ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1604/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 24.04.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei de sancționare nr. 334 din 04.04.2019, emise de Consiliul Național al Audiovizualului și suspendarea executării acestei decizii până la soluționarea definitivă a cauzei, iar în subsidiar, modificarea sancțiunii în aceea de "somație publică de intrare în legalitate".

Prin sentința civilă nr. 820 din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării și cererea în anulare, formulate de reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 820 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 73 din Codul Audiovizualului (Decizia CNA nr. 220/2011), în măsura în care acestea sunt interpretate împotriva sau cu depășirea prevederilor art. 3 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, în temeiul căreia putea fi emisă dispoziția legală secundară din Codul audiovizualului.

Susține că în concluziile scrise a detaliat atribuțiile Colegiului medicilor, prin prisma dispozițiilor legale care reglementează acest organism și a demonstrat că o certificare a vindecării pe cale spirituală nu poate fi obținută/emisă de Colegiul medicilor, astfel că aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 73 din Codul audiovizualului este nelegală.

Mai arată că prin plângere și prin răspunsul la întâmpinare, a detaliat înțelesul art. 73 din Codul audiovizualului prin prisma art. 3 din Legea nr. 504/2002.

Recurentul-reclamant redă atribuțiile Colegiului Medicilor din România, susținând interpretarea eronată și aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 73 din Codul audiovizualului și/sau imposibilitatea absolută a aplicării lor în prezenta speță.

Susține că pentru aplicarea unei sancțiuni în temeiul art. 73 din Codul audiovizualului se impunea ca vindecările prezentate în emisiune să fi fost certificate de Colegiul medicilor din România, or, în emisiunea respectivă a fost prezentat un punct de vedere religios, vindecarea unor boli sau situații medicale descrise subiectiv de persoanele intervievate, fiind subliniată vindecarea pe calea spirituală a rugăciunii si ritualurilor religioase.

Recurentul-reclamant invocă interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt, reținută parțial incorect de către instanța de fond.

Astfel, consideră că nu oricărei producții media îi sunt aplicabile dispozițiile art. 73 din Codul audiovizualului, astfel că instanța de fond avea obligația de a stabili anterior caracterul producției din speță.

Arată că emisiunea sancționată avea caracter religios și nu era vorba de o emisiune de informare, al cărei conținut să cadă sub incidența dispozițiilor art. 73 din Codul audiovizualului, având în vedere că o emisiune cu vădit și declarat caracter subiectiv, spiritual, nu poate fi similară unei emisiuni de informare.

Mai arată că, deși a prezentat pe larg această distincție prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond nu a analizat și nu a motivat respingerea acestor apărări, cu atât mai mult cu cât a subliniat și caracterul de cenzură aplicată de către CNA printr-o decizie care nu ține seama de caracterul emisiunii.

În ceea ce privește vindecarea spirituală, arată că aceasta nu poate fi pusă la îndoială, chiar dacă nu există încă o autoritate publică competentă pentru certificarea unei atare vindecări.

Consideră că argumentele prezentate reprezintă motive de nelegalitate a actului atacat și a sancțiunii aplicate, constând în interpretarea și aplicarea nelegală a dispozițiilor unui act de reglementare secundară (art. 73 din Codul audiovizualului) prin interpretarea extensivă a art. 3 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și cu încălcarea unor principii fundamentale, cum este dreptul la liberă exprimare și la libertatea practicilor religioase.

Susține că atâta vreme cât Colegiul Medicilor și Farmaciștilor sau alt for științific nu pot să certifice o vindecare pe cale spirituală, sancționarea unui post care difuzează o asemenea producție este abuzivă.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, arătând că din înscrisurile de la dosar și din susținerile orale din fața instanței de fond nu rezultă că reclamanta ar fi invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 73 din Codul Audiovizualului, în condițiile în care considerațiile reclamantei referitoare la inaplicabilitatea acestui text de lege au constituit apărări de fond.

De asemenea, arată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevede că actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate.

Pe fond, arată că prima instanță a respins în mod corect și legal acțiunea ca nefondată, iar prin cererea de recurs nu fost arătate motive de nelegalitate a sentinței recurate sau actului atacat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei de sancționare nr. 334 din 04.04.2019, emise de Consiliul Național al Audiovizualului și suspendarea executării acestei decizii până la soluționarea definitivă a cauzei, iar în subsidiar, modificarea sancțiunii în aceea de "somație publică de intrare în legalitate".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin recursul de față au fost formulate critici doar cu privire la anularea deciziei de sancționare, nu și cu privire la suspendarea executării acestei decizii până la soluționarea definitivă a cauzei.

2.1.2. Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, examinând cererea de recurs formulată de către reclamantul A. S.A., Înalta Curte constată că cele mai multe aspecte au fost preluate din concluziile scrise depuse în fața instanței de fond, aflate la dosarul Curții de Apel București. Astfel, aceste aspecte au făcut obiectul analizei primei instanțe, astfel că nu constituie, prin ele însele, critici concrete de nelegalitate la adresa sentinței recurate

Exemplificând, se constată că pct. 1 și pct. 2.2 din cererea de recurs au fost preluate din concluziile scrise depuse în primă instanță (pag. 2-3).

În aceste condiții, întrucât recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele de la pct. 1 și 2.2 din cererea de recurs nu conțin argumente care să poată fi analizate în calea de atac a recursului, în condițiile în care nu conțin critici concrete cu privire la sentința recurată, acestea fiind preluate din concluziile scrise depuse în primă instanță.

2.1.3. În ceea ce privește excepția de nelegalitate a art. 73 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul Audiovizualului, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, că, deși a formulat critici cu privire la acest text de lege, în fața primei instanțe nu a invocat excepția de nelegalitate a respectivei norme, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, având în vedere că excepția de nelegalitate a art. 73 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul Audiovizualului nu a fost invocată în dosarul Curții de Apel București, instanța de fond nu a putut proceda la analizarea acesteia.

Referirile din cererea de chemare în judecată la art. 73 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul Audiovizualului nu puteau fi analizate de către instanța de fond din perspectiva unei excepții de nelegalitate, câtă vreme reclamantul nu a arătat în concret care sunt criticile aduse cu privire la legalitatea acestei dispoziții, care trebuiau menționate în mod expres

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este fondată critica potrivit căreia instanța de fond nu a analizat excepția de nelegalitate a art. 73 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul Audiovizualului, câtă vreme reclamantul nu a arătat în mod expres criticile referitoare la aceste dispoziții, pe care instanța de fond să le poată analiza.

2.1.4. Cu privire la argumentele de la pct. 2.1 din cererea de recurs, referitoare la necesitatea stabilirii naturii emisiunii pentru care a fost sancționată, Înalta Curte constată că potrivit art. 73 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual: "Este interzisă difuzarea de producții audiovizuale în care sunt promovate cazuri de vindecare a unor boli grave cu ajutorul tratamentelor convenționale sau neconvenționale, dacă diagnosticul și actele medicale care îl atestă nu au fost certificate de Colegiul Medicilor din România ori de instituții similare din străinătate".

Analizând textul de lege de mai sus, în baza căruia recurentul-reclamant a fost sancționat, Înalta Curte constată că acesta nu distinge în funcție de tipul de emisiune căreia i se aplică.

Mai mult, în cuprinsul Deciziei nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual nu există vreo normă care să limiteze aplicarea acestui text de lege la emisiunile cu caracter de informare, astfel că în mod corect, nici prima instanță nu a făcut o asemenea departajare.

Or, în condițiile în care art. 73 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual se aplică tuturor emisiunilor, indiferent de caracterul acestora, este evident că nu se impunea ca prima instanță să procedeze la stabilirea caracterului emisiunii vizate prin decizia de sancționare.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 820 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 820 din 20 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 martie 2022.