ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1470/2022

Ședința publică din data de 11 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 11 noiembrie 2019, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat acțiune în constatare prin care a solicitat ca, în baza documentelor existente la dosar, să se constate existența calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe dl. A..

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 157 de la data de 9 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a fost constatată calitatea pârâtului de fost colaborator al Securității în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 157 din 9 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat cele două motive de recurs, recurentul-pârât a susținut următoarele:

În mod greșit, prima instanță a reținut faptul că ar fi furnizat informații organelor de securitate, arătând că toate înscrisurile de la dosar sunt falsuri.

A precizat că în perioada fostului regim politic era membru al unui ansamblu folcloric de dans și, în vederea participării la competiții, se deplasa în afara țării. În acest sens, la fiecare deplasare în străinătate organele de securitate îi puneau în vedere să semneze angajamente că nu va părăsi definitiv România.

A susținut că nu a oferit nicio declarație d-lui B. pe care îl cunoștea ca fiind un membru al PCR și nu a înlesnit activitatea de culege de informații prin punerea la dispoziției a locuinței sale

Totodată, a susținut că din înscrisurile de la dosarul cauzei nu rezultă că ar fi desfășurat activități în calitate de colaborator al securității motiv pentru care se impune admiterea prezentei căi de atac și casarea sentinței civile atacate, care este expresia aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză.

1.4 Apărările formulate în cauză

Pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea sentinței de la fondul cauzei ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea acestui punct de vedere a susținut că din înscrisurile de la dosar rezultă că intimatul a desfășurat activitatea de colaborator al securității prin punerea la dispoziția organelor de securitate a unei locuințe – casa conspirativă, în mod voluntar.

A precizat că sunt îndeplinite în speța de față condițiile de la art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se impune respingerea recursului și menținerea soluției primei instanțe, nefiind identificare motive de reformare a sentinței civile atacate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, așa cum rezultă și din cuprinsul notei de constatare nr. x/18.04.2019, că dl. A., titular al dosarului nr. x (cota C.N.S.A.S.), a activat în calitate de colaborator al Securității în perioada 1981-1989. Acesta a fost recrutat în 1981 de I.J. Cluj, Serv. 2, în calitate de gazdă casă de întâlniri, fiind folosit și pentru culegerea de informații. Ulterior, în anul 1985, în urma aportului informativ adus, sus-numitul a fost încadrat informator în mediul combinatului "Clujana" (dosar nr. x, voi. 1, f. x).

Conform raportului privind necesitatea și scopul recrutării, intimatul -pârât a fost racolat inițial în calitate de casă gazdă de întâlnire pentru a înlesni obținerea de informații cu privire la fapte care ar putea aduce atingere securității statului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că rațiunea adoptării legislației privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, precum și consecințele hotărârilor judecătorești pronunțate în urma parcurgerii procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008 sunt arătate chiar în preambulul O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că "în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale".

Rezultă așadar, fără echivoc, că rațiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoașterii de către membri unei societăți postcomuniste a fostului regim totalitar, depășirii nivelului organizatoric, intelectual și moral impus de un sistem caracterizat prin structuri și moduri de gândire inadecvate, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, creării unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, verificării a posteriori a comportamentului persoanelor care, în prezent, candidează pentru sau, după caz, ocupă demnități ori funcții publice (aflându-se în situația de a fi garanții Constituției și ai democrației) sau dețin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv și neinstituind o responsabilitate penală a celor în privința cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității.

În acest context, rolul instanței judecătorești învestite cu soluționarea unei acțiuni în constatarea calității de lucrător sau, după caz, colaborator al Securității, nu este acela de a stabili vinovății, de a individualiza și de a aplica pedepse, nerealizând o justiție retributivă, ci de a verifica, pe baza copiilor certificate de pe documentele aflate în arhiva C.N.S.A.S. precum și a oricăror alte probe pertinente și concludente, întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru existența calității în discuție, rațiunea legii și rolul instanței fiind în acord cu principiile stabilite atât prin Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996, cât și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca expresie a celor mai înalte idei despre justiție și echitate (a se vedea hotărârea de Mare Cameră pronunțată la data de 16.03.2006 în cauza Zdanoka contra Letoniei; decizia de inadmisibilitate din 22.11.2001 în cauza Knauth contra Germaniei).

Cu alte cuvinte, prin reglementarea prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008, legiuitorul a urmărit deconspirarea prin consemnarea publică a persoanelor care au participat la activitatea de poliție politică comunistă, fără să promoveze răspunderea juridică a acestora și fără să creeze premisele unei forme de răspundere colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații în condițiile lipsei de vinovăție și a vreunei încălcări a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, prin colaborator al Securității se înțelege persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. (…) Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor.

Așadar, prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se constata că o persoană a avut calitatea de colaborator al Securității este aceea ca această persoană să fi furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității.

A doua condiție vizează calitatea informației furnizate în sensul că prin aceste informații se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, iar a treia condiție se referă la efectele furnizării informațiilor, în sensul că au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Analiza se efectuează în fiecare caz în parte, iar neîndeplinirea cumulativă a celor trei condiții prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, împiedică reținerea calității de colaborator al Securității, însă, în speță, pentru considerentele redate mai jos, Înalta Curte constată îndeplinite în cauză aceste condiții.

În privința primei condiții, rezultă din actele dosarului, respectiv din nota de constatare de la dosarului de fond, că intimatul – pârât a fost recrutat în anul 1981 în calitate de gazdă – casă de întâlniri, fiind folosit în scopul înlesnirii strângerii de informații.

Se constată astfel că prin notele date, pârâtul a furnizat o serie de informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind încadrat ca urmare a acestei activități ca informator al securități cu nr. de dosar activ x (clasat la data de 23.12.1991).

Dintre toate înscrisurile de la dosar prezintă relevanță în cauză angajamentul pe care intimatul nu contestă că l-a încheiat cu fosta securitate de la data de 17.07.1985, document care atestă schimbarea calității titularului din gazdă în casă de întâlniri în informator.

În acest sens, pentru a putea încadra activitatea intimatului în cea de colaborator al securității-gazdă casă de întâlniri, urmează a fi avute în vedere disp. legale de la art. 2 lit. b) Teza IV din O.U.G. nr. 24/2008.

Legiuitorul în dispoziția legală anterior amintită a făcut referire la drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fără a statua ca acestea să fi fost garantate de legislația internă la momentul faptelor imputate.

Se poate așadar considera că intimatul a dus atingere dreptului la viață privată a persoanei vizate de informarea sa, drept garantat de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice din 16.12.1966, publicat în Buletinul Oficial al RSR din 20.11.1974 prin Decretul de ratificare nr. 212/31.10.1974.

Potrivit art. 49 pct. 2 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, pentru fiecare stat care va ratifica sau adera la acesta, Pactul va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii instrumentului de ratificare la Secretariatul ONU. Așadar pentru România Pactul a intrat în vigoare la 19.03.1975, documentul de ratificare fiind depus la data de 19.12.1974.

Prin urmare, chiar dacă prin Constituția de la 1965, cu modificările aduse acesteia prin legile ulterioare, nu era prevăzută expres garantarea dreptului la viață privată, aceste garanții erau oferite de Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice din 16.12.1966, act internațional ratificat și de Republica Socialistă România prin Decretul nr. 212/1974 și în vigoare în RSR din 19.03.1975.

Pe de altă parte, trebuie menționat că Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la 14 decembrie 1955, iar printre drepturile garantate de aceasta sunt drepturile civile - dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, libera circulație.

Or, îngrădirea dreptului în discuție prin activitățile întreprinse de intimatul – pârât s-a realizat tocmai prin informările întocmite de acesta.

În acest context, în mod legal instanța de fond a reținut îndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, apreciind că activitatea intimatului - pârât se circumscrie ipotezei legale mai sus menționate, având în vedere că locuința intimatului primise numele conspirativ C. iar, așa cum rezultă din evidența recompenselor și din chitanțele prezentate de recurent, acesta primise mai multe sume de bani pentru punerea la dispoziție a casei sale.

Înalta Curte, mai reține că pentru îndeplinirea condiției legale este suficientă aptitudinea denunțului intimatului de a produce consecințe, iar nu existența unor consecințe efective. Pe cale de consecință, expunerea persoanei denunțate unor posibile acte de verificare complexă din partea Securității reprezentă vizarea îngrădirii dreptului la viață privată.

Prin urmare, nesocotind interesele persoanei denunțate, intimatul a vizat îngrădirea dreptului la viață privată în privința al acesteia, atât timp cât a menționat numele sub care erau cunoscute persoanele denunțate, locul unde își desfășurau activitatea asigurându-se, astfel, că persoana denunțată urma, cel mai probabil, să facă obiectul unor investigații suplimentare ale Securității, ca rezultat al denunțului său.

Este exclus însă ca el să nu fi realizat faptul că, odată ce furniza o astfel de informație, asupra celor denunțați, cel mai probabil, să se desfășoare acțiuni de investigare din partea Securității.

Or, aceste acțiuni de investigare presupuneau cel puțin încălcarea dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), prin căutarea și obținerea de noi informații despre persoanele denunțate, fără acordul acestora.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. raportate la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul împotriva sentinței civile nr. 157 din 09 martie 2020, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 157 din 09 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2022.