ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1491/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Brașov:

În ce privește Raportul de inspectie fiscală nr. xnr. 356 întocmit la data de 29.12.2016 de catre AJFP Mures – Activitatea de inspecție fiscală și a Decizia de impunere nr. x întocmită la data de 29.12.2016 de către AJFP Mureș – Activitatea de inspecție fiscală, prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 1.508.931 de RON, reprezentând impozit pe profit impus suplimentar de plată în cuantum de 779.059 RON, TVA suplimentar de plată în cuantum de 708.803 RON, impozit pe dividend suplimentar de plată în cuantum de 21.069 RON și penalități de nedeclarare în cuantum de 505.835 RON:

- în principal anularea acestora ca urmare a necomunicării avizelor de inspecție fiscală în conformitate cu prevederile legale în materie;

- în subsidiar, anularea în parte a actelor administrativ-fiscale indicate mai sus, în sensul de a înlatura din acestea, următoarele constatări ale echipei de inspecție fiscală:

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 3.028.236 RON reprezentând contravaloarea amortizării bunurilor mobile (pct. 1. lit. a) din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) și obligarea la plata impozitului pe profit afererent acestei sume in cuantum de 484.517,76 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 51.789 RON, reprezentand 50% din cheltuielile aferente pieselor de schimb si reparațiilor pentru cele șase autoturisme (pct. 1, lit. b)1 din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) si obligarearea reclamantei la plata impozitului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 8.286,24 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 68.039 RON, reprezentând cheltuielile aferente pieselor de schimb și reparațiilor pentru bunul mobil - elicopter (pct. 1, lit. b)2 din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) si obligarea reclamantei la plata impozitulului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 10.886,24 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 88.875 RON, reprezentând achizițiile de material lemnos (pct. 1, lit. c) din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) și obligarea reclamantei la plata impozitului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 14.220 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 2.086.621 RON, reprezentand achizitiile de la societatea B. S.A. (pct. 1, lit. d)1) din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) și obligarea reclamantei la plata impozitului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 333.859,36 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 161.378 RON, reprezentând plățile efectuate în Dosarul execuțional nr. 643/2014 (pct. 1, lit. d)2) din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) și obligarea reclamantei la plata impozitului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 25.820,48 RON;

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 232.710 RON, reprezentând achizițiile privitoare la gazonul și serviciile de amenajare a acestuia, motorina, plantele ornamentale, chirie, etc. (pct. 1, lit. d)3 din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe profit) și obligarea reclamantei la plata impozitului pe profit aferent acestei sume în cuantum de 37.233,6 RON;

- diminuarea TVA-ului deductibil, respectiv obligarea reclamantei la plata TVA-ului suplimentar în cuantum de 146.911,5 RON reprezentând 50% din TVA-ul aferent achiziționării autoturismelor (pct. 2, lit. a) din Decizia de impunere, referitor la TVA);

- diminuarea TVA-ului deductibil, respectiv stabilirea TVA de plata suplimentar în cuantum de 27.763 RON reprezentând 50% din TVA-ul aferent pieselor de schimb și serviciilor de reparații pentru elicopter si autoturisme (pct. 2, lit. b) din Decizia de impunere, referitor la TVA);

- diminuarea TVA-ului deductibil, respectiv stabilirea TVA de plata suplimentar în cuantum de 302.047 RON reprezentând TVA-ul aferent achizițiilor de la punctele d1, d2 si d3 din Decizia de impunere (pct. 2, lit. d) din Decizia de impunere, referitor la TVA);

- diminuarea TVA-ului deductibil, respectiv stabilirea TVA de plata suplimentar în cuantum de 499 RON reprezentând TVA-ul aferent achizițiilor de la societățile neplătitoare de TVA (pct. 2, lit. f) din Decizia de impunere, referitor la TVA);

- suplimentarea bazei impozabile cu suma de 281.442 RON, reprezentând sumele de bani ridicate de catre acționari (pct. 2, lit. a) si b din Decizia de impunere, referitor la impozitul pe dividende) si obligarea reclamantei la plata impozitului pe dividende aferent acestei sume in cuantum de 21.069 RON,

- impunerea penalitatilor de nedeclarare aferente sumelor de mai sus.

În ceea ce privește Decizia nr. 374/22/02/2017 emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Brasov, prin intermediul căreia au fost stabilite obligațiile fiscale accesorii în cuantum de 832.299 RON:

- în principal, anularea în tot a acesteia, ca urmare a anulării în tot a actelor administrativ-fiscale prin intermediul cărora au fost stabilite sumele reprezentând debitul față de care au fost stabilite accesoriile, pentru motivul nerespectării dispozițiilor legale privind comunicarea avizelor de inspecție fiscală;

- în subsidiar, anularea in parte a acesteia, ca urmare a anularii în parte a actelor administrativ-fiscale prin intermediul cărora au fost stabilite sumele reprezentând debitul față de care au fost stabilite accesoriile.

În ceea ce privește Decizia nr. 236 emisă de ANAF – Directia Generală de Soluțioare a Contestațoilor, prin care a fost respinsă contestația formulată de către reclamante împotriva raportului de inspecție fiscală, a deciziei de impunere si a deciziei de accesorii (mentionate la petitele I. si II.):

- în principal, anularea în tot a acesteia, ca urmare a anulării în tot a actelor administrativ-fiscale,

- în subsidiar, anularea în parte a acesteia, ca urmare a anulării in parte a actelor administrativ-fiscale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 127/2019 din data de 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ a hotărât următoarele:

"A respins excepția lipsei calității procesual pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș pentru pct. 2 al acțiunii și excepția lipsei calității procesual pasive a Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Brașov pentru pct. 1 al acțiunii.

A respins excepția inadmisibilității cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală, invocată prin întâmpinare de către pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Brașov.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Brașov.

A admis excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente anului 2010.

A dispus anularea în parte a Deciziei nr. 236/17.07.2017 privind soluționarea contestației formulate de S.C. A. S.A., emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, și anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x emisă de AJFP Mureș la data de 29.12.2016 și a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/29.12.2016, sub aspectul sumelor de: 1931 RON reprezentând TVA pentru luna decembrie 2010 și 80.699 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar pentru perioada 01.01.2010-31.12.2010, precum și anularea în parte a Deciziei nr. 374/22.02.2017 referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, sub aspectul dobânzilor și penalităților de întârziere aferente sumelor 1931 RON reprezentând TVA pentru luna decembrie 2010 și 80.699 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2010.

A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A obligat pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 1050 de RON, din care suma de 1000 de RON reprezintă contravaloarea parțială a onorariului expert, iar suma de 50 de RON reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru.".

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. și pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în nume propriu și în numele Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Brașov.

Reclamanta A. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivele de recurs efectiv invocate, susține recurenta că, privitor la excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații suplimentare de plata pentru anul 2010, instanța de fond a admis in parte acest motiv al cererii, considerând, nelegal (cu încălcarea evidenta a dispozițiilor legale invocate), ca sumele prescrise sunt in valoare totala de 1.931 RON cu titlu de TVA si respectiv, 80.699 RON cu titlu de impozit pe profit.

Prin recursul formulat solicita sa se constate, pe baza textelor de lege indicate in cuprinsul cererii introductive (aplicate greșit de instanța de fond), ca valoarea totala a taxelor si impozitelor prescrise este de 211.996,44 RON, conform notei de calcul depuse la dosar, pe care nu o mai reluam.

În ceea ce privește încălcarea grava a dispozițiilor legale privind comunicarea avizului de inspecție fiscala recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 122 Codul de procedură fiscală care au fost încălcate flagrant de către echipa de inspecție fiscala, dat fiind faptul ca primul aviz de inspecție fiscala a fost comunicat societății la data de 27.09.2016, iar cel de-al doilea, NU a fost comunicat, in condițiile in care inspecția fiscala a inceput la data de 03.10.2016.

Instanța de fond a respins aceste argumente, aplicând cu totul greșit dispozițiile legale, de altfel, extrem de clare, in materie, dispoziții legale care sunt imperative, astfel ca solicita istantei de recurs sa reanalizeze aceste chestiuni, pe baza textelor legale invocate in acțiune.

În ceea ce privește amortizarea, declarația administratorului in sensul ca nu are cunoștința despre existenta unor documente care sa ateste faptul ca autovehiculele sau elicopterul au fost utilizate in scopul desfășurării activității economice a fost interpretata greșit de instanța de judecata.

O simpla declarație data de către un administrator, printr-o nota explicativa, in condititiile presiunii la care este supus cu ocazia unei inspecții fiscale nu poate avea o forța probatorie mai mare decât înscrisurile in sine.

Mai mult, instanța de fond a ignorat concluziile raportului de expertiza si pe motivul ca nu ar fi fost indicate in concret numele persoanelor din conducerea societății care au utilizat aceste autovehicule.

Textul de lege interpretat greșit de către instanța de fond cu privire la aceasta chestiune este art. 28 alin. (2) Codul fiscal, text de lege care prevede expres si fara niciun dubiu care sunt condițiile in care se acorda dreptul de deducere limitata a mijloacelor fixe, la valoarea de 1500 ei/luna.

Astfel, susține recurenta, potrivit textului de lege citat (reținut ca atare si de către expert, in justificarea concluziilor sale): " Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) este deținut și utilizat în producția, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau în scopuri administrative; b) are o valoare fiscală egală sau mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului^) are o durată normală de utilizare mai mare de un an."

Se observa, astfel, faptul ca cerința impusa de lege este ca bunurile sa fie folosite in scopuri administrative, iar nu in scopul obținerii de venituri, după cum a adăugat la lege instanța de fond. Iar cele sase autoturisme (irelevant daca sunt "de lux" sau nu, amortizarea fiind oricum limitata la 1500 RON/luna) au fost folosite de cei trei membri ai consiliului de administrație si, respectiv, de cele trei persoane cu funcții de conducere.

În ceea ce privește cheltuielile cu piesele de schimb si reparațiile –

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre profund nelegala, fiind ignorate dispozițiile extrem de clare ale art. 21 alin. (4) lit. t) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003).

Instanța de fond a aplicat total greșit dispozițiile legale extrem de clare si, din nou înlătura concluziile expertului de asemenea, extrem de clare si de pertinente, argumentate cu prevederile legale incidente.

În ceea ce privește contravaloarea materialului lemnos

Arată recurenta faptul că expertul retine expres și după culegerea tuturor informațiilor si înscrisurilor necesare, ca pentru un număr de 10 facturi au fost întocmite avize de expediție cu loc de descărcare Poiana Brașov, adică la punctul de lucru al subscrisei societăți, unde funcționează C.; au fost indicate de către expert atât facturile cat si avizele aferente acestor facturi.

Instanța de fond a respins, insa, toate aceste constatări ale expertului, arătând, pe de-o parte, ca unele facturi nu au menționat in cuprinsul lor numărul de aviz de însoțire a mărfii, si pe de alta parte, ca, deși locul de descărcare a materialului lemnos este indicat ca fiind in Poiana Brașov, nu este suficient pentru ca aceste cheltuieli sa fie considerate ca fiind făcute in scopul realizării de venituri impozabile.

În primul rând, instanța a interpretat cu totul eronat prevederile legale privind factura fiscala si natura juridica a acestui document.

Prin urmare, instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 319 Codul fiscal, text de lege care enumera expres elementele pe care trebuie sa le conțină o factura, printre aceste mențiuni nefiind prevăzuta mențiunea privind avizul de însoțire a mărfurilor.

În al doilea, rând, s-a făcut dovada indubitabila a faptului ca acest material lemnos a fost livrat la C., unitate hotelieră cu sute de camere si mai multe restaurante, care funcționează pe centrala cu lemne, ceea ce înseamnă ca s-a dovedit inechivoc utilizarea materialului lemnos in scopul obținerii de venituri impozabile.

În ceea ce privește achizițiile de la societatea B.

Conform documentelor existente la dosar, societatea a achiziționat servicii de transport aerian. Mai exact, aceste servicii constau in autorizarea liniei de zbor și a traseului, dat fiind ca recurenta-reclamantă doar deținea în proprietate un elicopter, insa NU era societate specializată în transport aerian, motiv pentru care, la fiecare cursa, trebuia, conform dispozițiilor legale, să autorizeze linia de zbor si traseul pentru a putea decola.

În asemenea condiții, apreciază ca suficiente documentele existente pentru a deduce respectivele cheltuieli, dovada folosirii elicopterului in scopul obținerii de venituri impozabile fiind tocmai facturile emise de subscrisa către B., reținute si de expertul contabil, facturi care releva venituri impozabile din închirierea elicopterului, de o valoare consistenta.

În ceea ce privește plata făcuta in cadrul dosarului de executare

A arătat și dovedit cu prisosință faptul ca societatea era garant in contractul de credit (aspect necontestat nici de către organul fiscal si nici de către instanța de fond), iar societatea care a obținut creditul nu si-a îndeplinit obligațiile asumate, așa fiind, recurenta-reclamantă era ținută direct la achitarea sumelor aferente neexecutării contractului de credit. In lipsa achitării acestor sume la care era obligata in temeiul contractului de garanție, s-ar fi continuat executarea silita cu privire la patrimoniul societății, ceea ce ar fi atras închiderea activității, prin executarea hotelului care aduce venituri.

Pe cale de consecința, apreciază ca deducerea acestor sume este întemeiata, cheltuiala fiind efectuata in scopul desfășurării activității economice.

În ceea ce privește cheltuielile cu gazonul si serviciile de amenajare a acestuia, cu motorina, plantele ornamentale și cu chiria

Instanța de fond si-a întemeiat hotărârea pe împrejurarea eronata ca nu s-a făcut dovada prestării serviciilor, deși, in speța, NU era vorba despre servicii.

În ceea ce privește TVA

Referitor la TVA, in măsura in care se retine ca respectivele cheltuieli au fost efectuate in condițiile Codul fiscal privind realizarea de venituri impozabile, fiind deci deductibile, in oglinda, TVA-ul este deductibil.

In ceea ce privește impozitul pe dividende -

Cu privire la acest aspect, este evident, in opinia recurentei, faptul ca instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile extrem de clare ale art. 7 din Codul fiscal, text de lege care face referire expresa la noțiunea de dividend, dar explica cat se poate de clar si situațiile in care o distribuire către un acționar NU este considerată dividend. Or, in cauza de față, într-o astfel de situație derogatorie se află si recurenta, sumele ridicate de către acționar neputând fi considerate, potrivit legii, dividende.

În ceea ce privește încheierea din data de 16.01.2018

Precizează faptul că toate aspectele invocate puteau fi dovedite cu martori, indicând expres in cuprinsul acțiunii atât numele martorilor, cat si teza probatorie pentru fiecare martor în parte. Instanța de fond a respins insa proba testimoniala, punând-o pe recurenta-reclamantă în situația in care nu a avut posibilitatea dovedirii unor elemente de fapt, absolut esențiale pentru soluționarea justa a cauzei. Or, o astfel de măsură a instanței de fond i-a încălcat grav dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât, deși o bună parte din concluziile raportului de expertiza îi erau favorabile, concluziile fiind bazate pe înscrisuri pe care instanța însă nu le-a primit, singura posibilitate de a dovedi cele susținute era audierea martorilor propuși.

În acest fel, instanța de fond a încălcat toate dispozițiile legale care garanteze accesul la un proces echitabil.

A solicitat, în temeiul dispozițiilor articolului 488 alin. (1), punctele 6 și 8 C. proc. civ., a textelor din Codul fiscal și de procedură fiscal, admiterea recursului.

Recurenta-pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în nume propriu și în numele Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Brașov a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În ceea ce privește motivele invocate, recurenta-pârâtă a susțint că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că în speță ar fi intervenit prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente anului 2010.

Contrar acestei convingeri, arată că, potrivit adresei nr. x/12.02.2020, emisă de Inspecția fiscală din cadrul Administrației, apreciază că, în ceea ce privește prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, instanța trebuia să se raporteze la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit pentru anul 2010, respectiva termenul de depunere a decontului de TVA pentru luna decembrie 2010, scadente care trebuie avute în vedere pentru a determina data la care începe sa curgă termenul de prescripție analizat.

Astfel, într-adevăr, in speța sunt incidente prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - "Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale"- potrivit cărora:

"(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală (...)".

Însă, pentru a determina data la care s-a născut creanța fiscală, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora: "(1) Contribuabilii au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor(.,.)", respectiv cu prevederile art. 156

2

alin. (1) din același act normativ -capitol intitulat "Decontul de taxă", conform cărora:

"(1) Persoanele înregistrate conform art. 153 trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă".

In speța sunt incidente si prevederile Deciziei nr. 7/2011 a Comisiei Centrale Fiscale, potrivit căreia: "în interpretarea și aplicarea unitara a prevederilor art. 91 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările si completările ulterioare, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, în calculul impozitului pe profit, începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit".

Recurenta-pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

Considera ca instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei și a concluziilor raportului de expertiza administrat în cauză, fara a ține cont de apărările formulate de recurenta-pârâtă in acest sens și fără a arată motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Astfel, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, Anexei nr. 9 privind Instrucțiunile de completare a formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit", cod 14.13.01.04 prevăzute în OPANAF nr. 101/2008, ale art. 134 alin. (2) și alin. (3) si ale art. 156

2

alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Solicită ca instanța de control judiciar să aibă în vedere următoarele critici de nelegalitate a hotărârii judecătorești atacate:

Potrivit prevederilor art. 347 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, termenele în curs la data intrării în vigoare a acestei legi se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.

Având în vedere aceste dispoziții legale, în ceea ce privește stabilirea de obligații fiscale de plată pentru anul 2010, sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, conform prevederilor art. 91 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale este de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

În cauza sunt incidente și dispozițiile art. 105 alin. (7) coroborate cu prevederile art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora inspecția fiscală se consemnează în registrul unic de control și data menționată în registru reprezintă data începerii inspecției fiscale. în cazul de față 03.10.2016.

Totodată, termenul de prescripție se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii actului administrativ fiscal ca urmare a efectuării inspecției fiscale.

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul verificării obligațiilor fiscale reprezentând impozit pe profit, aceasta este în strânsă legătură cu momentul în care s-a născut creanța fiscală, respectiv cu momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

În ceea ce privește momentul la care se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și de la care începe să curgă termenul de prescripție, trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanță fiscală și obligația fiscală corelativă, precum și momentul în care se nasc dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă.

Astfel, în sensul prevederilor art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, nașterea dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată, este nașterea dreptului la acțiune, respectiv a dreptului organului fiscal la acțiunea de a stabili obligații fiscale.

Dreptul la acțiune al organului fiscal pentru stabilirea obligațiilor fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectivă.

În ceea ce privește impozitul pe profit, sunt aplicabile prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale Anexei nr. 9 privind Instrucțiunile de completarea formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit, cod 14.13.01.04 prevăzutei OPANAF nr. 101/2008 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor, taxelor și contribuțiilor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă referitor la declarația privind impozitul pe profit aferent anilor 2010 și 2011.

Față de aceste dispoziții legale, învederează instanței ca baza impozabilă s-a constituit la sfârșitul perioadei fiscale, iar dreptul de creanță fiscală și obligația corelativă s-au născut la termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea situațiilor financiare.

In cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale/de a dispune măsuri începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit".

Astfel, pentru impozitul pe profit aferent anului 2010 declarațiile anuale se depun până la data de 15 aprilie 2011, iar termenul de prescripție a dreptului la acțiune al organului de inspecție fiscală începe să curgă de la data de 01.01.2012.

Mai mult, a interpreta începerea cursului prescripției extinctive a dreptului organului fiscal de a efectua verificarea impozitului pe profit, în raport de o dată anterioară termenului prevăzut pentru declararea anuală a impozitului pe profit, astfel cum a procedat instanța de fond, ar însemna să nu se dea eficiență prevederilor art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce privește impozitul pe profit supus verificării, respectiv pentru perioada 01.01.2010 - 30.09.2016, inspecția fiscală a început la data de 03.10.2016, conform înregistrării din Registrul unic de control la poz. 29 și finalizată în data de 29.12.2016, iar Decizia de impunere nr. x a fost emisă la data de 29.12.2016.

Astfel, în perioada cuprinsă între 03.10.2016 - 29.12.2016, prescripția dreptului organelor de inspecție fiscală de a dispune măsuri a fost suspendată potrivit prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

Raportat la data la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv 01.01.2012 pentru anul 2010 rezultă că până la data începerii verificării, respectiv 03.10.2016 (data înregistrării în Registrul unic de control la poziția 29), dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale suplimentare nu era prescris, Decizia de impunere nr. x/29.12.2016 fiind emisă înlăuntrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește TVA. sunt aplicabile prevederile art. 134 alin. (2) și alin. (3) și ale art. 156

2

alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

În conformitate cu aceste prevederi legale, pentru TVA aferentă lunii decembrie 2010, obligația declarativă intervine la data de 25.01.2011, iar termenul de prescripție a dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații suplimentare cu titlu de TVA începe să curgă de la data de 01.01.2012, astfel încât, având în vedere data la care a început inspecția fiscală, respectiv 03.10.2016, obligațiile suplimentare de plată de natura TVA au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește accesoriile, acestea au fost calculate în baza prevederilor art. 119 și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, respectiv pentru perioada 01.01.2016 - 30.09.2016, în baza prevederilor art. 174, art. 175, art. 176 și art. 181 din Legea nr. 207/2015.

Critică hotărârea instanței de fond si cu privire la obligarea pârâtelor în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât in cauza nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Pornind de la prevederile legale menționate, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecata nu este îndeplinită în această cauză.

În cauză a fost depusă întâmpinare de către Administrația Județeană a Finanțeșor Publice Mureș, soliictându-se respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă, respectiv admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitta respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă A. S.A..

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor promovate dce recurentele-pârâte.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește intervenția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente anului 2010, acest motiv este comun recursului exercitat atât de recurenta-pârâtă AJFP Mureș, cât și de recurenta-pârâtă Agenția națională de Administrare Fiscală.

În mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscal aferente anului 2010, dispunând anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației și anularea în parte a raportului de inspecție fiscal și a deciziei de impunere contestate, sub aspectul sumelor de 1931 RON reprezentând TVA pentru luna decembrie 2010 și 80699 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2010, precum și anularea în parte a deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, aferente acestora.

Reține Înalta Curte că, prin Decizia de impunere nr. x emisă de D.G.R.F.P. Brașov, AJFP Mureș la data de 29.12.2016, și Decizia de impunere nr. x au fost stabilite obligații suplimentare de plată constând în:

- suplimentarea bazei impozabile (impozit pe profit) pentru perioada verificată 01.01.2010 - 30.09.2016 cu suma de 5.848.017 RON și stabilirea obligației de plată a sumei de 779.059 RON, cu titlu de impozit, taxă, contribuție cuplimentară;

- suplimentarea bazei impozabile a taxei pe valoare adăugată pentru perioada verificată 01.12.2010-30.09.2016 cu suma de 253.345 RON și stabilirea obligației de plată a sumei de 708.803 RON cu titlu de TVA;

- obligații fiscale accesorii în valoare de 832.299 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevede că termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, iar alin. (2) prevede că, potrivit alin. (1), se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Rezultă din aceste dispoziții legale că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termenul de prescripție a acestui drept începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, iar dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc, dacă legea nu prevede altfel, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Codul de procedură fiscală prevede, în titlul II, "Dispoziții generale privind raportul de drept material fiscal" și definește, la art. 21, creanțele fiscale, în sensul că acestea sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea impozitelor, la restituirea impozitelor, denumite creanțe fiscale principale, la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

Art. 22 din Codul de procedură fiscală definește obligația fiscală, aceasta reprezentând obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale, de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere aferente acestora, denumite obligații de plată accesorii.

Conform art. 23 din Codul de procedură fiscală, baza de impunere care generează dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se constituie potrivit legii, așadar, conform dispozițiilor legale care reglementează baza de impunere.

Noțiunea de "bază de impunere" nu este definită de Codul de procedură fiscală sau de Codul fiscal, astfel că, având în vedere că obligația fiscală privește impozitul pe profit, trebuie avute în vedere dispozițiile Codul fiscal care reglementează profitul impozabil, acesta constituind "baza de impunere", și calculul impozitului pe profit.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Conform alin. (6) al aceluiași articol, în scopul determinării profitului impozabil, contribuabilii sunt obligați să evidențieze în registrul de evidență fiscală veniturile impozabile realizate din orice sursă, într-un an fiscal, potrivit alin. (1), precum și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora.

Baza de impunere, reprezentată de profitul impozabil, se calculează, așadar, ca diferență între veniturile impozabile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora dintr-un an fiscal, iar determinarea profitului impozabil se realizează pe baza tuturor înregistrărilor privind aceste venituri și cheltuieli, contribuabilul fiind obligat la evidențierea acestora în registrele de evidență fiscală.

Așadar, ceea ce prezintă relevanță pentru baza de impunere este faptul că aceasta se constituie în concret prin realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor în scopul realizării veniturilor, ca urmare a operațiunilor derulate în cursul anului fiscal. Rezultă că baza de impunere reprezentată de profitul impozabil se constituie, în concret, prin încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor, exclusiv pe parcursul anului fiscal în care acestea sunt realizate, din prima până în ultima zi a acestuia.

"Momentul" constituirii bazei de impunere, în sensul art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Obținerea acestuia generează pentru bugetul de stat o creanță fiscală, iar pentru contribuabil o obligație fiscală, constând în impozitul pe profit.

Pe cale de consecință, potrivit aceleiași dispoziții, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Conform art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevede că potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale curge, potrivit art. 91 alin. (2) din același act normativ, de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Există o distincție între noțiunea de naștere a creanței fiscale și noțiunea de stabilire a creanței fiscale. S-a arătat că, odată născută creanța fiscală, organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea sa; cu toate acestea, exercitarea, de către organul fiscal, a dreptului de a stabili creanța fiscală din chiar momentul nașterii dreptului de creanță fiscală are o relevanță mai degrabă teoretică, raportat la caracterul sistemului fiscal românesc de a fi un sistem declarativ, bazat pe declarația de impunere a contribuabilului, întrucât legiuitorul a prevăzut că stabilirea este o acțiune pe care o îndeplinește mai întâi contribuabilul până la un anumit termen.

Ca urmare, creanța fiscală nu ia naștere prin declarația de impunere; aceasta din urmă este doar un act care constată existența și întinderea bazei de impunere, precum și a dreptului de creanță fiscală generat de aceasta, potrivit dispozițiilor de drept fiscal material. Altfel spus, declarația de impunere este un act declarativ al unei creanțe care exista deja, în puterea legii.

Constituirea bazei de impunere nu are loc la data la care contribuabilul este obligat să depună declarațiile fiscale prevăzute de lege, în concret, potrivit celei de a doua orientări jurisprudențiale, momentul în care contribuabilul o determină și o declară prin declarația anuală de impozit pe profit sau data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale.

Conform art. 34 din Codul fiscal, declararea și plata impozitului pe profit, cu anumite excepții, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I-III, iar definitivarea și plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit prevăzut la art. 35 din același cod, care prevede obligația contribuabilului să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu anumite excepții expres prevăzute.

Dispozițiile art. 16, 19 din Codul fiscal și art. 23, 91 din Codul de procedură fiscală, care, coroborate, trimit la constituirea bazei de impunere care generează creanță fiscală, nu fac referire la momentul depunerii declarației fiscale de impunere și nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o declară prin declarație anuală de impozit pe profit. De asemenea, efectuarea inspecției fiscale, reglementată de art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai ulterior termenului prevăzut de lege pentru declararea bazelor impozabile și a impozitelor aferente nu conduce la această concluzie.

Inspecția fiscală are ca obiect, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora, iar art. 98 alin. (1) din același cod prevede că "Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale".

Or, termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, reglementat de dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă.

Declarația fiscală nu constituie baza de impunere, ci aceasta trebuie depusă tocmai ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul fiscal anterior, care a dat naștere dreptului de creanță fiscală și obligației fiscale corelative.

Depunerea declarației anuale de impozit pe profit este o obligație care revine contribuabilului în temeiul dispozițiilor art. 35 din Codul fiscal și se circumscrie unui raport de drept procedural fiscal ce cuprinde, potrivit art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile și obligațiile care revin părților pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, reprezentat de dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă generate de profitul impozabil constituit potrivit art. 16 din Codul fiscal.

Nu pot fi reținute argumente recurentelor-pârâte în sensul că termenul de prescripție a organului fiscal de a stabili obligații fiscale pentru anul 2010 a început să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care reclamanta avea obligația de a depune declarația fiscală, respectiv la data de 01.01.2012, nefiind împlinit la data de 03.10.2016, dată la care a început inspecția fiscală.

În analiza excepției prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit, în mod corect prima instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor legale citate reiese că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată se prescrie în termen de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală.

Astfel, nu se poate declara un impozit în absența bazei sale de impunere, deci a profitului. Din interpretarea sistematică a prevederilor legale reiese că profitul, deci baza de impunere a obligației reprezentate de plata impozitului pe profit, se constituie constant în chiar cursul anului fiscal în cauză, fiind doar calculat cu titlu final și declarat cu titlu recapitulativ prin declarația depusă în cursul anului următor celui în cauză.

Însă, în vederea stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripția fiscală, legea nu se referă la calcularea finală sau declararea recapitulativă a bazei de impunere, ci la momentul constituirii acesteia, care este distinct și anterior calculului final.

De altfel Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 21/2020, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, termenul de 5 ani de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Aceleași argumente sunt valabile și în ce privește dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale de natura TVA, aceste obligații fiscale suplimentare fiind stabilite tot prin raportare la baza de impunere care le generează, fiind incidente așadar tot dispozițiile art. 23 O.G. nr. 92/2003.

Argumentul de drept invocat de recurenta-pârâtă, potrivit căruia sunt aplicabile dispozițiile art. 134 alin. (2) și (3) Codul fiscal (Legea 571/2003) nu poate fi reținut de instanță, deoarece, chiar dacă aceste norme stabilesc momentul exigibilității taxei, totuși, în aplicarea dispozițiilor legale care reglementează prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, momentul la care trebuie raportat începutul prescripției este momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care generează taxa suplimentară (art. 23 coroborat cu art. 91 O.G.. nr. 92/2003). Așadar, în privința calculării termenului de prescripție sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală care reglementează prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații de plată suplimentare.

Dispozițiile din Codul fiscal la care face referire recurenta-pârâta reglementează exigibilitatea taxei, respectiv data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, situația premisă reprezentând-o cea în care nu este suplimentată baza de impunere, cum este situația în speță.

În ceea ce privește recursul promovat de către recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, acesta conțione critici și față de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, motivat de împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că au fost obligate recurentele-pârâte la plata sumei de 1050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă compusă din onorarariu expert și taxă judiciară de timbru, în ambele cazuri suma fiind parțială.

Or, urmare a faptului că, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., pârâtele au căzut parțial în pretenții, în mod corect au fost obligate la plata parțială a cheltuielilor de judecată.

Pentru cele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge recursurile promovate de recurentele-pârâte.

În ceea ce privește recursul promovat de recurenta-reclamantă A. S.A., acesta este întemeiat pe dispozițiile articolului 488 alin. (1), punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Recurentul-reclamant urmărește prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat probele din dosar, o rejudecare a fondului.

Or în calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate.

În cazul de față, prin cererea de recurs astfel cum a fost formulate, recurenta –reclamantă urmărește în realitate, în mare măsură, reanalizarea fondului, criticile sale vizând temeinicia, iar nu legalitatea sentinței atacate.

Reține Înalta Curte că prima instanță a constatat că prin Decizia de impunere nr. x emisă de D.G.R.F.P. Brașov, AJFP Mureș la data de 29.12.2016, întocmită ca urmare a controlului efectuat la societatea reclmantă S.C. A. S.A., s-au stabilit următoarele obligații suplimentare de plată:

I. suplimentarea bazei impozabile (impozit pe profit) pentru perioada verificată 01.01.2010 - 30.09.2016 cu suma de 5.848.017 RON și stabilirea obligației de plată a sumei de 779.059 RON, cu titlu de impozit, taxă, contribuție cuplimentară;

II. suplimentarea bazei impozabile a taxei pe valoare adăugată pentru perioada verificată 01.12.2010-30.09.2016 cu suma de 253.345 RON și stabilirea obligației de plată a sumei de 708.803 RON cu titlu de TVA;

III. suplimentarea bazei impozabile (pentru venituri dividente) pentru perioada verificată 01.01.2014-30.09.2016, cu suma de 281.442 RON și stabilirea unui impozit suplimentar în valoare de 21.069 RON.

I. Cu privire la suplimentarea bazei impozabile provenind din impozitul pe profit, se reține că organele de inspecție fiscală au apreciat ca fiind nededuct