ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 899/2020

Ședința publică din data de 17 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.08.2013 sub numărul x/2013 reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea încheierii nr. 81/31.05.2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, în principal ca emisă cu exces de putere si, în subsidiar, ca netemeinică și să se dispună pe cale de consecință și anularea Deciziei nr. 18/31.05.2013 a Curții de Conturi.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1537 pronunțată în data de 28.04.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, și cu intervenienții accesorii S.C. A. S.R.L., Federația Națională Sindicală Salroca, și Fondul Proprietatea S.A., ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții S.C. A. S.R.L., Federația Națională Sindicală Salroca și Fondul Proprietatea S.A, ca neîntemeiate.

I. Cererile de recurs

Împotriva sentinței nr. 1537 din data de 28.04.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. și intervenientul accesoriu FONDUL PROPRIETATEA S.A..

Prin recursul său, reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. a invocat dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. solicitând, în principal, anularea hotărârii, ca nemotivată și în subsidiar, casarea acesteia și rejudecând cauza, să se admită contestația formulată de societate împotriva încheierii nr. 81/31.05.2013, cu consecința anulării acesteia, în principal, ca fiind emisă cu exces de putere și în subsidiar, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta reclamantă că hotărârea atacată este nelegală prin prisma art. 488 punctul 6 noul C. proc. civ., în sensul că aceasta nu este motivată .

Astfel, instanța de fond nu a făcut o analiză proprie a susținerilor ambelor părți și a probatoriului administrat în cauza ci doar a reținut ca pertinente numai apărările formulate de pârâta Curtea de Conturi a României, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil.

Instanța a omis sa se pronunțe asupra unor capete de cerere care sunt mentionate în mod expres în contestația împotriva deciziei nr. 18/2013 și a încheierii nr. 81/2013 respectiv, asupra problemei fondului de 6% pentru retehnologizare și a sezonalității activității.

Apreciază că hotărârea pronunțată nu întruneste condițiile de formă prevăzute de art. 425 noul C. proc. civ., potrivit căruia, aceasta trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părtilor.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie sa fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o buna administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

Invocă în acest sens Decizia nr. 3338/11.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție arătând că, nemotivarea hotărârii este echivalentă cu nerespectarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor privind dreptul la un proces echitabil.

Consideră hotărârea pronunțată ca netemeinică și nelegală pentru motive de nelegalitate ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., arătând că, hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, încheierea nr. 81/2013 fiind emisă cu exces de putere de către pârâtă.

În acest sens, pârâta nu a analizat Obiecțiunile formulate de la Raportul de control motivat de faptul ca acestea au fost depuse tardiv, aspect nereal întrucât, raportul de control emis de pârâtă a fost transmis spre semnare la data de 30.04.201 iar datorita zilelor libere legal acordate, ultima zi de depunere a obiecțiunilor la raport era în data de 16.05.2013, dată care a fost respectată, obiecțiunile fiind astfel formulate și depuse în termenul legal.

Apreciază că este nelegală susținerea pârâtei care a fost reținută ca fondată de către instanța în sensul că obiecțiunile nu au fost formulate în termenul legal și din acest considerent nu au putut fi luate în calcul la judecarea contestației împotriva Deciziei emise de auditori ulterior raportului de control. Procedând astfel, pârâta i-a încălcat dreptul la apărare și a comis un abuz de putere, ce trebuie cenzurat de către instanța de recurs

Instanța de fond a respins apărările pe care le-a formulat pe considerentul că nu s-a solicitat prin acțiunea formulată anularea și a raportului de control însă aceasta constituie o gravă eroare, întrucât nu era necesară precizarea în mod expres în contestație a acestui fapt, motivat de faptul ca raportul de control este un act administrativ subsecvent încheierii nr. 81/2013 și Deciziei nr. 18/2013, indisolubil legat de cele 2 acte administrative anterior menționate.

Or unul din efectele anularii încheierii nr. 81/2013 și Deciziei nr. 18/2013 ii constituie anularea și actelor subsecvente deci, pe cale de consecință, și a raportului de control, potrivit principiului de drept resoluto iare dantis, resolvitur ins accipientis, consfiintit de art. 1254 și art. 1325 C. civ.

Cu privire la criticile referitoare la faptul că din Comisia de soluționare a contestației face parte și conducătorul departamentului care a emis decizia contestata (si care a și semnat-o), astfel că art. 213 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi instituie un conflict de interese, apreciază că acestea sunt pertinente și sustenabile. Câtă vreme din comisia respectivă face parte și persoana care a semnat decizia contestată este mai mult decât evident că aceasta nu poate soluționa contestația în mod obiectiv, iar acest lucru conduce la justa concluzia ca nu este asigurată imparțialitatea acelei persoane în soluționarea contestației.

Cu privire la apărările formulate referitoare la faptul că încheierea nr. 81/2013 este anulabilă întrucât nu cuprinde toate elementele prevăzute de art. 223 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, învederează că, reținerea de către instanța de fond a faptului că nu s-a făcut dovada vreunei vătămări care nu putea fi înlaturată decât prin anularea respectivei încheieri, nu este sustenabilă deoarece, ca urmare a emiterii încheierii nr. 81/2013, măsurile dispuse prin Decizia nr. 18/2013 au devenit executorii. În consecință, vătămarea rezultă din punerea în practică a măsurilor dispuse de auditori și recuperarea prejudiciilor stabilite de auditori, care de cele mai multe ori nu mai pot fi recuperate pe cale judecătoreasca ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, termen ce în unele situații era deja împlinit la data când masurile au devenit executorii.

Instanța nici măcar nu a indicat prevederea legala presupusă a nu fi fost încălcată și a făcut doar unele remarci cu caracter general, care nu sunt aplicabile spetei.

Cu privire la criticile formulate împotriva masurilor dispuse de auditori prin Decizia nr. 18/2013, fata de reținerile instanței, invederează următoarele motive de recurs:

În ceea ce privește măsura dispusă la punctele 20 și 21 din decizia nr. 18/2013, motivul de recurs îl constituie aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, în mod greșit s-a reținut că SNS S.A. avea obligația ca și anterior datei de 01.01.2013 să aplice procedurile prevăzute de legislația achizițiilor publice. Pentru a se pronunța astfel instanța a avut în vedere aplicabilitatea cu prioritate a prevederilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei și Comerțului nr. 1579/2007, act invocat și de pârâtă în încheierea nr. 81/2013. Acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României și nu poate fi opus terților, nepublicarea acestuia lipsind de efecte juridice respectivul act, care nu este un act normativ cu putere de lege ci un act intern ce nu poate fi opus terților.

Potrivit normelor legale de tehnica legislativa exista o ierarhie clara a actelor normative, iar un ordin emis de un ministru (care nici măcar nu este publicat în Monitorul Oficial pentru a asigura opozabilitatea fata de terți) nu poate avea o forță juridică mai mare decât o ordonanță de urgență care este adoptată de Guvernul României și aprobată ulterior de Parlament.

Subliniază astfel faptul că, în perioada ce a făcut obiectul controlului Societatea Națională a Sării S.A. nu era autoritate contractantă în înțelesul prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, iar din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că SNS S.A. nu se încadra, la aceea dată, în nicio situație dintre cele enumerate, astfel nu avea obligativitatea aplicării O.U.G. nr. 34/2006 și a oricăror altor norme de aplicare a acesteia.

Prin O.U.G. 77/27.11.2012 a fost modificata O.U.G. nr. 34/2006 în sensul introducerii lit. b)

1

la art. 8, iar potrivit acestei modificări legislative, SNS S.A. a fost inclusă în rândul autorităților contractante începând cu 01.01.2013. Aceasta prevedere legala a fost însă abrogata prin Legea nr. 193/26.06.2013, prevederile lit. b)

l

având o aplicabilitate limitată în timp.

Prin urmare pentru achizițiile de produse, servicii și lucrări SNS S.A. aplica un "Regulament propriu privind organizarea și desfășurarea procedurilor pentru achizițiile de produse, servicii și lucrări", aprobat prin Decizia CA nr. 15/18.07.2013 și de către autoritatea tutelara, Ministerul Economiei prin adresa nr. x/04.09.2013, înregistrata SNS S.A. cu nr. x/09.09.2013.

Prin O.U.G. Nr. 51/28 iunie 2014 (pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 34/2006), art. 16

1

a fost abrogat, și cu el dispare obligativitatea SNS S.A. de a elabora "norme procedurale interne care să asigure respectarea principiilor nediscriminării și egalității de tratament, transparenței, proporționalității și recunoașterii reciproce" și care sa fie aprobate de autoritatea tutelara.

Conchide că, pe de o parte ca anterior datei de 01.01.2013 SNS S.A. nu îi era aplicabilă legislația privind achizițiile publice, nefiind încadrată în categoria autorităților contractante, iar pe de alta parte, că derularea procedurilor de achiziție în cadrul SNS S.A., s-a desfășurat cu respectarea prevederilor legale, interne și statutare aplicabile. O interpretară contrară a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 34/2006 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 77/2012 ar constitui o adăugare la lege, fapt ce este interzis de lege, cu atât mai mult instanța este ținută sa respecte și să aplice legea și nu poate emite opinii care în fapt adaugă la lege.

Cu privire la măsurile 14,17,22 din Decizia nr. 18/2013, recurenta consideră că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor Statutului SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997.

Instanța nu a avut în vedere faptul că Statutul SNS S.A. aprobat prin H.G. nr. 767/1997 a suferit în timp mai multe modificări.

Modificarea Statutului SNS S.A prin introducerea plafoanelor valorice de avizare/aprobare s-a dispus prin Hotărârea AGA din 24.10.2011, intrată în vigoare pentru societate în 07.11.2011, motiv pentru care, în perioada 2010 - 2011, nu era nevoie de aprobarea Consiliului de Administrație pentru aceste operațiuni.

Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiționale la contractele de licență și calculul redevenței miniere în cazul produsului sare soluție), consideră că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003.

Arată astfel că, în ceea ce privește încheierea actelor adiționale, instanța a reținut ca exista regula potrivit căreia licențele în vigoare rămân în vigoare în condițiile în care au fost încheiate însă exista și o excepție și anume ceea a încheierii actelor adiționale în ceea ce privește cuantumul redeventei miniere ca urmare a modificărilor legislative, în termen de 90 zile de la data intrării în vigoare a legii de modificare.

Interpretarea instanței este în opinia recurentei greșită, întrucât nu s-a avut în vedere prevederile art. 21 alin. (2) din legea minelor prin care se dispune "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului". Or, prin actele normative de modificare a cuantumului redevenței nu sunt introduse prevederi legale în favoarea sa ci, din contra, sunt mai defavorabile și mai oneroase.

Instanța a mai reținut și faptul ca prin licențele de exploatare nu se stabilesc aspecte legate de modalitatea de calcul a redeventei, motiv pentru care acest element este supus revizuirii conform art. 1ll alin. (1) din Legea nr. 262/2009.

În opinia sa, constatările instanței sunt rezultatul interpretării în mod greșit a art. 31 și art. 118 din H.G. nr. 1208/2003 și art. 45 din Legea nr. 85/2003. Or, aceasta reținere este greșita și nu se susține motivat de faptul că în aplicarea prevederilor legale mai sus menționate, în licența de exploatare la art. II se reglementează modalitatea de calcul a redeventei miniera. Pe cale de consecință, contrar opiniei instanței, în licența de exploatare exista o reglementare expresă în acest sens.

Instanța a înlăturat apărările formulate în sensul că nu îi sunt aplicabile prevederile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 întrucat sunt în contradicție cu prevederile art. 60 din Legea nr. 85/2003, motivat de faptul ca cele 2 norme nu se exclud ci se completează. Este o interpretare greșită a legii minelor date de instanța, întrucat prin aceasta se aduce atingere unei alte norme legale, art. 21 alin. (2) din același act normativ dar și principiului de drept al neretroactivitatii legii civile.

Din analiza dispozițiilor art. 21 alin. (2) și ale art. 60 din Legea nr. 85/2003, fără dubiu, că legea aplicabilă licențelor deținute de SNS S.A. este cea existentă la data intrării în vigoare a licenței, respectiv la data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Guvernului de aprobare a acesteia si, pe cale de consecință cuantumul redevenței aplicabil SNS S.A. este cel stabilit în licența de exploatare și nu cel prevăzut în actele normative de modificare a legii minelor.

Chiar din interpretarea logică a prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 rezultă că legiuitorul nu stabilește o obligație imperativă în sarcina titularilor de licențe în vigoare de a plăti o cota a redeventei de 0,80 euro (1 euro, după caz) pe unitate de producție minieră, ci dă posibilitatea părților de a renegocia cuantumul redevențelor stabilite conform licențelor existente, urmând ca, în măsura în care părțile au ajuns la un acord de voința după renegociere, să incheie acte adiționale care să modifice licența în sensul intelegerii pârtilor.

Asa cum rezulta din dispozitile art. IV, alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007, "termenul de finalizare a renegocierii se stabilește prin ordin al conducătorului autorității competente". Menționează că, până la acest moment, Ordinul menționat anterior nu a fost publicat sau comunicat pentru a-i fi opozabil.

Chiar și în această situație, precizează că potrivit normelor de drept civil actul adițional este "acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 din C. civ.), iar potrivit art. 1204 C. civ. "consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză".

Prin urmare, prin reglementarea prevăzuta la alin. (4) art. IV, legiuitorul a lăsat la latitutinea părtilor încheierea sau neîncheierea unui act adițional de modificare a condițiilor din Licențe, și în nici un caz nu a stabilit o obligație imperativă, având în vedere natura juridica a actului adițional/contractului.

Prin Legea 262/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007 art. IV a fost abrogat și s-a statuat ca art. 60 va avea următoarea forma: "(1) Prevederile licențelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate."

Prin Legea nr. 262/2009 a fost modificat și alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 85/2003, în sensul ca "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului".

Din dispozițiile art. 136 alin. (3) și (4) din Constituție, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 7 din Legea nr. 61/1998 și ale Legii nr. 85/2003, reiese faptul ca licențele de exploatare minieră sunt concesiuni de bunuri publice. Pe cale de consecința, licențele încheiate între SNS-SA și ANRM au natura juridică a contractelor de concesiune, care au atât o parte reglementata (legală) cât și o parte negociată (contractuală).

Apreciază că, prevederile privind cuantumul și modul de calcul al redevenței miniere aparțin părții negociate a contractului de concesiune și nu părții reglementate.

Acest fapt rezultă și din interpretarea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009, care se aplică doar licențelor negociate și încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009 și nicidecum licențelor aflate deja în curs de executare la acea dată (cum sunt licențele deținute de SNS S.A. ce au fost încheiate în anul 1999), licențe care beneficiază de principiul conservării conținutului lor în forma de la data emiterii, inclusiv în ceea ce privește nivelul redevenței.

Singura situație în care aceste licențe puteau fi modificate era aceea în care ambele părți, titularul licenței și autoritatea publică competentă, conveneau acest lucru în cazul în care interveneau anumite prevederi mai favorabile titularului decât cele stabilite inițial prin licențele de exploatare.

Un argument în plus ca dispozițiile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 nu se aplică licențelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi îl constituie și faptul că prin aceste dispoziții legale s-au stabilit valori mai mari ale redevențelor decât cele stabilite prin licențele încheiate, astfel că nu este aplicabilă nici excepția prevăzută de leguitor, întrucât, prevederile Legii nr. 262/2009 nu sunt mai favorabile societății, ci, dimpotrivă, sunt mai oneroase.

Norma legală invocată de către instanță, Legea nr. 262/2009 este o lege de aprobare a unei ordonanțe și cuprinde în corpul său prevederea art. 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 ce stabilește că noua reglementare NU se aplică licențelor în vigoare.

Acest fapt este important pentru interpretarea actului normativ deoarece articolul 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 fusese abrogat iar Legea nr. 262/2009 îl reintroduce.

Art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 prevede că: "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redeventelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2007".

Deși Legea nr. 262/2009 este legea de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007, prevederea referitoare la încheierea actelor adiționale nu se regăsește în cuprinsul O.U.G. nr. 101/2007 ci în capitolul de Norme tranzitorii din legea de aprobare, anume în art. III din Legea nr. 262/2009. În acest sens, interpretarea aplicării lor din data intrării în vigoare a ordonanței - anul 2007, este total eronată și ar conduce la efecte retroactive ale legii, interzise expres de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Art. III din lege, invocat de auditori în raportul de control și în decizie și reținut și de instanța ca fiind aplicabil, este așadar o normă tranzitorie a acestei legi, ce prevede modul în care se va face trecerea de la regimul juridic anterior la cel nou reglementat. De aceea, interpretarea normei tranzitorii se face exclusiv prin raportare la noua reglementare, pentru că este accesorie acesteia. Din acest punct de vedere, noul regim juridic, adică cel la care urmează să se facă tranziția, nu există, deoarece art. 60 din O.U.G. nr. 101/2007, păstrată în corpul Legii nr. 262/2009, stabilește că nu se aplica licențelor în vigoare.

Această prevedere se regăsește cu consecvență în actele normative care reglementează instituția juridică a licențelor de exploatare, consacrând caracterul contractual al acestora, adică preponderența acordului de voință al părților -și al siguranței civile a raportului juridic dintre părți.

Ca forță juridică, hotărârile Guvernului prin care sunt aprobate licențele de exploatare sunt acte normative cu putere mai mare decât ordinele ANRM, legalitatea unui ordin stabilindu-se în raport de H.G. și nu vice-versa.

Consideră că ANRM, ca autoritate competentă, avea la dispoziție, în măsura în care normele legale se pot interpreta așa cum o face Curtea de Conturi, dreptul la acțiune prin care să oblige SNS S.A. să încheie actele adiționale care să modifice condițiile din licență. Precizează că la acest moment, între ANRM și SNS S.A. nu exista niciun litigiu care sa aibă un astfel de obiect.

Prin urmare, daca prin neîncheierea de acte adiționale la Licențe a fost creat un prejudiciu Bugetului de stat, acest fapt este cauzat de pasivitatea ANRM care avea atât interesul cat și instrumentele de a colecta aceste sume și în nici un caz nu este cauzat de SNSSA.

Societății Naționale a Sării nu îi revine obligația de a aplica redevența în cotele menționate auditori și de a plăti eventuale sume restante, și din alte considerente

Astfel, în perioada 05.04-21.09.2011 s-a desfășurat la sediul SNS-SA un control financiar al ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecție Fiscală, ce a avut ca obiect verificarea și a redeventelor miniere.

Perioada supusă verificării a fost 01.01.2006-30.06.2010, în perioada 08.10.2007 -30.06.2010 fiind în vigoare prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea 262/2009, nefăcând nici o referire la obligația societății de a aplica prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea nr. 262/2009.

În anii 2011 și 2013, SNS-SA a fost verificată de către ANAF-Direcția Generală Administrare Mari Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară cu privire la modul de constituire, repartizare și virare a dividendelor SNS-SA.

Chiar dacă obiectul supus verificării nu are legătură directă cu calculul redevenței miniere, controalele s-au finalizat prin întocmirea unor note unilaterale în care nu s-au reținut abateri în sarcina SNS-SA, sens în care se poate deduce, logic, că societatea a întocmit și raportat corect indicatorii economico-financiari (venituri, cheltuieli, rezultatul execițiului, etc.)

Un alt argument în sensul că nu este obligata sa încheie actele adiționale este reprezentat de faptul ca în opinia, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 nu sunt constituționale, instanța de fond admițând excepția de neconstitutionalitate invocata de intervenienta Fondul Proprietatea și sesizând Curtea Constituționala cu soluționarea acestei excepții.

Daca intenția legiuitorului era ca modificările aduse art. 45 din legea minelor sa se aplice în virtutea legii, atunci nu mai era necesară introducerea prevederii legale privind incheierea unor acte adiționale la licențele de exploatare, ci era suficienta emiterea unui act de către ANRM transmis tuturor titlurilor de licențe prin care sa se aducă la cunoștinta cuantumul redeventei miniere.

Pe cale de consecință, față de argumentele prezentate, apreciază că Societatea Naționala a Sării S.A. nu are obligația de a achita redevența minieră în cuantumul prevăzut de O.U.G. nr. 101/2007 și nici în cuantumul stabilit de Legea nr. 269/2009 ci în cuantumul stabilit prin licențele de exploatare încheiate, motiv pentru care consideră că este nelegală măsura dispusă de Curtea de Conturi a României în sensul de a încheia acte adiționale la licențele de exploatare prin care să fie modificat cuantumul redevenței.

Cu privire la modul de calcul al redeventei la produsul sare soluție, apreciază ca hotărârea instanței este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 45 din legea minelor. Redeventa se calculează în funcție de cantitatea de sare extrasă din minereu și reprezintă în fapt o compensare în bani a cantității de sare extrasă din rezerva pe care o pierde Statul Roman ca urmare a exploatării.

Sarea soluție este un amestec de sare și apă. În cazul acestui produs cantitatea la care se aplică redevența este cantitatea de sare soluție extrasă.

Livrarea de sare soluție facturate conțin sare soluție extrasă plus sare soluție recirculată. Dacă s-ar aplica redeventa la sarea livrată, sarea recirculată ar fi impozitată cu redevența de mai multe ori în funcție de ciclurile de recirculare.

Procesul tehnologic, instituit prin construcția în acest fel a Combinatului chimic B., constă în extragerea unei cantități de sare soluție - saramură - din zăcământ, transmiterea sa la B., care reține o treime din sarea dizolvată și reintroducerea a două treimi din sarea dizolvată înapoi în zăcământ, prin conducte. Acest proces tehnologic se numește recirculare. Recurenta arată că plătește redevența la valoarea sării ce părăsește zăcământul la un ciclu tehnologic, adică a unei treimi din sarea dizolvată, deoarece 2/3 se reîntoarce în zăcământ în cadrul procesului tehnologic.

Curtea de Conturi consideră că trebuie plătită redevența la nivelul de 3/3 din sarea dizolvată iar cele 2/3 din sare care este reintrodusă în zăcământ este un beneficiu al statului, prin faptul că proprietatea asupra sării - deci vânzarea - se transferă pe toată sarea, iar recircularea este un alt act juridic, diferit și ulterior vânzării, care iese de sub prevederile contractului de licență, anume faptul că recurenta recumpără sarea neconsumată și o reintroduce în zăcământ ca act voluntar de liberalitate.

Această constatare este greșită, deoarece B. refacturează sarea recirculată, actul juridic de vânzare-cumpărare fiind circumstanțiat naturii speciale a ciclului tehnologic. Vânzarea este numai pe o treime din sare, dar se facturează inițial toată sarea pentru că trece în paza juridică a B.. Astfel, actul juridic de recirculare, de intrare în zăcământ, nu se confundă cu intrarea respectivei sări în patrimoniul Societății Naționale a Sării S.A., deoarece zăcământul aparține Statului Român iar societatea, ca operator minier, nu întregește patrimoniul său cu produsul minier recirculat. Deci, actul juridic de recirculare nu este de sine stătător, cum greșit califică și constată Curtea de Conturi (si implicit și instanța de fond), ci este un subsecvent accesoriu furnizării, cu efect regulator, din cauza naturii speciale a procesului tehnologic

În ceea ce privește măsura 23 și 24 din Decizia nr. 18/2013, instanța a reținut ca pertinente constatările pârâtei în sensul că au fost aprobate și efectuate cheltuieli de personal/salariale peste limitele prevăzute în legea bugetului de stat aferent anilor 2010-2011.

Aceasta susținere a instanței este neîntemeiată întrucât, SNS S.A. întocmeste un proiect de buget de venituri și cheltuieli (denumit în continuare BVC) care este avizat de către Consiliul de administrație al societății și aprobat de către Adunarea Generala a Acționarilor.

Ulterior proiectul de buget primește viza de legalitate de la Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii.

Daca constatarea auditorilor ar fi fost reala, atunci cel puțin una din entitățile avizatoare ar fi sesizat acest lucru și ar fi retrimis proiectul de BVC pentru a fi revizuit și modificat. Or acest fapt nu s-a întâmplat iar proiectul de BVC a fost aprobat în forma propusă de SNS S.A. de către Guvernul României și publicat în Monitorul Oficial. Pe cale de consecință, SNS S.A. nu poate fi incriminată de nerespectarea legii bugetului de stat câtă vreme entitățile care au avizat pentru legalitate nu au constatat nicio abatere de la legalitate și au avizat favorabil proiectul de BVC.

Cu privire la reținerea instanței că în cazul acordării adaosurilor salariaților societatății s-ar fi încălcat prevederile contractului colectiv de muncă, apreciază ca raționamentul instanței este greșit, deoarece, în condițiile în care este ținută de limitarea legală a cheltuielilor salariale, singurul mod de stimulare al muncii rămane plata salariului procentual cu producția realizată, astfel cum prevăd prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății. Acest fapt, deși are o bază legală, este criticat și considerat nelegal atât de către părâtă cât și de către instanța, în contra interpretării singurelor părți îndreptățite să interpreteze contractul colectiv de munca, adică patronatul și sindicatele.

Cu privire la masurile 25 și 26 din Decizia nr. 18/2013 referitoare la presupusa vânzare sub costuri, apreciază că instanța, prin respingerea apărărilor formulate, a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 din Legea nr. 21/1996 legea concurentei și ale O.G. nr. 99/2000.

Societatea nu a vândut nici un produs și nu poate vinde nici un produs sub costul de producție, pentru simplul fapt că procedurile interne privind ofertarea și încheierea contractelor nu permit acest lucru. Societatea are organizata contabilitatea de gestiune în conformitate cu prevederile Legii contabilității (82/1991) și ale O.M.F. 1826/2003 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea și conducerea contabilității de gestiune. Pe aceasta bază, societatea a implementat un program informatic care calculează cu exactitate costurile atât în faza de ofertare, antecalculatia de cost și antecalculatia de preț, cât și în faza de postcalcul, după derularea operațiuni. În continuare, recurenta arată din ce este format costul de producție, în care, pe lângă altele, nu intră cheltuielile de desfacere și cheltuielile generale de administratie.

Constatarea auditorilor a avut în vedere costul total al produsului și nu costul de producție care este mai mic. Legea concurenței face trimitere la costul de producție și nu la costul total.

Afirmația auditorilor (reținute și de instanța ca pertinente) că societatea a încălcat legea prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni, raportul făcând trimitere la contractele încheiate de societate cu CNADNR, este de asemenea greșită și nefundamentată. Arătă că acest beneficiar a derulat procedura de achiziție prin Bursa Română de mărfuri în baza prevederilor O.U.G 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică a contractelor de lucrări publice și a contractelor de concesiune servicii. Ori aceasta este o procedură transparentă și concurențială, concepută tocmai pentru a proteja achizitorul (entitatea publică) de eventualele abuzuri ale furnizorilor. În condițiile actului normativ invocat este imposibil ca vreun furnizor să impună preturi majorate achizitorului.

Mai precizează că singura autoritate în măsura să aprecieze dacă societatea a încălcat prevederile legii concurenței este Consiliul Concurenței în conformitate cu art. 48 din legea 21/1996.

Mai arătă, de asemenea că, această autoritate s-a mai pronunțat anterior pe această speță (adresa x/03.04.2012 prin care Consiliul transmite adresa nr. x/30.04.2010 pe care a transmis-o la data respectivă Curții de Conturi)

Cu privire la diferentele dintre prețul de cost calculat de societate și cel stabilit de către reprezentanții paratei apreciază că aceștia din urmă au făcut o interpretare eronată a textelor de lege aplicabile.

Astfel, s-a constatat de către Curte ca prin neintroducerea în prețul de cost a redevenței miniere în cuantumul de 0,80 Euro/tona (respectiv 1 euro, după caz) pentru săruri haloide și calcularea ei la cuantumul stabilit în anexa la licența (care constituie singurul temei legal în baza căruia SNS S.A. exploatează zăcămintele de sare și care este un act juridic care reflectă voința liber exprimata a celor două parti, respectiv SNS S.A. și ANRM și este calculata redevența) s-a realizat o vânzare sub costuri, fapt ce a determinat încălcarea dispozițiilor art. 17 din O.G. nr. 99/2000.

Raportat la cele prezentate apreciază că, sumele stabilite de către auditorii publici externi au o fundamentare eronată, fiind nesusținute de dispoziții legale.

În situația în care se va constata de către instanța de judecata ca într-adevar cuantumul redevenței este cel prevăzut la art. 45 din legea minelor și nu cel stabilit prin licențe, atunci societatea ar fi în situația în care ar putea fi acuzată cel mult de calculul eronat al costului de producție și nicidecum ca ar fi realizat o vânzare sub costuri, asa cum în mod greșit apreciază atât pârâtă cat și instanța de fond.

Afirmația Curții de Conturi potrivit căreia SNS S.A. a încheiat contracte de vânzare cumpărare cu prețul produsului sub prețul de cost se bazează pe o interpretare subiectivă și eronată a legii, respectiv pe presupunerea ca SNS S.A. trebuia să plătească statului prin ANRM o redevență de 0,80 euro (1 euro) pe unitatea de producție minieră, presupunere care este contrară licențelor de exploatare în care este stabilit în mod cert cuantumul redevenței miniere datorată de societate pentru exploatare.

Prin urmare, având în vedere atât dispozițiile legale incidente cât și normelor de drept general potrivit cărora legea civilă dispune doar pentru viitor, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2003 nu se poate face decât pentru licențele încheiate după intrarea în vigoare a actelor normative în speță și doar prin stabilirea în cuprinsul licențelor a cotelor reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2003, aplicarea cotelor în cauza neoperand "ope legis".

Considerând că măsurile dispuse de auditori nu se justifică, recurenta a arătat în continuare modul în care se efectuează stabilirea prețurilor de vânzare la export.

Consideră că aprecierile Curții de Conturi cu privire la vânzarea sub costul de producție nu au fundament legal, întrucât, asa cum este consemnat și în Raport, SNS S.A. nu a efectuat vânzări sub costul calculat și aprobat la nivel de societate în niciun contract din cele indicate în Raport, prețul de vânzare nefiind mai mic decât costul de producție calculat și aprobat la nivelul SNS S.A..

În consecință, pentru motivele arătate mai sus, având în vedere ca SNS S.A. nu a contractat și livrat sare la export/import sub costurile de producție și nici în pierdere, apreciază că măsurile dispuse sunt neîntemeiate și nelegale și solicită înlăturarea acestora.

Având în vedere legătura indisolubilă între raportul de control, obiecțiunile formulate, decizia și contestația la decizie, mențiunea inserata în cadrul contestației în sensul că contestația la decizie se completează cu obiecțiunile la raport, solicită instanței ca în urma rejudecării cauzei să soluționeze și celelalte critici formulate de SNS S.A. față de masurile dispuse de Curtea de Conturi a României învederate în contestația împotriva deciziei completată cu obiecțiunile la raport.

Recurentul intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. a invocat, prin recursul său, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. și a cererilor de intervenție accesorie formulate în interesul C., în sensul anulării încheierii nr. 81/2013 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României și a Deciziei Curții de Conturi a României nr. 18/2013 și în subsidiar, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

A susținut recurentul - intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. că, deține calitatea de acționar al recurentei-reclamante C., cu o participare de 49% din patrimoniul acesteia, calitate în care a formulat, în fața primei instanțe, cerere de intervenție accesorie în interesul C. prin care a solicitat admiterea în tot a acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată, întrucât, din totalitatea măsurilor dispuse prin Decizie, cele de natură a cauza cele mai grave prejudicii societății sunt cele referitoare la obligația acesteia de a stabili și vira la bugetul de stat diferențe de redevență minieră

Recurenta arată că argumentele concrete invocate privesc soluția primei instanțe de menținere a măsurilor dispuse de auditori cu privire la cuantumul și plata redevenței.

În acest sens, arată că, recurenta-reclamantă C. a fost înființată în anul 1997 în temeiul H.G. nr. 767/1997 și în prezent este deținută în proporție de 51% de Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului și în proporție de 49% de Fondul Proprietatea.

În cursul anului 1999, C. a încheiat cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale 13 licențe de exploatare având ca obiect concesionarea în favoarea C. a dreptului de exploatare și valorificare a resurselor minerale (sare gemă, sare soluție, calcar și tuf industrial), în temeiul și în condițiile Legii minelor nr. 61/1998.

În conformitate cu art. 31 din această lege, în schimbul dreptului de exploatare a resurselor de sare, C. a achitat o redevență de 2% din valoarea producției miniere realizate anual, în toata perioada cuprinsă între data încheierii licențelor și până în prezent. Că redevența datorată de C. pe toată durata de valabilitate a Licențelor este cea de 2% stabilită potrivit Legii nr. 61/1998 rezultă din actele normative adoptate succesiv în domeniul activităților miniere, toate acestea confirmând, atât principiul potrivit căruia licențele de exploatare rămân suspuse legii în vigoare Ia data încheierii lor (tempus regit actum), cât și principiul obligativității contractelor (pacta sunt servanda), stabilind că licențele încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot fi modificate decât cu acordul titularului ori în situația în care modificările respective sunt mai favorabile titularului licenței.

În concret, recurenta arată că, Legea minelor nr. 61/1998 stabilește, la art. 11 alin. (2), că "prevederile licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, în condițiile existente la data încheierii" iar Legea minelor nr. 85/2003 (care abrogă Legea nr. 61/1998) conține prevederi similare celei mai sus citate

Dispozițiile art. 21 alin. (2) și art. 60 alin. (1) stabilesc că prevederile licențelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân valabile pe întreaga lor durată în condițiile în care au fost încheiate, cu excepția:

- cazului în care legea nouă conține dispoziții legale mai favorabile titularului - art. 21 alin. (2);

- cazului în care însuși titularul licenței solicită modificarea acesteia în condițiile legii noi - art. 60 alin. (2);

De asemenea, O.U.G. nr. 101/20071 (care modifică Legea nr. 85/2003, inclusiv în sensul majorării substanțiale a redevenței miniere) abrogă dispozițiile art. 60 din Legea nr. 85/2003, însă menține - la art. 21 alin. (2) - principiul potrivit căruia licențele încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.

De la această regulă există două excepții, cazul în care părțile convin modificarea ori completarea licențelor -art. 21 alin. (2) și cazul în care are loc prelungirea duratei licenței, când autoritatea competentă are obligația de a renegocia condițiile licenței, prin încheierea de acte adiționale - art. 21 alin. (3) și (4). Totodată, Legea nr. 262/20092 (care aprobă O.U.G. nr. 101/2007) întărește principiul conservării licențelor în forma în care au fost încheiate cu singura excepție a apariției unor situații mai favorabile titularului

În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi la C. în perioada ianuarie- aprilie 2013, auditorii au întocmit Decizia nr. 18/2013 criticată în cauza de față iar între alte pretinse abateri reținute la pct. 11 din considerente este menționat că, pentru cele 13 licențe încheiate în anul 1999, C. nu a încheiat cu ANRM acte adiționale de majorare a cuantumului redevenței miniere în termenul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009.

În opinia auditorilor, refuzul C. de a încheia actele adiționale ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 111 alin. (1) din Legea nr. 262/2009, potrivit cărora:

"în termen de 90 de zile de Ia data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007."

Consideră sentința atacată sub acest aspect ca fiind nelegală, întrucât instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009.

Potrivit instanței, dispozițiile analizate s-ar interpreta ca fiind unica excepție de la regula conform căreia licențele în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi rămân supuse legii aplicabile la data încheierii lor. Cu alte cuvinte, instanța susține că licențele se conservă în forma în care au fost încheiate, cu excepția clauzei referitoare la nivelul redevenței, care - întrucât ar aparține părții reglementare/legale a contractului de concesiune minieră - ar putea fi modificată în mod unilateral de către stat ori de câte ori statul ar aprecia că o asemenea modificare este de interes public.

Recurentul intervenient consideră că, obligația de a încheia acte adiționale nu poate fi interpretată ca fiind o excepție de la regula conservării licențelor în forma în care au fost încheiate, deoarece legea stabilește expres și limitativ excepțiile de la această regulă, Arată astfel că, regula conservării licențelor în forma în care au fost încheiate este stabilită de art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003 și reluată de art. 60 alin. (1) din aceeași lege. Excepția de la această regulă este stabilită, în mod expres și limitativ, chiar în cuprinsul acelorași dispoziții, respectiv:

"Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului" - art. 21 alin. (2). Unica excepție de la regula de stabilitate a clauzelor licenței miniere este, deci, stabilită în favoarea titularului licenței, nu în favoarea statului, și constă în aplicarea imediată a dispozițiilor legale noi mai favorabile titularului.

Așadar, obligația de a încheia acte adiționale de majorare a redevenței nu poate fi calificată ca fiind unica excepție de la regula stabilității clauzelor concesiunilor miniere, întrucât singura excepție de la această regulă este apariția unor dispoziții legale mai favorabile titularului, or dispozițiile privind majorarea redevenței sunt, desigur, defavorabile acestuia.

Interpretarea potrivit căreia statul ar putea oricând, pe parcursul executării licențelor, să majoreze redevența minieră contravine întregului mecanism conceput de legiuitor pentru funcționarea, în condiții transparente și predictibile, a concesiunilor miniere.

Nici caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate nu justifică pretinsa posibilitate a statului de a modifica unilateral clauza privind nivelul redevenței.

În concluzie, recurentul intervenient consideră că, art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 nu poate fi interpretat în sensul în care s-ar aplica licențelor a căror perioadă de valabilitate nu a expirat la data intrării în vigoare a legii.

Interpretarea dată de instanță dispozițiilor art. III alin. [1) din Legea nr. 262/2009 încalcă nu numai dispozițiile art. 21 alin. (2) și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 262/2009, ci și principiile fundamentale ale securității juridice și neretroactivității legii.

Recurentul-intervenient critică și faptul că prima instanță a respins argumentul său potrivit căruia măsurile privind obligarea C. să vireze la buget diferențele de redevență au fost dispuse cu încălcarea competențelor Curții de Conturi. Obligația auditorilor publici este ca, în baza constatărilor și concluziilor rezultate din activitatea de audit, să dispună măsuri pentru reîntregirea bugetului entităților verificate. Curtea de Conturi nu poate dispune, în nicio situație, măsuri care să prejudicieze bugetul entității verificate.

În acest sens, recurenta consideră că, în loc să oblige C. să achite diferențele de redevență la bugetul de stat, Curtea de Conturi trebuia să controleze ANRM și, la finalul controlului, să oblige ANRM să recupereze redevență de la C.

Așadar, activitatea Curții de Conturi are drept scop final reîntregirea bugetului entităților pe care le verifică, nu reîntregirea bugetului consolidat al statului, întrucât, în opinia sa, ANAF și nu Curtea de Conturi, este cea care, prin direcțiile din subordine, urmărește reîntregirea bugetului statului prin intermediul activității de colectare a veniturilor statului (art. 6 lit. d) din H.G. nr. 520/2013).

Având în vedere confuzia pe care instanța o face între scopurile urmărite în activitatea celor două autorități publice, rezultă că hotărârea recurată este rezultatul neînțelegerii și aplicării greșite a dispozițiilor legale și constituționale arătate.

II Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurentul- intervenient accesoriu Fondul Proprietatea S.A. a formulat întâmpinare recurenta - reclamantă Societatea Națională a Sării S.A., solicitând admiterea acestui recurs, casarea hotărârii pronunțate de instanța de fond și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar în urma rejudecării să se admită cererea de chemare în judecată și cererile de intervenție formulate în interesul SNS S.A.. În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că ÎCCJ nu poate rejudeca fondul, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin această întâmpinare, recurenta reclamantă reia, în esență, propriile motive de recurs cu referire la măsura nr. 4 referitoare la redevența datorată.

La rândul său, intimata - pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică.

A susținut intimata - pârâtă că, auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României au desfășurat acțiunea de "Control privind situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului precum și legalitatea realizării veniturilor și efectuării cheltuielilor" efectuat la SN a Sării S.A. iar abaterile de la legalitate și regularitate constatate au fost consemnate în Raportul de control nr. x/30.04.2013.

Examinând deficiențele consemnate în Raportul de control nr. x/30.04.2013, a fost emisă Decizia nr. 18/31.05.2013, prin care au fost dispuse 31 de măsuri. Împotriva unui număr de 25 măsuri, SNS S.A. a formulat contestația înregistrată la Curtea de Conturi sub 100.862/21.06.2013 care a fost respinsă prin încheierea nr. 81/01.08.2013. Prin acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze, SN a Sării S.A. a solicitat instanței de judecată să dispună "anularea încheierii nr. 81/31.05.2013 și a Deciziei nr. 18/31.05.2013 a Curții de Conturi".

În cauză au fost formulate cereri de intervenție accesorie de către Fondul Proprietatea S.A., S.C. A. S.R.L. și Federația Națională a Sării S.A..

De asemenea prin încheierea din data de 04.11.2016 s-a dispus sesizarea Curții Constituționale în urma invocării de către intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II și III din Legea nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 23 alin. (1) și art. 45 din Constituția României și a respins cererea de suspendare a judecății.

Prin sentința civilă nr. 1537/28.04.2017 instanța de fond analizând materialul probator administrat în cauză a respins ca neîntemeiate atât cererea formulată de reclamantă, cât și cererile de intervenție accesorie.

Împotriva hotărârii pronunțate au declarat recurs reclamanta, Societatea Națională a Sării S.A. și intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea S.A., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocate de recurenta reclamantă, întrucât "hotărârea pronunțată de instanța de fond nu este motivată ", apreciază că sunt nefondate având în vedere că au fost analizate în cauză argumentele tuturor părților litigiu, prin raportare la materialul probator administrat.

În mod corect, instanța de fond a reținut cu titlul preliminar faptul ca potrivit pct. 227 din RODAS, actul ce se atacă la instanța de contencios administrativ este încheierea pronunțată de Comisia de soluționare contestațiilor.

În aceste condiții, controlul de legalitate în contencios fiind exercitat de instanța de judecată asupra încheierii, nu se pot analiza decât măsurile din decizie în privința cărora s-a formulat contestație, în limita criticilor reiterate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de fond în mod corect nu a analizat pe de o parte criticile formulate prin cererea de chemare în judecată care nu au fost cuprinse și în cadrul contestației administrative, acestea nefiind analizate în cuprinsul încheierii nr. 81/2013, iar pe de altă parte cu privire la fondul de retehnologizare, criticile reclamantei nu au fost reținute întrucât nu au fost cuprinse în cererea de chemare în judecată, a