ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1474/2022

Ședința publică din data de 11 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate excesul de putere și nelegalitatea operațiunii de secretizare (secret de stat/serviciu), prin HCM nr. 19/14.01.1972 și dispozițiilor interne ale pârâtului SRI emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002, a ordinului directorului SRI nr. MP 581 din 30.06.1994 și a documentelor din dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia, obligarea pârâtului SRI să procedeze la inițierea demersurilor și la efectuarea operațiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 și a înscrisurilor din componența dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia (din secret, strict secret și secret de serviciu în nesecret), obligarea pârâtului SRI, după realizarea operațiunii de declasificare/desecretizare a documentelor anterior menționate, la comunicarea în scris către acesta a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 și a documentelor din dosarul administrativ ce au stat la baza emiterii ordinului și obligarea pârâtului SRI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin precizarea la acțiune reclamantul a solicitat anularea HCM nr. 1177/04.10.1965 privind Statutul Corpului Ofițerilor și în raport de acest capăt de cerere a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Hotărârile primei instanțe

Prin încheierea de ședință din 24.10.2019, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și a delegației consilierului juridic depuse la dosar de pârâtul Serviciul Român de Informații și a amânat pronunțarea sentinței pentru data de 7 noiembrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 294 din 07 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei în raport de capătul de cerere privind anularea HCM nr. 1177/4.10.1965 și respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Admite excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 și respinge excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

Admite excepția lipsei de interes a reclamantului în raport de capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea operațiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994.

Respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, în privința capătului de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea operațiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994, ca lipsită de interes.

1.3. Cererea de completare a sentinței nr. 294/07 noiembrie 2019

La data de 19.12.2019, reclamantul A. a formulat o cerere de completare a sentinței civile nr. 294 din 07.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, în sensul soluționării capetelor de cerere nr. (1) și nr. (3) din cererea de chemare în judecată.

1.4. Hotărârea pronunțată asupra cererii de completare a sentinței

Prin sentința nr. 16 din 30 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a hotărârii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații.

1.5. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a formulat cerere de recurs împotriva sentinței civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 și a încheierii de ședință din 24 octombrie 2019, precum și împotriva sentinței nr. 16 din 30 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, criticându- le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

1.5.1. Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 și a încheierii de ședință din 24 octombrie 2019 – motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

a.Recurentul-reclamant critică, mai întâi încheierea de ședință din 24.10.2019, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției invocată de reclamant privind lipsa calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și a delegației consilierului juridic depuse la dosar de autoritatea pârâtă.

Susține recurentul că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că respectiva calitate derivă din dispozițiile art. 40 din Ordinul Directorului SRI nr. x din 15.03.2018 (act clasificat secret de stat și desecretizat de pârât la data de 20.01.2019, potrivit căruia cererile și actele procedurale transmise instanțelor de judecată, precum și delegațiile consilierilor juridici se semnează de către șeful Direcției Juridice.

De asemenea, instanța de fond a luat act de precizările pârâtului în sensul că semnatara întâmpinării – general de brigadă B. - șef Direcția juridică, a fost numită conform ordinului directorului SRI nr. x/01.08.2016 – act care a re regim de document clasificat, nefiind depus la dosar.

Mai arată recurentul că, în finalul încheierii, instanța de fond a apreciat că nu se relevă la momentul judecării cauzei vreun motiv de incompatibilitate în cauză, în condițiile în care reclamantul nu formulează o cerere de recuzare, deși s-a consemnat susținerea acestuia cu privire la informația publică referitoare la calitatea de ofițer acoperit a judecătorului cauzei.

Recurentul-reclamant arată că încheierea recurată este nelegală prin prisma art. 488 alin. (1) punctele 1 și 5 din C. proc. civ., deoarece incompatibilitatea judecătorului (subiectivă și obiectivă) încalcă principiile independenței și imparțialității instanței consacrate de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din Convenția EDO.

Susține recurentul că au fost încălcate normele imperative ale art. 43 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, "judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea cauzei".

Mai arată recurentul că încălcarea obligației de a se abține de la judecarea cauzei reprezintă și o primă greșeală de judecată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În continuarea susținerii acestei critici, recurentul-reclamant dezvoltă considerații de ordin teoretic și jurisprudențial, cu referire și la practica CEDO în materia respectării principiului imparțialității judecătorului, în final arătând că se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant, susține recurentul că aceasta a fost respinsă nemotivat și nelegal de prima instanță, cea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente motivele de casare prevăzute de 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Afirmă recurentul că din soluția și motivarea primei instanțe nu rezultă cu certitudine din care perspectivă a formei reprezentării (legală sau convențională) a fost respinsă excepția invocată de acesta. În această manieră nu s-a stabilit clar și fără echivoc starea de fapt și de drept litigioasă dedusă judecății (fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

Susține recurentul că în practica judiciară s-a statuat că instanța este chemată să lămurească, în mod corespunzător, situația de fapt și de drept existentă în speța dedusă judecății.

Sub aspectul temeiului de drept, judecătorul primei instanțe a preluat necenzurat alegațiile pârâtului S.R.I., fundamentând reprezentarea pe prevederile art. 40 din ordinul directorului SRI emis în 2018 (reprezentarea judiciară a pârâtei SRI prin șeful Direcției Juridice, care semnează actele procedurale și delegațiile consilierilor juridici). În schimb, curtea de apel nu s-a aplecat deloc asupra argumentelor esențiale prezentate de reclamant în răspunsul la întâmpinare, apte să conducă la o soluție diametral opusă celei pronunțate în cauză. Viciul nemotivării hotărârii se identifică și atunci când motivarea este inexactă, insuficientă sau superficială (ÎCCJ, sec. a II-a civ., decizia nr. 1024 din 15 mai 2019 — www.x.ro).

În continuare, recurentul reda câteva considerații pe marginea exigențelor motivării hotărârii judecătorești, prin prisma cărora ambele hotărâri pronunțate de prima instanță, în integralitatea lor, sunt extrem de vulnerabile sub aspectul motivării, fiind viciate de arbitrar.

În cazul speței, norma internă secretă a pârâtului SRI, invocată la unison de pârâtă și judecătorul primei instanțe, nu poate constitui normă de drept menită a susține calitatea de reprezentant legal al semnatarul semnatarului întâmpinării.

Pârâtul SRI este persoană juridică de drept public, a cărei organizare și funcționare este reglementată de Legea nr. 14/1992. La art. 23 din acest act normativ se prevede că SRI este condus de un director, care, în îndeplinirea atribuțiilor ce revin SRI (prevăzute ca atare la art. 2-3, 5-12 din lege), emite, potrivit legii, ordine și instrucțiuni. Participarea SRI în procese/litigii nu reprezintă o atribuție legală ce revine acestei instituții publice.

Afirmă recurentul că a arătat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare (par. 6-7) că ordinul intern al pârâtei reprezintă aplicarea unui act normativ abrogat (art. 6 din Decretul nr. 143/1955), Legea nr. 514/2003 nemaipreluând o asemenea reglementare. De asemenea, la par. 13 din răspunsul la întâmpinare a susținut că reprezentant legal este doar directorul serviciului, din perspectiva art. 23 din Legea nr. 14/1992, art. 209 și art. 218 din C. civ.

Mai arată recurentul că niciunul dintre aceste argumente esențiale prezentate nu au fost examinate de judecătorul fondului, neoferindu-se un răspuns explicit de ce sunt înlăturate în procesul deliberativ al instanței, procedura fiind astfel afectată de inechitate și arbitrar.

În final, făcând trimitere la argumentele prezentate în fața instanței de fond, arată că ordinul intern al pârâtei SRI este lipsit de orice suport/temei legal și nu poate fi valorificat legitim în prezenta cauză, iar hotărârea primei instanțe, pe lângă faptul că este nemotivată (motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), încălcând dreptul reclamantului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenția EDO), este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

b. Criticile referitoare la soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 294 din 07.11.2019 – art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prima instanță a respins capătul de cerere nr. (2) din acțiunea introductivă având ca obiect obligarea pârâtului SRI la inițierea demersurilor și la efectuarea operațiunilor de desecretizare a actului administrativ individuale emis (ordinul de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994) și a înscrisurilor din componența dosarului administrativ ce au stat la baza emiterii acestuia. Respingerea cererii este consecința admiterii excepției lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârâtul SRI.

Prima critică de nelegalitate (art. 488 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ.) vizează incompatibilitatea judecătorului fondului în judecarea cauzei, recurentul făcând trimitere la argumentele expuse în susținerea aceluiaș motiv de casare referitor la încheierea din 24.10.2019.

De asemenea, și în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant face trimitere în completare la argumentele expuse în legătură cu nemotivarea încheierii din 24.10.2019.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Codul de procedură civilă vizează faptul că instanța de fond a încălcat normele de drept material din mai multe perspective: a interpretat greșit/nelegal normele aplicabile în materia condiției interesului, a aplicat texte de lege străine situației de fapt și a restrâns nejustificat aplicarea normelor incidente speței.

Afirmă recurentul că hotărârea recurată este deficientă pe latura motivării sale (caracterul contradictoriu al unor considerente și indicarea unor considerente străine de natura pricinii), fiind nesocotite totodată regulile de procedură aplicabile.

Recurentul-reclamant susține că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, cu motivarea corespunzătoare a acestora (art. 425 alin. (1) lit. b) și c) Cod procedură civilă. Cererile pot avea caracter principal, accesoriu, adițional sau incidental, iar cele accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.).

Conform cererii de chemare în judecată, capătul de cerere principal nr. 1 are ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului SRI în secretizarea/clasificarea actului administrativ individual reprezentat de ordinul de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 (împreună cu documentația ce a stat la baza emiterii acestuia) și refuzul nejustificat de a proceda la declasificarea și comunicarea acestuia, precum și nelegalitatea operațiunii de secretizare efectuată în baza HCM nr. 19/1972 (la momentul trecerii în rezervă) și ulterior, în 2002 în baza ordinului directorului SRI.

Capătul de cerere nr. x are ca obiect obligarea pârâtului SRI la inițierea demersurilor și la efectuarea operațiunilor de desecretizare/clasificare a actului administrativ individual și înscrisurilor din componența dosarului administrativ ce au stat la baza emiterii acestuia.

Este evident, că între cele două capete de cerere există în raport de accesorialitate, cel de al doilea având caracter accesoriu față de primul și depinzând de soluția dată acestuia (aspect recunoscut de altfel de prima instanță la pag. 18 din cuprinsul hotărârii).

În acest context, afirmă recurentul, în mod nelegal, prima instanță a trecut direct la rezolvarea capătului de cerere accesoriu nr. 2, fără să soluționeze și să motiveze capătul de cerere principal nr. 1. Numai după soluționarea și motivarea capătului principal de cerere nr. x, în sensul admiterii sau respingerii acestuia, instanța putea păși la soluționarea capătului de cerere accesoriu nr. 2 (care depinde de soluționarea primului petit). Indiferent de soluție, capătul de cerere principal nr. 1 trebuia obligatoriu soluționat și motivat înainte de rezolvarea motivată a capătului de cerere accesoriu nr. 2. Conform dispozitivului și considerentelor care îl susțin, prima instanță a soluționat exclusiv capătul de cerere accesoriu nr. 2. Nici capătul de cerere accesoriu nr. 3 (care și el depinde de soluționarea primul capăt principal de cerere), având ca obiect obligarea pârâtului SRI la comunicarea în scris a actelor administrative declasificate/desecretizate, nu a primit o soluționare și motivare în dispozitivul și considerentele sentinței primei instanțe.

În această modalitate s-au încălcat grav regulile de procedură (nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei), hotărârea pronunțată de prima instanță este nemotivată și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește cerințele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească condiția interesului, art. 33 C. proc. civ.. edictează că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Interesul a fost definit ca fiind folosul practic, de ordin material și moral, urmărit de partea care declanșează procedura judiciară. În speță, instanța de fond a procedat la o insuficientă cercetare a cauzei din acest punct de vedere, rezumându-se să aprecieze că demersul subsemnatului la realizarea dreptului de pensie nu este condiționată de forma clasificată sau neclasificată a actului administrativ individual (ordinul de trecere în rezervă).

Aceste statuări reducționiste (simplificatoare) nu satisfac întreaga problematică a interesului care decurge din ansamblul cadrului procesual și consemnările instanței din încheierea de ședință din 24.10.2019 (pag. 4-5), când au avut loc dezbaterile. În acest ultim cadru, instanța de fond a reținut că folosul practic urmărit de recurent, prin solicitarea desecretizării actului administrativ individual (împreună cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia) și comunicarea acestuia îl constituie aflarea situației personale, private, ancorată în dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a afla temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii unilaterale de către pârât și pentru a observa dacă au fost încălcate drepturi fundamentele, urmând ca, după desecretizarea și comunicarea documentelor să se analizeze legalitatea și temeinicia ordinului de trecere în rezervă prin prisma conținutului acestuia și, în continuare, oportunitatea atacării lui în justiție.

Prin urmare, în raport de aceste elemente principale trebuia instanța să analizeze condiția interesului, și nu doar prin prisma unui element secundar (aspectul pensiei). Chiar și din acest ultim punct de vedere interesul este unul viitor și previzibil (prefigurat), pentru că în eventualitatea identificării unor abuzuri și ilegalități rezultate din conținutul actelor administrative ce se cer declasificate și comunicate, recurentul poate solicita anularea măsurii și despăgubiri (din cauza pierderii vechimii în serviciu, ca urmare a trecerii în rezervă i-a fost diminuat cuantumul pensiei militare de serviciu).

Mai arată recurentul că interesul său în cauză este, primordial, unul moral care constă în obținerea unei satisfacții sufletești cu privire la constatarea excesului de putere din partea pârâtului și aflarea situației personale reale și complete a subsemnatului (fost angajat al pârâtului). Vătămarea rezultă din violarea de către pârât a unor drepturi fundamentale consacrate constituțional și convențional european, după cum a dezvoltat pe larg în cuprinsul actelor procedurale depuse la dosar .

Susține, de asemenea, că interesul legitim este prezumat de lege, din moment ce art. 20 din Legea nr. 182/2002 permite oricărei persoane fizice să conteste la autoritatea care a clasificat informația operațiunea de clasificare, durata de clasificare a documentelor și modul în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. În mod greșit, instanța de fond leagă dovada interesului de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 585/2002. Aceasta întrucât, condiția interesului legitim este diferită de legalitatea pretenției formulate, care implică analizarea a însuși fondului cauzei.

Recurentul afirmă, în continuare că prima instanță a analizat trunchiat și eronat dispozițiile Legii nr. 554/2004 cu privire la vătămarea sa, apreciind condiția dovedirii vătămării prin raportare exclusiv la noțiunea de interes legitim definită la art. 2 alin. (1) lit. p) din lege, pentru a concluziona că reclamantul nu a făcut dovada faptului că ar fi expus unui prejudiciu dacă nu ar acționa la acest moment în justiție (în concepția judecătorului fondului dreptul subsemnatului nu este actual nici din perspectiva art. 33 C. proc. civ.).

Se arată că că excesul de putere din partea pârâtului SRI, care presupune exercitarea dreptului de apreciere al autorității- prin încălcarea drepturilor cetățeanului — art. 2 alin. (1) lit. n) din lege, se manifestă atât la momentul trecerii sale în rezervă, în 1994 (când a avut loc operațiunea de secretizare/clasificare a actului administrativ individual în scopul de a nu fi comunicat, cât și ulterior, când pârâtul a refuzat nejustificat, prin exces de putere, să dea curs cererii mele de desecretizare/declasificare a actelor administrative și de comunicare a acestora (art. 2 alin. (1) lit. i) din lege).

Prin urmare, prima instanță avea obligația să facă o analiză completă și să observe vătămarea pretinsă și din unghiul drepturilor subiective fundamentale ale subsemnatului, pretins încălcate de pârât, și nu doar din perspectiva interesului legitim privat.

Plasând vătămarea, exclusiv în zona interesului legitim privat, cu excluderea/ignorarea dreptului subiectiv vătămat, prima instanță a statuat greșit că interesul reclamantului este unul eventual și nu actual (la data inițierii demersului judiciar).

Se mai susține că instanța de fond a statuat asupra inexistenței interesului actual și prin prisma pasivității reclamantului pe o perioadă de 25 de ani, perioadă în care nu a inițiat niciun demers judiciar prin care să supună cenzurii instanței de judecată actul individual (ordinul de trecere în rezervă).

Însă, fără niciun temei legal prima instanță condiționează cererea de declasificare (desecretizare) a documentelor administrative și comunicare a lor de admiterea cererii în anularea actului administrativ, dând de înțeles că reclamantul nu mai este în termenul legal pentru a supune actul administrativ individual cenzurii instanței de judecată, altminteri ar fi încălcat principiul securității raporturilor juridice.

Or, recurentul nu a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă, prin urmare, instanța de fond a depășit cadrul procesual și a dat rezolvare unei chestiuni străine de natura pricinii (aspectul tardivității atacării în instanță a actului administrativ individual).

Instanța de fond reține în considerentele sentinței că pârâtul nu i-a comunicat conținutul actului administrativ, dat fiind nivelul de secretizare al acestuia. Afirmă recurentul că potrivit regulamentelor militare (în vigoare la epoca trecerii mele în rezervă), dar și din economia Legii contenciosului administrativ, exista obligația legală a pârâtului să-i comunice ordinul de trecere în rezervă (fie el clasificat sau neclasificat, subsemnatul fiind ținut de respectarea secretului). Or, dacă pârâtul SRI nu și-a îndeplinit obligația legală de comunicare a actului administrativ individual, timp de 25 de ani, în mod greșit, s-a transferat, de către instanță, culpa pasivității acestuia în sarcina reclamantului.

Nesoluționarea și nemotivarea capetelor de cerere principale nr. (1) și nr. (3). Incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Necercetarea fondului cauzei.

Chiar dacă instanța a soluționat capătul principal de cerere nr. (2), aceasta avea obligația să se aplece și să motiveze și capătul principal de cerere nr. (1), care era primordial de analizat în ansamblul acțiunii introductive. O eventuală motivare implicită (calată pe aceeași excepție a lipsei de interes), dar inexistentă în realitate, este de neconceput și nu poate fi admisă. În același perimetru se află și capătul de cerere nr. (3). Toate capetele de cerere din cuprinsul acțiunii trebuiau soluționate și motivate, în sens contrar, fiind nerespectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. civ.

Susține recurentul că, judecătorul primei instanțe a părăsit rolul său activ (ferm manifestat atunci când a trebuit să analizeze și să admită excepțiile invocate de pârât, respectiv să respingă excepția ridicată de reclamant), necercetând fondul disputei pentru a afla adevărul și decela în ce măsură pârâta SRI, în concret, justifică și dovedește măsura operațiunii de secretizare ca fiind una necesară și proporțională (în raport cu scopul legitim urmărit de autoritate și de lege) într-o societate democratică.

Soluția instanței de fond cu privire la capătul de cerere privind anularea HCM nr. 1174/1965

Susține recurentul că, în pofida clamării rolului său activ, instanța de fond nu a cercetat dacă HCM nr. 1177/1965 este înscrisă în cuprinsul actului administrativ unilateral, ca temei de drept al trecerii în rezervă a reclamantului, situația care face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Se mai argumentează că deși instanța a invocat în considerente dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 care prevăd introducerea forțată în cauză a unui terț fără de care nu se poate soluționa procesul, totuși nu a pus în discuția părților care ar fi acel terț și necesitatea introducerii lui în cauză.

În acest sens arată recurentul că fostul Consiliu de Miniștri este un organ politic desființat după Revoluția din 1989 de noile structuri care au preluat conducerea țării, astfel încât nu se poate vorbi de calitatea de terț a acestui organism, care nu mai este subiect de drept. Prin urmare, singura autoritate în raport de care se poate aprecia legalitatea HCM nr. 1177/1965 este SRI.

Susține recurentul că respingerea acestui capăt de cerere pentru lipsa calității procesuale pasive are semnificația încălcării accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

Soluția dată asupra excepției de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994.

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de fond și-a întemeiat raționamentul pe o decizie de speță, care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, încălcându-se principiul rolului activ, al contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

Susține recurentul că această decizie nu este incidentă în speță, dezlegând o altă chestiune de drept referitoare la inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate a unui act individual a cărui anulare face obiectul acțiunii în cadru căreia se invocă și excepția de nelegalitate.

Afirmă recurentul că excepția de nelegalitate era admisibilă prin primsa dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că ordinul de trecere în rezervă nu a intrat în circuitul civil, nu a dat naștere la un drept subiectiv individual în favoarea unei persoane, fiind un act secretizat, nepublicat și necomunicat destinatarului.

Mai susține recurentul și nelegalitatea argumentului instanței de fond, privind lipsa legăturii ordinului de trecere în rezervă cu soluționarea prezentei cauze. Chiar dacă actul nu se anulează ci doar se înlătură de la aplicare în speță, această soluție produce efecte între părți.

1.5.2. Recursul exercitat împotriva sentinței civile nr. 16 din 30 ianuarie 2020 a Curții de Apel Timișoara

Recurentul- reclamant critică hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de completare a sentinței nr. 294 din 7.11.2019 prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pct. 6 (nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie) și pct. 8 (încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Susține recurentul că dispozitivul hotărârii judecătorești reflectă minuta (art. 401 noul C. proc. civ.) și trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății(425 alin. (1) lit. c) teza finală noul C. proc. civ.). Din minută (dispozitiv) trebuie să rezulte explicit soluția pentru fiecare capăt de cerere (art. 125 alin. (2) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești). Cum norma legală nu face distincție, rezultă că trebuie rezolvate în dispozitiv toate capetele de cerere, indiferent de natura acestora (principale, accesorii, adiționale sau incidentale — art. 30 noul C. proc. civ.).

Afirmă recurentul că, este fără dubiu, că prin dispozitivul sentinței nr. 294/07.11.2019 prima instanță a soluționat — prin respingere - exclusiv capătul de cerere nr. x (având ca obiect obligarea pârâtului la efectuarea operațiunilor de desecretizare/declasificare a actului administrativ individual și a înscrisurilor din componența dosarului administrativ), la care se adaugă cele două capete de cerere subsumate cererii modificate pe temeiul art. 204 alin. (1) noul C. proc. civ. pe calea răspunsului la întâmpinare (nelegalitatea/nulitatea HCM nr. 1177/04.10.1965 și, subsecvent, excepția de nelegalitate a actului administrativ individual).

Practic, dintre cele 5 (cinci) capete de cerere formulate, au fost soluționate de prima instanță doar 3 (trei), fiind omise capetele de cerere nr. x (având ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului și nelegalitatea operațiunii de secretizare a actului administrativ individual și a documentelor din componența dosarului administrativ) și nr. 3 (obligarea pârâtului la comunicarea actului a administrativ individual și a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia).

Arată recurentul, contrar motivării instanței de fond, că la termenul din 24.10.2019 (când au avut loc dezbaterile), subsemnatul nu a renunțat — pe cale orală - la capătul de cerere nr. x (având ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului și nelegalitatea operațiunii de secretizare a actului administrativ individual și a documentelor din componența dosarului administrativ). Această renuntare nu se putea face decât în condițiile art. 406 coroborat cu art. - 237 alin. (2) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind reținută, ca atare, în cuprinsul încheierii de ședință din 24.10.2019.

Prin urmare, instanța a rămas legal învestită și trebuia să se pronunțe explicit și asupra acestui capăt distinct de cerere, fiind încălcat principiul disponibilității, refuzând practic să soluționeze o cerere cu care a fost legal învestită .

Conchide recurentul că, independent de clasificarea, respectiv atribuirea naturii acestor capete de cerere (principale, accesorii, adiționale, incidentale) și indiferent de soluția preconizată de instanță (admitere sau respingere), toate aceste cereri distincte (5 la număr) trebuiau obligatoriu să-și găsească expres soluționarea în dispozitivul sentinței. Și cum capetele de cerere nr. x și nr. 3 nu au fost soluționate explicit în dispozitivul sentinței, soluția primei instanțe de respingere a cererii de completare este nelegală, hotărârea pronunțată fiind afectată de nulitate (art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.).

Mai arată recurentul că lipsa de interes a fost invocată de pârât prin întâmpinare doar cu privire la capătul 2 de cerere (vizând obligarea pârâtului la efectuarea operațiunilor de desecretizare a înscrisurilor administrative), iar instanța s-a pronunțat doar în această limită (admițând excepția). Dacă instanța găsea de cuvință să extindă din oficiu excepția lipsei de interes și la capătul de cerere nr. x (în condițiile art. 247 alin. (1) și art. 390 noul C. proc. civ.), trebuia să pună în discuția prealabilă a părților (cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare — art. 13 și art. 14 noul C. proc. civ.) acest aspect, și nu să trateze direct excepția (raportat la petitul nr. 1) în considerentele sentinței de respingere a cererii de completare a hotărârii (preluând motivarea din considerentele primei sentințe nr. 294/07.11.2019).

În concluzie, prima instanță a pronunțat o soluție nelegală, lovită de nulitate (art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.), întrucât nu a cercetat fondul pricinii, nu a respectat limitele învestirii (art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ.), a încălcat principiul contradictorialității (art. 14 alin. noul C. proc. civ.) și dreptului la apărare (art. 13 alin. (3) și art. 14 alin. (4) noul C. proc. civ.), cu consecința încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil și a drepturilor procesuale ale subsemnatului (art. 20, art. 174 alin. (2) și art. 175-176 noul C. proc. civ..].

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie a hotărârii) afirmă recurentul că reținerea instanței în sensul nemotivării de către reclamant a capătului de cerere nr. x, nu se susține, fiind contrazisă de actele și lucrările dosarului.

Astfel, se arată că instanța de fond a ignorat toate argumentele reclamantului aduse în susținerea capătului 1 de cerere, neoferind niciun răspuns explicit acestora, lipsind partea de un veritabil acces la justiție (ÎCCJ, secția de contencios administrativ-fiscal,

Susține recurentul și contradictorialitatea motivării, întrucât, pe de o parte, instanța de fond apreciază că petitul nr. 1 (excesul de putere concretizat în refuzul nejustificat de rezolvare a cererii subsemnatului adresată instanței de a constata excesul de putere și nelegalitatea operațiunii de secretizare) fundamentează petitul nr. 2 (obligarea la desecretizarea documentelor) iar, pe de altă parte, instanța constată că există o solicitare a reclamantului de a se constata excesul de putere și nelegalitatea operațiunii de secretizare, totuși, prima instanță conchide contradictoriu că petitul nr. 1 nu reprezintă un veritabil capăt de cerere de sine stătător (care să necesite o rezolvare explicită în dispozitiv).

Incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. (încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material).

Susține recurentul că prima instanță a restrâns, în mod nelegal, sfera de aplicare și a interpretat greșit dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Se arată că, pentru a justifica nesoluționarea capătului de cerere nr. x, în mod nelegal, prima instanță s-a limitat la incidența dispozițiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ), fără să observe că premisa acțiunii în contencios a constituit-o norma specială conținută de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 (care permite subsemnatului să conteste pe cale administrativă legalitatea operațiunii de secretizare a documentelor potrivit Legii contenciosului administrativ).

Oricum, cenzurarea refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri (prin exces de putere) poate forma obiect al acțiunii în contencios administrativ (art. 8 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i), lit. n), lit. o)-p) și alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), în dreptul administrativ neavând nicio relevanță distincția artificială între acțiunea în realizare și acțiunea în constatare.

Din acest punct de vedere soluția primei instanțe (o veritabilă denegare de dreptate) este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.).

În continuarea argumentației, recurentul-reclamant reiterează susținerile formulate prin cererea de recurs îndreptată împotriva sentinței nr. 294/07.11.2019 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor atacate ca fiind legale și temeinice.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile procedurale incidente speței, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

a. Cu privire la critica de nelegalitate ce vizează o pretinsă lipsă de imparțialitate a instanței de fond, Înalta Curte constată că întreaga argumentație a recurentului-reclamant are ca premisă un material din mass-media on-line, material de presă pe care îl prezintă ca fiind de necombătut în ceea ce privește adevărul.

De asemenea, alegațiile recurentului-reclamant pe această temă pleacă de la o altă premisă, respectiv de la faptul că instanța de fond, respingând cererile sale a dovedit prin respectiva respingere că este nu imparțială fiind subordonată astfel intimatei-pârâte.

Toate dezvoltările pe acest motiv de recurs, cu trimitere la principii din convenții internaționale, decizii CEDO, doctrină etc. sunt pure speculații în contextul cauzei, indiferent cât de corecte sunt ele ca principii, pentru că, se invocă faptul că magistratul care a judecat cauza are, ca să cităm din cererea recurentului-reclamant "calitatea de ofițer acoperit".

Or, această situație prezentată de recurent, excedează cadrului procesual în limitele căruia trebuie să se exercite controlul judiciar de către instanța de recurs, în condițiile în care, recurentul nu a înțeles să recurgă în fața instanței de fond la procedura recuzării judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dacă aprecia că imparțialitatea acestuia este afectată.

În acest sens, Înalta Curte mai reține că, în calea de atac a recursului, nu se poate cerceta dacă exista un motiv de incompatibilitate în persoana judecătorului fondului, atâta vreme cât nu s-a formulat cerere de abținere și nici de recuzare, iar contrar celor afirmate de recurent, o astfel de situație nu se încadrează în ipoteza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1 și 5 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile de nelegalitate ce vizează respingerea excepției lipsei calității de reprezentant legal al Direcției Juridice - UM 0198 București, Înalta Curte constată că din coroborarea prevederilor art. 25, 26 și 23 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații rezultă faptul că unitățile din structura SRI sunt echivalente structurilor din ministere, unele dintre acestea ai căror comandanți au calitatea de ordonatori terțiari de credite sunt stabilite prin ordin al directorului SRI și au personalitate juridică.

În aplicarea acestor dispoziții, prin Regulamentul de funcționare al Serviciului Român de Informații, Unitatea Militară 0198 București - Direcția Juridică a fost abilitată să asigure reprezentarea juridică a tuturor unităților din compunerea instituției și să apere interesele instituției în litigiile aflate pe rolul instanțelor din capitală sau din țară, în care unități Serviciului Român de Informații stau în judecată.

Direcția Juridică prin comandantul acesteia a primit competenta legală de a reprezenta SRI în orice litigiu aflat pe rolul unei instanțe din România.

Direcția a luat ființă și funcționează ca orice altă direcție de profil aflată în subordinea ministerelor, iar termenul de "direcție juridică" este unul de largă utilizare și actualitate.

Interpretarea dată de recurentul-reclamant susținerilor reținute de instanța de fond în sentința criticată, potrivit cărora mandatul de reprezentare acordat Direcției Juridice a S.R.I. este nelegal, întrucât Decretul nr. 31/1954 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. nu este conformă realității juridice, deoarece, deși abrogat în prezent, acest act a fost emis în condițiile legii, a fost aplicat în timp, iar efectele prevederilor sale nu au fost declarate nelegale sau neconstituționale.

Mai mult, abrogarea sa a venit ca urmare a preluării în noul C. civ. a unei părți din prevederile sale, bineînțeles prin punerea lor în concordanță cu art. 25 - " In componența Serviciului Român de Informații intră unități și subunități, în concordanță cu specificul activității sale, echivalente structurilor din ministere. Unțtătite Serviciului Român de Informații sunt subordonate numai conducerii acestuia.

Se mai reține că unitățile Serviciului Român de Informații, ai căror comandanți au calitatea de ordonatori terțiari de credite, sunt stabilite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informații, au personalitate juridică și utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate.

De asemenea, cu privire la reprezentarea legală trebuie avute în vedere și prevederile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. - Capacitatea procesuală de exercițiu - (1) "Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, și ale art. 209 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. "persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor; au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice, raporturile dintre persoane juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statul."

În consecință, Direcția Juridică - Unitatea Militară 0198 București a fost înființată în temeiul legii, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 și a primit atribuții speciale prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informații nr. x/2018.

Înalta Curte validează informațiile prezentate de intimatul-pârât în sensul că doamna general de brigadă B. a fost numită prin Ordin al directorului SRI nr. x din 01.08.2016, document clasificat, în funcția de comandant/șef de unitate la UM 0198 București.

Pentru exercitarea atribuțiilor specifice activității de asigurare juridică, prin același Ordin nr. x/2018, Directorul Serviciului Român de Informatii a acordat șefului comandantului Direcției Juridice mandat de reprezentare, prevăzând la art. 40 alin. (1) faptul că "Cererile și actele procesuale sau procedurale ce urmează a fi transmise instanțelor judecătorești, precum și delegațiile de reprezentare în fata instanțelor judecătorești se semnează de șeful Direcliei Juridice(...)", motiv pentru care, Înalta Curte constată că cele prezentate susțin dovada calității de reprezentant legal al semnatarului întâmpinării, d-na general de brigadă B..

În cazul reprezentării propriu-zise a SRI în fata instanțelor judecătorești același Ordin precizează următoarele:

- la art. 39 (1) - "Consilierii juridici din cadrul Direcției Juridice actionează pentru apărarea intereselor patrimoniale ale instituției, fiind abilitați ă reprezinte în fata instanțelor judecătorești toate unitătile din compunerea SRI

- la art. 43 (2) - ordinul sau cu aprobarea șefului Direcliei Juridi e, consilierii juridici desfășoară la instanțele aflate pe raza de competen ă, următoarele activităti:

a) depunerea și susținerea actelor procesuale și procedurale transmise I e Direcția Juridică;

c) participarea la termenele de judecată, pe baza delegației transmise de Direcția Juridică."

Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Ordin - "Consilierii juridici sunt specialiști cu studii juridice superioare în domeniul juridic, încadrati în conditi le legii, în Direclia Juridică. Consilierii juridici de pe lângă unitătile centrale și teritoriale se subordonează ierarhic Directiei Juridice care exercită fată de aceștia, toate prerogativele prevăzute de lege și reglementările interne referitoare•la personalul SRI', iar potrivit art. 6 alin. (1) - "Consilierii juridici in SRI au drepturile și obligațiile ce la revin potrivit reglementărilor lega e, statutelor profesionale și regulamentelor militare".

c.Motivele de recurs ce vizează nelegalitatea respingerii cererii ca fiind lipsită de interes și o pretinsă nemotivare a hotărârii de către instanța de fond nu au fundament în conținutul sentinței atacate și nici în probatoriul administrat în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că raționamentul juridic dezvoltat de judecătorul fondului și care cuprinde considerentele de fapt și drept ale sentinței atacate este unul laborios, fiind expus în 20 de pagini, fiind tratate toate cererile și susținerile părților într-un mod clar, concis și într-o succesiune logică normală a ideilor argumentate.

Pentru ca hotărârile să fie considerate motivate judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți/tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns acestor argumente, chiar în mod implicit, prin raționamente logice.

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (CEDO - Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cazul Albina c României, p. 469).

Or, din conținutul sentinței instanței de fond rezultă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul exprimându-și propria convingere în sensul că soluția de respingere a acțiunii ca lipsită de interes este cea legală și corectă.

În ceea ce privește critica referitoare la modalitatea în care instanța de fond a înțeles să admită excepția lipsei de interes, Înalta Curte amintește că interesul constituie o condiție generală obligatorie ce trebuie îndeplinită de oricare cerere de chemare în judecată, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în materia contenciosului administrativ, pe tărâmul căreia se desfășoară judecata prezentului litigiu, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii este aceea de a exista un drept sau interes legitim pretins vătămat (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), interes la care s-a raportat și instanța de fond în analiza demersului judiciar.

Lipsa dovedirii unui interes legitim, determinat și actual reprezintă un impediment procedural care nu permite judecătorului să procedeze la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Astfel cum, în mod corect, a constatat și instanța de fond, din economia dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 interesul legitim (ca și dreptul), pretins vătămat și a cărui recunoaștere este solicitată pe calea contenciosului administrativ, de către o persoană fizică sau juridică de drept privat, trebuie să fie prevăzut de lege, să fie personal și să existe la momentul exercitării acțiunii.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, deși cererea reclamantului de obligare a autorității pârâte la desecretizarea/declasificarea Ordinului de trecere în rezervă emis în persoana sa, precum și a documentelor care au stat la baza emiterii acestuia, are temei legal în dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, trimiterea din legea specială la "condițiile legii contenciosului administrativ" presupune și îndeplinirea cerințelor generale ale exercitării unei astfel de acțiuni, printre care dovedirea existenței unui interes legitim vătămat, astfel, cum impune Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, recurentul-reclamant trebuia să facă dovada interesului legitim din perspectiva unei vătămări pe care reclamantul a suferit-o prin respingerea solicitării de declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 și a comunicării acestuia împreună cu actele care au stat la baza acestuia.

Înalta Curte mai reține, că și dacă Legea nr. 182/2002 nu impune o limită de timp în care persoana interesată poate să solicite declasificarea/desecretarizarea unor informații, fiind vorba de o procedură administrativă, care se exercită în regim de putere publică, o solicitare în acest sens trebuie făcută într-un mod rezonabil, cu bună credință și cu diligență în valorificarea dreptului sau interesului pretins vătămat.

Or, din actele dosarului, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a fost informat, în mod efectiv, despre conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului și documentelor a căror declasificare și punere la dispoziție o solicită, aceste aspecte rezultând din Adeverința nr. x din 04.07.1994 eliberată reclamantului și din semnarea de către reclamant la sediul Serviciului Român de Informații - UM 05050 – Timișoara, la data de 05.08.1994, a unui ANGAJAMENT (pus la dispoziția instanței) prin care recunoaște faptul că a fost angajat al instituției "până la data de 30.06.1994 când a fost trecut în rezervă (mi s-a desfăcut contractul de muncă) prin Ordinul nr. MP .. din 30.06.1994.

La acel moment, recurentul a luat, practic, la cunoștință și despre clasificarea ordinului de trecere în rezervă și a documentelor care a au stat la baza emiterii acestuia.

Așadar, interesul reclamantului de a solicita comunicarea ordinului de trecere în rezervă și a documentației aferente, implicit a declasificării acestora s-a născut la acel moment, fiind legat de dreptul său de a contesta măsura trecerii în rezervă, dacă o aprecia nelegală.

Invocarea existenței unui interes legitim privind declasificarea și comunicarea ordinului de trecere în rezervă, după trecerea a 25 de ani din momentul în care s-au epuizat efectele raportului juridic de drept administrativ născut între recurent și instituția pârâtă, interval de timp în care nu a fost efectuat niciun alt demers în vederea valorificării vreunei pretenții juridice în legătură cu trecerea sa în rezervă, este neverosimilă și nu poate fi legată de un drept actual al reclamantului constând în stabilirea pensiei de serviciu pentru limita de vârstă.

Instanța de control judiciar reține, în acest sens, că realizarea dreptului la stabilirea pensiei de serviciu, nu este condiționată de forma clasificată sau neclasificată a documentelor respective, de prezentarea în formă fizică a acestora în fata vreunei autorități a statului român, de temeiul de drept invocat în conținutul ordinului de trecere în rezervă și nici de actul administrativ normat