevențelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, având în vedere că prin licențele de exploatare nu se stabilesc strict aspectele legate de modalitatea de calcul a redevențelor miniere, instanța a reținut că prin Legea 262/2009, legiuitorul a înțeles să prevadă în privința licențelor de exploatare aplicabilitatea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii sub toate aspectele reglementate de licență, mai puțin în ceea ce privește redevența aplicabilă, element care este supus revizuirii conform art. III alin. (1) Legea 262/2009.

Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor în ceea ce privește aplicarea în timp a prevederilor art. 60 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003.

Astfel, conform art. 3 pct. 31 din Legea nr. 85/2003 modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, redevență minieră este definită ca fiind, suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului. Prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 privind modul de stabilire a redevenței.

Art. IV din O.U.G. nr. 101/2007, prevedea că, licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Termenul de finalizare a renegocierii se stabilește prin ordin al conducătorului autorității competente. (3) Licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere, astfel cum au fost renegociate, se modifică/completează prin încheierea de acte adiționale între autoritatea competentă și titular. (4) În vederea renegocierii, autoritatea competentă notifică titularul cu privire la data renegocierii și modificările/completările corespunzătoare.

Prin Legea nr. 262 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003, în art. II s-a arătat că, taxele și redevențele instituite O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere, după caz, iar prin art. III, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2007. (2) Actele adiționale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licență și intră în vigoare, prin semnarea lor de către conducătorul autorității competente, conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2007.

Așadar, prevederile art. III sunt imperative, născând în sarcina respectivelor părți o obligație, astfel că, neimplementarea acestei măsuri constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți.

Într-adevăr, potrivit art. 60 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga durată, în condițiile în care au fost încheiate și respectiv, prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului.

Este însă de remarcat faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2003, licența de exploatare se acordă prin negociere în baza unei cereri…..titularul licenței de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare și o redevență minieră, conform prezentei legi.

De asemenea, având în vedere și celelalte dispoziții din Cap. III al Legii nr. 85/2003 precum și ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, se constată că, licențele de exploatare cuprind mult mai multe clauze și nu doar obligația de plată a redevenței miniere, rezultând cu evidență faptul că o parte a acestora sunt negociabile, în timp ce altele (printre care și plata redevenței minieră) sunt reglementate, stabilite prin lege, părțile neputând deroga de ele. De altfel, prin licențele de exploatare nu se stabilesc aspectele legate de modalitatea de calcul a redevențelor miniere, acestea fiind prevăzute de lege, ci doar obligația de plată a acesteia .

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale incidente, rezultă că, dacă prevederile licențelor rămân valabile pe întreaga lor durată în condițiile în care au fost încheiate (în privința clauzelor negociate), titularului licenței îi revine însă obligația plății taxelor, redevențelor și tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării respectivei licențe, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare. Această interpretare este data și prin Decizia nr. 972/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al ÎCCJ în care s-a stabilit că ANRM are obligația încheierii de acte adiționale la cele 47 de licențe de concesiune pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiționale (printre care și cele ale recurentei reclamante) iar încheierea actelor adiționale de stabilire a redevențelor nu este condiționată de acordul de voință al A.N.R.M. și al titularului de licență, nefiind 32 deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligație, atât pentru A.N.R.M., cât și pentru titularii de licență.

Așadar, contrar susținerilor recurentelor, prevederile privind cuantumul și modul de calcul al redevenței miniere aparțin părții regmentate a contractului de concesiune și nu părții negociate.

Nu pot fi reținute susținerile recurentelor nici în ceea ce privește faptul că această interpretare ar conduce la efecte retroactive ale legii întrucât, dispozițiile legale din Legea nr. 262/2009 privesc efectele viitoare ale unei situații trecute, respectiv modul de calcul pentru viitor a redevențelor miniere datorate în baza unor licențe de exploatare încheiate sub imperiul unei alte legi, așa cum corect a constatat și instanța de fond.

Înalta Curte nu-și poate însuși nici aserțiunile referitoare la caracterul de normă tranzitorie a prevederilor art. III din din Legea nr. 262/2009, însă își însușește pe deplin modul în care instanța de fond a răspuns acestei critici a recurentei reclamante. De altfel, în această privință se constată că recurenta nu a făcut decât să reitereze în calea de atac o apărare de la fond, neaducând nicio critică concretă modului în care, prin sentința atacată această apărare a fost înlăturată.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A. în sensul că auditorii au obligația ca, în finalul activității de verificare, să ia măsuri pentru reîntregirea bugetului entității verificate. Înalta Curte își însușește întru totul considerentele instanței de fond potrivit cărora, scopul final al activității auditorilor c