ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 56/2022

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar, Sectorul 2 al Municipiului București, prin Primar, solicitând să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 128 mp situat în București str. x (fostă Glucozei, fostă E. nr. 42-52, fost Cartierul Tei nr. 68). De asemenea, reclamanții au solicitat înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară a sectorului 2 București. Prin sentința civilă nr. 7148 din 19 iunie 2017, Judecătoria Sector 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București – secția a III –a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1697 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, Primăria Sector 2 București și Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei hotărâri reclamanții au exercitat apel.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 2A din 6 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1697 F din 8 noiembrie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București – secția a III-a civilă. A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr. 636 A din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse cererile de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020, formulate de apelanții-reclamanți A., B., C., D. și de intimatul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar, ca neîntemeiate.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs: i) pârâtul Sectorul 2 București prin Primar și ii) pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva încheierii din 15 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 636 A din 29 iunie 2020 ale Curții de Apel București, au declarat recurs: iii) reclamanții A., B., C., D.. i) În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Sectorul 2 al municipiului București a formulat următoarele critici: Așa cum reiese din considerentele deciziei civile nr. 2A/06.01.2020, dar și din motivele cuprinse în cererea de apel, nu s-a pus în discuție calitatea procesuală pasivă a Sectorului 2 București prin Primar, ca subunitate administrativ teritorială, ci doar calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar, ca unitate administrativ teritorială, argumentele la care instanța de apel face referire vizând exclusiv Municipiul București, prin Primar, și nu Sectorul 2 București, prin Primar. Mai mult decât atât, prin considerentele deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020 instanța de apel nu dezvoltă niciun argument referitor la existența sau inexistența calității procesuale pasive a Sectorului 2 București, prin Primar, sau a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nu indică niciun temei legal în baza căruia sentința civilă a fost casată integral, respectiv sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Sectorului 2 București, prin Primar. Prin urmare, nemotivarea deciziei civile recurate creează o restrângere disproporționată a dreptului la un proces echitabil, sens în care recurentul-pârât apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească apartenența dreptului de proprietate, bunul aparține unității administrativ teritoriale a Municipiului București și face parte din domeniul privat al acestuia, față de prevederile art. 477 din C. civ. din 1864. În speță, așa cum corect a reținut instanța de fond, nu s-a făcut dovada că succesiunea rămasă de pe urma defunctei F. este vacantă, la dosar nefiind depus certificatul de vacanță succesorală și nici certificatul de deces al pretinsei vânzătoare. Dovada vacanței succesorale, în opinia pârâtului, se poate face prin parcurgerea propriu-zisă a procedurii de vacanță succesorală, probată prin emiterea certificatului de vacanță succesorală, iar reclamanții aveau obligația să probeze această teză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. ii) Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut următoarele critici: Deși în considerentele hotărârii recurate se precizează că, "în funcție de acest criteriu (interesul), în cauza de față, nu se poate reține că, pentru terenul ce face obiectul cauzei, există vreun interes pe plan național și că proprietatea ar aparține Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice", prin dispozitivul aceleiași hotărâri s-a dispus anularea în totalitate a sentinței apelate. Așadar, există o contradicție evidentă între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român. Astfel, în speță, deși se constată și de către instanța de apel că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, totuși, sentința de fond este anulată, în tot, iar cauza este trimisă, spre rejudecare, în vederea antamării fondului în contradictoriu cu toți pârâții. Mai mult, în raport de motivele de apel formulate de către apelanții – reclamanți, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului. În speță, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu a avut mai multe capete de cerere, soluția instanței de fond vizând calitatea procesuală s-a raportat la fiecare pârât în parte, iar apelanții - reclamanți au criticat sentința de fond numai în ceea ce privește calitatea procesuală a unității administrativ teritoriale. În aceste condiții, în caz de admitere a apelului instanța trebuia sa facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ. și să anuleze, în parte, sentința apelată, în ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, menținând restul dispozițiilor. În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. iii) În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au formulat următoarele critici: Consideră că instanța de apel, prin respingerea cererii de completare a deciziei în ceea ce privește cheltuielile de judecată în apel ale reclamanților, a încălcat dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., privind activarea răspunderii civile delictuale și modul de reparație în cadrul acesteia, răspundere civilă delictuală incidentă și în cazul obligării la plata cheltuielilor de judecată în cadrul unui proces civil. Astfel, instanța de apel, prin soluția de neacordare a cheltuielilor de judecată pentru apel, a săvârșit o nesocotire a dreptului de dezdăunare a apelanților-reclamanți, ca urmare a prejudiciului produs de către intimații-pârâți prin atitudinea procesuală a acestora, așa încât a încălcat dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reglementată conform articolelor din C. civ. mai sus menționate. În cazul de față, sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale. La 21 decembrie 2020, recurenții-reclamanți au depus o notă de îndreptare eroare materială a cererii de recurs, precizând că, din eroare materială, s-a arătat că cererea lor de recurs vizează încheierea din 15 iunie 2020, când de fapt, criticile vizează decizia nr. 636A/29 iunie 2020 . În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurenții-reclamanți au depus întâmpinări la recursurile pârâților (aflate la filele x dos x/2017 ICCJ), prin care au solicitat respingerea acestor recursuri, ca nefondate. Recurentul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat admiterea recursurilor pârâților. De asemenea, recurentul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanți prin care a invocat excepția tardivității recursului și, pe fond, respingerea acestuia ca nefondat. Ulterior, recurentul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar a depus răspuns la întâmpinarea depusă de reclamanți prin care au solicitat înlăturarea apărărilor invocate de reclamanți și admiterea recursului său (aflată la filele x dos x/2017/a1 dos recurs). Totodată, la 21 decembrie 2020, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar, prin care au solicitat respingerea excepției tardivității căii de atac declarate de reclamanți și admiterea recursului lor . Atașat acestui răspuns la întâmpinare, recurenții-reclamanți au depus și o notă de îndreptare eroare materială a cererii de recurs, precizând că, din eroare materială, s-a arătat că cererea lor de recurs vizează încheierea din 15 iunie 2020, când de fapt, criticile vizează decizia nr. 636A/29 iunie 2020 .

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursurile, fiind respinsă excepția tardivității recursului reclamanților, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reținute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părți, la 20 ianuarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: i) Cu titlu preliminar se impune a fi observat faptul că recursul declarat de pârâtul Sectorul 2 al Municipiului București conține critici de nelegalitate care sunt comune cu unele dintre cele care se regăsesc în cererea de recurs formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, situație față de care vor fi analizate împreună în cele ce urmează. Analizând criticile de nelegalitate prin care recurenții-pârâți pretind nerespectarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și neanalizarea calității procesuale pasive a Sectorului 2 București, prin Primar, sau a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, critici ce se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Ca atare, când instanța de apel rejudecă fondul fără a observa limitele stabilite de apelant prin motivele de apel, hotărârea pronunțată este supusă casării în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În speță, potrivit considerentelor sentinței primei instanțe, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, Primăria Sector 2 București și Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin apel, reclamanții au arătat că proprietara terenului de 128 mp din Municipiul București, str. x, care a întocmit chitanța nr. x/20.07.1959, a decedat fără moștenitori și, pe cale de consecință, Municipiul București a devenit proprietar, ca urmare a vacanței succesorale, în conformitate cu art. 477 din C. civ. din 1864 raportat la art. 25 din Legea nr. 213/1998. În susținerea acestei critici, reclamanții au indicat că, prin Adresa nr. x/12.05.2016 emisă de către Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor Urlați li s-a comunicat că, pentru numita F. nu a solicitat nimeni anexa succesorală, astfel că a rezultat indubitabil că pentru defuncta F. nu s-a dezbătut succesiunea. În această situație, în virtutea prezumției de proprietar al unității administrativ-teritoriale a persoanelor rămase fără moștenitori și a bunurilor fără stăpân, astfel cum este instituită prin art. 477 din C. civ. din 1864 și art. 25 din Legea nr. 213/1998, în mod justificat și-au îndreptat acțiunea în cauză către Municipiul București și Sectorul 2 București. Prin decizia pronunțată, apelul a fost admis apelul reclamanților, anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel evidențiază reținerea, în cauză, numai a calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București. În esență, instanța de apel a reținut că, în speță, nu a fost identificată o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, iar în lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească apartenența dreptului de proprietate, bunul aparține unității administrativ-teritoriale a Municipiului București și face parte din domeniul privat al acestuia, față de prevederile art. 477 din C. civ. din 1864 și art. 25 din Legea nr. 213/1998. Instanța de apel a constatat că, din interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011) reiese că dreptul de proprietate privată aparține domeniului privat al Statului sau al unităților administrativ teritoriale, unitățile administrativ-teritoriale fiind titulare ale dreptului de proprietate privată asupra terenurilor dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege. În lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de domeniul privat al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea, prin analogie, a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de domeniul public local, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din Legea 213/1998. În funcție de acest criteriu, instanța de apel a apreciat că, în cauza de față, nu se poate reține că, pentru de terenul ce face obiectul cauzei, există vreun interes pe plan național și că proprietatea ar aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reținând că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a municipiului București, motivele de apel prin care s-a susținut calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale fiind întemeiate, văzând prevederile art. 480 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul reclamanților, a anulat hotărârea atacată și, constatând că apelanții reclamanți au solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Casarea sentinței a fost una totală, în contextul în care prima instanță dăduse dezlegare, prin admitere, excepției vizând lipsa calității procesuale pasive a tuturor pârâților din cauză, nu numai a pârâtului Municipiului București. Or, chiar dacă se pronunță o soluție de anulare a hotărârii apelate și trimitere spre rejudecare la prima instanță, în considerarea excepției reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel nu putea da alte dezlegări decât celor care au făcut obiectul criticilor din apel, cu particularitățile prevăzute la art. 477 din același cod. Atâta timp cât criticile din apelul reclamanților au vizat numai soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și Sectorul 2 al municipiului București, analiza instanței de apel era restrânsă la verificarea îndeplinirii cerințelor pentru legitimarea procesuală pasivă a acestor doi pârâți. În consecință, Înalta Curte reține că, față de limitele învestirii instanței de apel, modalitatea în care tribunalul a statuat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu mai putea face obiectul analizei și dezbaterilor în cadrul judecății în calea de atac a apelului. Prin urmare, soluția instanței de apel este greșită, nefiind formulate niciun fel de critici în privința lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținute de instanța de fond. Instanța de apel, învestită cu apelul reclamanților, a reținut, ca fondate, criticile privitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului București, fără a analiza în vreun fel argumentele apelanților referitoare la calitatea procesuală a pârâtului Sectorul 2 al municipiului București, sens în care este incidentă și ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Așa fiind, constatând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Sectorul 2 al Municipiului București, prin Primar, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere urmează a dispune asupra apelului cu luarea în considerare a limitelor stabilite de către reclamanți prin motivele de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 477 C. proc. civ. Totodată, instanța de trimitere urmează a analiza și celelalte critici formulate de reclamanți prin memoriul de apel, precum și pe cele invocate prin memoriile de recurs de pârâți, sub formă de apărări. ii) În ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți, îndreptată împotriva deciziei de completare, este criticată soluția instanței de apel privind respingerea cererii de completare a deciziei în ceea ce privește cheltuielile de judecata în apel ale reclamanților, susținându-se că instanța de apel a încălcat dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., privind activarea răspunderii civile delictuale și modul de reparație în cadrul acesteia, răspundere civilă delictuală incidentă și în cazul obligării la plata cheltuielilor de judecată în cadrul unui proces civil. Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția adoptată în concordanță cu dispozițiile legale incidente în speță - art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - și cu situația de fapt dedusă judecății, motivând soluția adoptată conform exigențelor art. 425 din același act normativ. Astfel, prin decizia nr. 636A din 29 iunie 2020, instanța de apel a respins cererile de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020, formulate de apelanții-reclamanți și de intimatul-pârât Sectorul 2 București, prin Primar. Cu privire la cererea de completare formulată de reclamanți, instanța de apel a reținut că soluția dată în apel a fost aceea de anulare cu trimitere pentru evocarea fondului cererii, în condițiile art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.. În această situație, Curtea de Apel a apreciat că la acel moment procesual, înaintea definitivării procesului și determinării, pe această cale, a culpei procesuale în litigiul dedus judecății, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de apelanții-reclamanți în apel, deoarece nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Pe cale de consecință, acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanța de trimitere odată cu soluționarea fondului, inclusiv în ceea ce privește suportarea cheltuielilor de judecată din apel. Astfel cum s-a arătat, argumentele pentru care instanța de apel a dispus respingerea cererii de completare formulată de apelanții-reclamanți în sensul obligării intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată au avut la bază neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anume existența culpei procesuale, la momentul pronunțării deciziei din apel, pentru care partea care a pierdut procesul poate suporta spezele de judecată. Înalta Curte observă că recurenții-reclamanți nu s-au prevalat, în calea de atac a apelului, în susținerea cererii de completare în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată, de prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ. privind cerințele cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a căror încălcare de către instanța de apel o reclamă în recurs. Din acest motiv, realizarea controlului judiciar cu privire la alte pretenții decât cele invocate în calea de atac a apelului nu este posibilă, astfel că, din acest punct de vedere această critică nu poate fi primită, întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție. Conform art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat asupra criticii ce vizează încălcarea art. 1349 și urm. C. civ., astfel încât, este inadmisibil acest motiv de recurs formulat omisso medio. Pe de altă parte, culpa procesuală ca temei al art. 453 alin. (1) C. proc. civ. este distinctă de culpa ca temei al răspunderii civile delictuale și, de aceea, sunt irelevante susținerile recurenților-reclamanți cu privire la existența sau inexistența culpei pârâților-intimați în angajarea răspunderii lor delictuale. Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată. Aceste dispoziții legale stabilesc regula potrivit căreia partea câștigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligației de plată fiind partea care a căzut în pretenții, deci cea care a pierdut procesul. În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere și că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecății, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut. Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanță de apel dispune anularea hotărârii atacate și trimite cauza spre rejudecare primei instanței, nu s-ar putea considera că a fost pronunțată o soluție prin care litigiul a fost tranșat și, deci, nici că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Or, instanța se pronunță asupra cheltuielilor de judecată atunci când hotărârea sa este susceptibilă de a tranșa diferendul părților dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, întrucât doar în această situație se poate stabili cine a pierdut finalmente procesul și se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de părți. Prin excepție, soluțiile de admitere a apelului/recursului și de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanța competentă nu tranșează acest diferend, ci îl plasează altei instanțe spre soluționare, astfel încât, în aceste situații, instanța de control judiciar nu se va pronunța asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecința trimiterii cauzei la o altă instanță. Altminteri, soluția asupra acestor cheltuieli nu ar mai putea fi pusă în contextul ansamblului procesului și ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic. Aceasta nu înseamnă că aceste cheltuieli, realizate în calea de atac admisă cu consecința trimiterii cauzei la instanța inferioară în grad, nu vor putea fi recuperate de partea care le-a avansat, dar asupra lor se va pronunța instanța la care a fost trimisă cauza spre soluționare, ele fiind aferente cursului judecății ce a dus pentru prima oară la o soluție validă din punct de vedere procedural. Prin urmare, nu erau întrunite cerințele prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru admiterea cererii de completare în sensul obligării pârâților la plata către apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate în apel. Se reține, astfel, că instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părțile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată, astfel că recursul reclamanților nu este fondat. Pentru motivele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C., D., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 29 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.