ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 18/2022

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 01.10.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro (echivalent în RON 450.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro), reprezentând despăgubiri materiale și morale urmare a accidentului rutier suferit de aceasta, produs din vina numitului B., petrecut în data de 10.11.2015 în jurul orelor 23:00, în București, pe trecerea de pietoni de pe sos. Berceni la intersecția cu bld. Metalurgiei, în timp ce conducea motocicleta marca x, cu nr. de înmatriculare x, motocicleta pentru care la acea dată era încheiată o poliță de asigurare R.C.A. la S.C. C. S.A. nr. x. Reclamanta a cerut și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor pe care le va suporta reclamanta cu ocazia judecării prezentei pricini.

Prin sentința civilă nr. 112 din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților; a anulat art. 2 al Deciziei nr. 16886/11.09.2018; a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta și pentru suma de 10.000 euro, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 16886/11.09.2018, reprezentând daune morale; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 50 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea în totalitate a acțiunii, ca nefondată.

3.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat că atât timp cât instanța exercită un control de legalitate și nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei aceasta și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative, respectiv Comisiei Speciale din cadrul FGA.

Consecința anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului FGA la reanalizarea cererii de plată, urmând a ține cont de considerentele instanței de judecată.

Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speță, această situație nu se regăsește, instanța stabilind criterii proprii și procedând și la individualizarea întinderii prejudiciului.

3.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul – pârât a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se bazează, respectiv nu cuprinde o expunere a situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, probe pe care să se construiască raționamentul instanței care se reflecta în considerentele hotărârii judecătorești.

În ședința publica din data de 15.01.2019, reclamanta a renunțat la administrarea probei cu expertiza medico-legală, expertiza tehnică și proba testimonială (aspect de altfel reținut si de către instanța de judecata-pag 5 a Sentinței), fiind încuviințată pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Astfel, în dovedirea pretențiilor, reclamanta a depus în probațiune Ordonanța de clasare din 04.07.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, din care rezultă că a necesitat în vederea vindecării 45-50 de zile, leziuni ce nu i-au pus viața în primejdie și care nu au determinat slutire sau infirmitate post-traumatica, aspect față de care se reține că fapta suspectului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpa (leziunile nu depășesc 90 de zile/nu s-a constatat slutirea victimei).

Concluziile Ordonanței de clasare se coroborează, respectiv au la baza concluziile raportului de expertiza medico-legală, din care rezultă că cicatricea este în zona păroasă. Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei privind angoasele că trebuie să poarte un batic permanent care să îi acopere cicatricea.

Instanța de fond opune FGA că nu ar fi ținut cont la stabilirea sumelor datorate cu titlu de daune morale de suferințele psihice ale reclamantei legate de aspectul său exterior, dar ignoră concluziile raportului de expertiză medico-legală din care rezultă că "pentru evaluarea unui eventual prejudiciu estetic este necesară reexaminarea clinică medico-legală la un an de la data prezentei", raportul fiind emis 13.04.2016.

Ori, în măsura în care un asemenea prejudiciu estetic exista, reclamanta avea tot interesul ca în termenul stabilit de experții medico-legali să se prezinte spre a fi reexaminată. În schimb, reclamanta a renunțat la proba cu completarea la raportul de expertiză.

Recurentul consideră că instanța de fond a refuzat să verifice legalitatea și temeinicia susținerilor sale, respectiv incidența procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedură standardizată pentru a răspunde la cerința de legală constituire a rezervelor de daună.

Recurentul a mai invocat, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., existența unor motive contradictorii, prin faptul că, pe de o parte, instanța de fond a reținut că pârâtul nu ar fi ținut cont de toate consecințele accidentului rutier, iar, pe de altă parte, că nu se acordă daunele materiale solicitate tocmai în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada acelor consecințe vătămătoare.

A mai susținut recurentul că instanța nu a criticat raportarea FGA la valorile adoptate prin Decizia nr. 142/2016, ci doar a arătat că acestea nu constituie criterii legale, instanța nefiind obligată să țină seama de ele, ceea ce înseamnă implicit că instanța de fond a apreciat, asemenea recurentului - pârât, că existența unor criterii obiective în cuantificarea daunelor morale este una imperios necesară tocmai pentru a elimina potențiale discriminări între creditorii de asigurare și între tipurile și gravitatea leziunilor. În esență, raționamentul instanței de fond a fost că raportarea la Procedură este corectă, însă cuantificarea daunelor morale a fost eronată.

3.3. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că a adoptat, prin Decizia Directorului General nr. 142/26.05.2016, procedura de soluționare pe cale amiabila a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât FGA a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situația o impune.

Prin urmare, nu s-ar putea susține că FGA ar fi stabilit în mod arbitrar si netransparent cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la valorile menționate în Anexa 2 a Deciziei nr. 142/26.05.216, care reprezintă o procedură internă validată de lichidatorul judiciar al asigurătorului în faliment în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Așadar, nu se poate retine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA (în lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a unui accident rutier.

Mai mult, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru potențialii creditori de asigurare.

A mai arătat recurentul că nu este în măsură să facă aprecieri asupra timpului necesitat de reclamantă în vederea vindecării sau asupra timpului de vindecare anatomică, a timpului de incapacitate de muncă, a perioadei de vindecare funcțională, toate aceste aspecte intrând în atribuțiile exclusive a unităților medico-legale constituite conform legii.

În fine, a arătat că nu există criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, deci nu există o lege ale cărei prevederi să le fi încălcat. Pentru emiterea deciziei contestate FGA a avut în vedere următoarele aspecte: reclamanta în vârsta de 45 de ani a necesitat spre vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, raportat la diagnosticul: plaga contuză scalp regiune parietala dreapta cu decolare tegumentara, excoriații membru superior drept si ambii genunchi, fracturi costale, fracturi ram mandibular stâng; vindecarea s-a produs complet și corect, fără constituirea de sechele morfo-funcționale, reclamanta nefiind încadrată în grad de handicap; viața reclamantei nu i-a fost pusă în pericol de leziunile suferite; reclamanta nu prezintă incapacitate adaptativă conform înscrisurilor medicale; nu a fost afectată capacitatea de munca a reclamantei; nu prezintă infirmitate fizică/pierdere de organ/simț; conform procesului-verbal - fisa dosar 165666, despăgubirea a fost cuantificată astfel: daune materiale: 156,12 RON și daune morale: 15.000 RON = 50 x 300 RON/zi de îngrijire medicală.

Așadar, trebuia respinsă ca nefondată contestația formulată de reclamantă în condițiile în care instanța poate anula în tot sau în parte actul doar în măsura în care ar considera că s-au încălcat într-un fel sau altul dispozițiile legale incidente în materie și nicidecum nu ar putea statua asupra sumelor datorate cu titlu de daune morale, căci astfel și-ar atribui atribuții care nu sunt specifice puterii judecătorești.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat în limitele și pentru considerentele următoare.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva deciziilor Fondului de Garantare a Asiguraților, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Totodată, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților definește la lit. b) și d) creditorul de asigurări și despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de prezenta lege".

Nu în ultimul rând, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății."

În esență, recurentul susține că instanța de fond prin admiterea în parte a contestației, anularea în parte a deciziei atacate și stabilirea de către aceasta a despăgubirilor și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative, respectiv Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, concluzia la care a ajuns judecătorul cu ocazia aplicării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 cu privire la stabilirea și obligarea recurentului – pârât la plata sumei solicitate ca despăgubire.

Cum din analiza deciziei F.G.A. atacate a reieșit că soluționarea cererii de plată s-a făcut fără a fi avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) din C. civ., instanța de fond a apreciat că în această situație revine în competența sa de plină jurisdicție să soluționeze toate aspectele litigioase, inclusiv prin stabilirea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate.

Prin urmare, faptul că prima instanță, în raport cu circumstanțele cauzei, a apreciat relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale criteriile privind consecințele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic cât și pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care intimatei-reclamante i-au fost afectate viața socială și familială, criteriul echității care presupune existența unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii nu poate conduce la concluzia că ar fi incident motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor instanței de judecată.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speței, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de reclamantă spre vindecare conform certificatului medico-legal, leziunile suferite de acesta și faptul că vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-funcționale, instanța de fond a procedat la individualizarea prejudiciului nepatrimonial de restrângere a posibilităților de viață familială și socială ale reclamantului ca urmare a accidentului produs, în acord cu dispozițiile art. 1391 C. civ., care statuează că în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Așadar, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanțe, susținerile recurentului nu se confirmă; expunerile instanței de fond nu sunt contradictorii, iar nemulțumirile recurentului, cu privire la hotărârea primei instanțe, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, însă doar pentru considerentele următoare.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania."

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziții legale și de circumstanțele factuale concrete, instanța de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală, doar în parte, decizia contestată de reclamantă, sub aspectul daunelor morale.

Constată Înalta Curte că, în ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării suferinței pricinuite.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse intimatei-reclamante prin vătămările suferite. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituția reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobat prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcție de cazul concret al speței, care face obiectul judecății, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/2018 emisă de recurentul-pârât.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurentă reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei FGA și subsecvent instanțelor de judecată.

Corect a reținut judecătorul fondului că recurentul a stabilit despăgubirile morale acordate reclamantei prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale menționate în certificatul medic-legal, fiind ignorate suferințele fizice și psihice suportate de reclamantă în momentul accidentului, cât și ulterior, în urma intervențiilor și procedurilor medicale la care reclamanta a fost supusă.

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanței de judecată deoarece acesta privește doar raporturile dintre părțile unui acord amiabil. În situația în care reclamanta este nemulțumită de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanțele de judecată au obligația să se raporteze, în principiu, la jurisprudența incidentă, având în vedere că nu există dispoziții legale în această materie.

Astfel cum s-a arătat anterior, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, în contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispozițiile art. 1391 C. civ. și în considerarea acestora, atât FGA cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare a fiecărui caz.

În speță, procedând la evaluarea circumstanțelor cazului de față, Înalta Curte apreciază că, în privința cuantumului acordat reclamantei, suma de 5.000 Euro (în loc de 10.000 euro) cu titlu de daune morale este îndestulătoare pentru a indemniza prejudiciul suferit, în acest sens luând act de înscrisurile medicale din care rezultă gravitatea leziunilor suferite, precum și de cele învederate de intimata-reclamantă, și anume că a suferit consecințe negative în plan familial, social și psihic în urma accidentului rutier.

Pe cale de consecință, raportat la cele mai sus menționate, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea cuantumului daunelor morale la suma de 5.000 Euro, prin această reducere asigurându-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs și despăgubirile acordate, în măsură să permită intimatei-reclamante atenuarea suferințelor morale fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va admite recursul recurentului-pârât, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va stabili cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 euro, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 16886/11.09.2018, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 112 din 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă și pentru suma de 5.000 euro, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 16886/11.09.2018, reprezentând daune morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul – pârât.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.