ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1607/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Rezoluției C19-514 din 28.02.2019 a Inspectorului șef din cadrul Inspecției Judiciare București, în ceea ce privește Rezoluția de clasare nr. 7842/IJ/1942DIP/2018.

Prin sentința civilă nr. 654 din 22 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, exceptia tardivității cererii și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 654 din 22 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului arată că nu a fost analizată contestația sa, formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 7842/IJ/1942 DIP/2018.

Susține că sentința recurată nu este motivată.

Arată că, deși nu a putut să se prezinte la termen din motive de boală, prin cererea depusă la poștă în 08.10.2019 a solicitat soluționarea sesizării prin care susținea că pârâta nu a înaintat instanței contestația împotriva aceleiași rezoluții, C19-514 a Inspectorului Șef din cadrul Inspecției Judiciare, prin care critica faptele nelegale ale unor judecători.

Precizează că, deși există o singură rezoluție, a formulat două contestații, una împotriva unor procurori și alta împotriva unor judecători, dar a primit citație numai cu privire la contestația formulată împotriva procurorilor, cu toate că intimata-pârâtă primise contestațiile sale, una în data de 22.03.2019 și alta în data de 18.03.2019.

Consideră că intimata-pârâtă trebuia să soluționeze plângerile sale prin două rezoluții.

În ceea ce privește sentința recurată, arată că aceasta a preluat doar susținerile Inspecției Judiciare, care a preluat susținerile procurorilor; că nu s-au solicitat dosarele respective în copie, deși era vorba de multe fapte de distrugere și furt, care i-au produs pagube și cheltuieli. Astfel, arată că a construit un gard de beton între proprietatea sa și cea a suspectului, a cumpărat dispozitive pentru înregistrări audio.

Precizează că dosarele în discuție au rămas în nelucrare din 2015, fără a se face niciun act de cercetare sau urmărire penală, aspect ce nu a putut fi analizat în lipsa dosarelor, precum și faptul că nu s-a analizat memoriul său pentru a se putea constata dacă cererile sale erau legale și dacă au fost respinse abuziv. Mai arată că are calitatea de persoană vătămată și s-a constituit parte civilă.

Susține că nu și-a recuperat pagubele și că nu i s-a permis să aducă nicio probă, apreciind că procurorul din speță și-a exercitat influența și i-a respins toate cererile de reunire a dosarelor, pentru a fi judecate împreună, motiv pentru care consideră că acesta a dat dovadă de rea-credință și gravă neglijență în raport cu împrejurarea că aproximativ 4 ani și jumătate nu s-au făcut acte de urmărire în dosare; că a solicitat supravegherea tehnică a suspectului, în condițiile în care existau înregistrări audio făcute de recurentul-reclamant, care arătau legătura suspectului cu instigatorii; că judecătorul de fond nu a analizat ordonanțele procurorilor și nu s-au făcut cercetări pentru a se depista persoanele care l-au apelat cu număr ascuns, refuzându-se expertizarea înregistrărilor sale.

Apreciază că hotărârea recurată nu a fost motivată decât prin dispoziții generale, ceea ce impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Deși a fost legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a contestat Rezoluția C19-514 din 28.02.2019 a Inspectorului șef din cadrul Inspecției Judiciare București, referitoare la Rezoluția de clasare nr. 7842/IJ/1942DIP/2018, emisă de Inspecția Judiciară.

Înalta Curte constată că, deși într-o primă critică recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată nu este motivată, nu a arătat în concret care sunt aspectele pe care apreciază că prima instanță nu le-a argumentat în considerentele sentinței atacate.

În ceea ce privește sentința recurată în ansamblul ei, instanța de recurs constată să soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a fost amplu motivată de către instanța de fond, aceasta raportându-se la fiecare dintre dosarele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și analizând circumstanțele particulare ale fiecăruia dintre aceste dosare.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica conform căreia prin sentința recurată au fost preluate doar susținerile pârâtei Inspecția Judiciară, care a preluat susținerile procurorilor.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat inclusiv susținerile reclamantului, pe care le-a apreciat a fi neîntemeiate, critica recurentului-reclamant vizând, de fapt, soluția pronunțată, respectiv împrejurarea că prima instanță a respins susținerile sale ca neîntemeiate.

Examinând rezoluția de clasare atacată, Înalta Curte constată că aceasta a fost emisă ca urmare a sesizării formulate la data de 02.11.2018 de către recurentul-reclamant cu privire la tergiversarea soluționării dosarelor înregistrate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, având ca obiect plângerile formulate de către recurentul-reclamant.

Prin rezoluția contestată s-a reținut că în dosarele invocate în sesizare, urmărirea penală se efectuează de către organele de poliție, motiv pentru care Inspecția Judiciară a apreciat că nu există indicii de tergiversare a duratei procedurilor de către procurori.

În acest sens, instanța de fond a reținut în mod corect că, față de limitele trasate de prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative efectuate de Inspecția Judiciară nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, respectiv verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea 303/2004 nu poate repune în discuție legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală efectuate de către procurorii în legătură cu care s-a formulat sesizarea disciplinară ce face obiectul prezentei cauze.

Tot în mod corect a reținut instanța de fond că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea 303/2004 nu poate rezulta din modul în care procurorii de caz au soluționat cererile reclamantului, având ca obiect conexarea sau reunirea unor dosare de urmărire penală, luarea măsurilor de supraveghere tehnică a suspecților de săvârșirea unei infracțiuni, în calitate de autori sau de instigatori, precum și modul de soluționare a cererilor formulate de către reclamant în calitate de parte vătămată în dosarele vizate de sesizarea disciplinară.

Înalta Curte constată că pentru stabilirea existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare, se impun a fi reținute dispozițiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 și cele ale art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora Inspecția Judiciară efectuează verificarea sesizărilor sub acest aspect.

În cauză, rezoluția de clasare din data de 17 decembrie 2018, emisă în dosarul nr. x/1942 al Inspecției Judiciare și rezoluția Inspectorului-șef nr. C19-514 din 28 februarie 2019 au respectat dispoziții legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant și nefiind identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".

Norma de la art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte, stabilește conținutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.

În acest sens, și angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs. În ce privește vinovăția, aceasta trebuie constată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.

În raport de conținutul normei sus enunțate, se reține că există abatere disciplinară, în sensul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, atunci când nu sunt respectate dispozițiile legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situația în care sunt săvârșite în mod repetat și din motive imputabile.

Astfel, această abatere disciplinară presupune repetabilitate în nerespectarea dispozițiilor vizând soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Or, corect a constatat instanța că, în cazul procurorilor vizați de sesizarea din speță, nu s-au putut reține fapte care să cadă sub incidența art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, având în vedere că cercetarea în dosarele invocate în sesizare se efectuează de către organele de poliție, astfel că nu se poate reține întrunirea elementului material al abaterii disciplinare în sarcina procurorilor.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 654 din 22 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 654 din 22 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 martie 2022.