ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2859/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.10.2018, reclamantul A. a formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva Deciziei nr. 17239/9.10.2018, solicitând:

• Obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000 euro (echivalent în RON 495.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale și morale, urmare a accidentului rutier suferit de reclamant produs din vina numitului B., petrecut în data de 05.02.2015, în jurul orelor 1600, pe str. x, în sector 6, București, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare x, autoturism pentru care la acea dată era încheiată o polița de asigurare R.C.A. la S.C. C. S.A.;

• Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1142/25 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte contestația formulată de reclamant.

A fost anulată în parte Decizia nr. 17239/09.10.2018, exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei totale de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost menținută, în rest, decizia.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii în parte în ceea ce privește petitul de acordare a daunelor morale și, după reținerea spre rejudecare, respingerea contestației ca nefondată.

În motivarea recursului, a arătat că a fost încălcat principiul contradictorialității corelativ cu încălcarea dreptului la apărare.

A menționat că instanța de fond, fără a fi pus în discuția prealabilă a părților, își întemeiază hotărârea pe un considerent străin de susținerile ambelor părți, respectiv ca prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, iar pe cale de consecință, hotărâtoare este posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

Totodată, a apreciat că instanța de fond a refuzat să verifice legalitatea și temeinicia susținerilor sale, respectiv incidența procedurii adoptate prin decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedură standardizată pentru a răspunde la cerința de legală constituire a rezervelor de daună, astfel încât oricând s-ar produce un risc asigurat să existe fondurile bănești pentru achitarea despăgubirilor, obligație instituită în sarcina FGA sub forma obligației de a constitui provizioane pentru sumele ce urmează a fi achitate din resursele FGA.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., a arătat recurentul că instanța de fond a admis în parte contestația, a anulat în parte decizia atacată, dar a procedat și la stabilirea despăgubirilor. Câtă vreme instanța exercită un control de legalitate, iar nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei instanța de fond și-a atribuit competențe care erau date de legiuitor în competența autorității administrative, respectiv comisiei speciale din cadrul FGA.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a menționat că sentința recurată fie nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie acestea sunt contradictorii.

Astfel, instanța de fond nu a înțeles să se pronunțe asupra incidenței excepției privind autoritatea de lucru judecat invocată de reclamant, însă a acordat în concret aceeași sumă ca Tribunalul București.

A se opune Fondului că nu ar fi ținut cont de toate consecințele accidentului rutier, ca apoi să apară o contradicție în sensul că nu se acordă daunele materiale solicitate tocmai în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada acelor consecințe vătămătoare se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

A mai arătat recurentul că era vitală adoptarea unor criterii obiective, transparente, care să excludă abuzurile. Astfel de criterii obiective sunt cel al numărului de zile de îngrijiri medicale necesitat în vederea vindecării, al împrejurărilor concrete ale cauzei, al gravității prejudiciului din perspectiva afectării situației familiale, profesionale și sociale. Pentru determinarea concretă a sumei acordate pe zi de îngrijire medicală sunt avute în vedere consecințele negative resimțite de petent astfel cum reiese din înscrisurile aferente dosarului de daună, astfel că nu se verifică susținerea că ar fi fost ignorate consecințele vătămătoare ale accidentului prin raportare strictă la numărul zilelor de îngrijiri medicale.

A mai arătat recurentul că, în stabilirea cuantumului daunelor morale s-a raportat la valorile menționate în anexa 2 a deciziei nr. 142/2016, care reprezintă o procedură internă validată de lichidatorul judiciar al asigurătorului în faliment în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

S-a invocat, de asemenea, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile față de toți creditorii de asigurare. În lipsa unor criterii și limite legale de stabilire a daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanelor îndreptățite de a primi daune morale ci, dimpotrivă, are menirea de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative.

Recurentul a arătat că nu este în măsură să facă aprecieri asupra timpului necesitat de petent în vederea vindecării, a timpului de incapacitate de muncă, a perioadei de vindecare funcțională, aceste aspecte fiind date de legiuitor în atribuțiile exclusive ale unităților medico-legale constituite conform legii.

A menționat recurentul că instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a apreciat că s-ar fi făcut cuantificarea despăgubirilor într-un mod eronat și că nu există criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlul de daune morale pentru vătămări corporale, astfel că nu există o lege ale cărei prevederi să le fi încălcat.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație împotriva Deciziei nr. 17239/9.10.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000 euro (echivalent în RON 495.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale și morale, urmare a accidentului rutier suferit de acesta.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident față de soluția de anulare a deciziei atacate și de stabilire a cuantumului despăgubirilor, deși consecința anulării deciziei atacate ar fi trebuit să fie, în opinia recurentului, aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sintagmă prin care se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, ținând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretențiilor formulate prin cererea de plată a reclamantului, considerând că se impune admiterea acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiții nu se poate susține că prima instanță a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, fără a trata în mod diferențiat contenciosul obiectiv (de anulare) și contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) și (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situația în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și, în acest scop, poate să dea curs solicitării reclamantului, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluțiile pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susține recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 din C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul a invocat faptul că prima instanță a încălcat principiului contradictorialității corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că, în opinia părții, nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate, refuzând să analizeze temeinicia și legalitatea susținerilor sale, în sensul stabilirii în mod corect a sumelor datorate cu titlu de daune morale.

Instanța de control judiciar nu identifică o încălcare de către prima instanță a principiilor dreptului la apărare și a contradictorialității, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Judecătorul fondului a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului și a încuviințat probele solicitate de către părți, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat principiile menționate.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raționament integrat, nefiind verificată legalitatea și temeinicia susținerilor sale.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, criticile recurentului sunt centrate pe susținerile conform cărora prima instanță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, a încălcat prevederile legale incidente.

Prin decizia contestată, recurentul-pârât a admis în parte cererea intimatei-reclamante pentru suma de 11.489,4 RON, dintre care 10.000 RON daune morale și 1489,4 RON daune materiale, respingând cererea pentru diferența solicitată. În stabilirea cuantumul daunelor, pârâtul a ținut seama de criterii determinante și încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă și de practica instanțelor de judecată în situații similare, în raport cu numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite ca urmare a accidentului în care a fost implicată.

În cauză, din probele administrate (raportul de expertiză medico-legală nr. 171/2437/2015), a rezultat că reclamantul a suferit leziuni traumatice care au necesitat 35-40 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii traumatismului, suferind un traumatism cranio-cerebral, traumatism toracic, fracturarea rotulei drepte, contuzii și excoriații, iar din declarația martorului audiat nemijlocit de instanță (D. - dosar fond) a rezultat în mod evident, urmare a accidentului suferit de reclamant, existența unor suferințe fizice, dar și psihice determinate de modul de afectare a vieții obișnuite a acestuia.

Astfel, în mod corect prima instanță nu s-a raportat doar la numărul de zile de îngrijiri medicale rezultat din expertiza medico-legală, ci a avut în vedere ansamblul problemelor de natură medicală rezultate din accidentul de circulație, respectiv suferințele fizice suportate de către reclamant în perioada ce a urmat accidentului, suferințele psihice, dar și consecințele inevitabile ale situației create asupra vieții sale sociale.

În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri preciși/exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorității învestite cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporțional al despăgubirilor acordate, în raport de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, precum și de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Așadar, nu pot fi primite susținerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcție de gravitatea vătămării și numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei Fondului și subsecvent instanțelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, se reține că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparație corespunzătoare ar fi trebuit acordată la nivelul sumei de 30.000 de RON, luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamant, raportat la circumstanțele particulare a cauzei.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Or, prin stabilirea despăgubirilor acordate reclamantului într-un cuantum inferior acestui nivel la care a făcut referire în cuprinsul actului administrativ atacat, pârâtul și-a exercitat dreptul de apreciere într-o modalitate care încalcă dreptul părții la despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte reține că aprecierea instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale reprezintă o problemă de temeinicie, nu o problemă de legalitate a sentinței recurate și acest aspect nu poate fi cenzurat în cadrul unei căi extraordinare de atac cum este cea a recursului, cale de atac care, în raport de prevederile art. 488 din C. proc. civ., poate fi formulată doar pentru motive de legalitate, nu și pentru motive de temeinicie.

În concluzie, reclamantul fiind îndreptățit, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1142/25 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1142/25 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 13 mai 2021.