ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 54/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 aprilie 2017 sub nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice București, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută în art. 14 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 și art. 14 din contractul x din 30 iunie 2014, nulitatea absolută parțială a art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 și art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractul x din data de 30 iunie 2014 numai în ceea ce privește sintagma "în limita sumei contractate", obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013 - 30.04.2016, peste valoarea de contract, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 6657 din 8 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, soluționarea cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului București, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2018.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1830 din 24 septembrie 2018 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice București, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice București.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1391 A din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice București. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, întrucât clauzele care impun ca furnizorul de servicii medicale să nu depășească limitele sumelor prevăzute în contract sunt nule absolut, deoarece, în opinia recurentului, încalcă dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, așa cum dispune art. 1250 din C. civ., respectiv se încalcă dreptul asiguraților, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistență medicală de specialitate în spital, drept prevăzut atât de Legea nr. 95/2006, prin art. 2 și 3, cât și de art. 34 din Constituția României. Menționează că drepturile asiguraților existau la data încheierii contractelor, fiind prevăzute de Legea nr. 95/2006 și de Constituția României, nefiind ulterioare încheierii contractelor. Recurentul arată că dispozițiile legale sus-indicate și încălcate prin inserarea clauzelor a căror nulitate se solicită, se regăsesc transpuse în H.G. nr. 117/2013 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, precum și în H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, însă niciunde, în corpul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății nu este prevăzută vreo limitare impusă furnizorului de servicii medicale de a acorda asistență medicală spitalicească limitat sau de a nu acorda o astfel de asistență. Din interpretarea art. 208, 218 și 228 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, rezultă că prin inserarea acestor clauze în contractele de furnizare servicii medicale nr. U0047 din 30 aprilie 2013 și contractul x din 30 iunie 2014 se încalcă dreptul asiguraților, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistența medicală de specialitate în spital prevăzută de lege, impunându-se furnizorului de servicii spitalicești acordarea asistenței medicale spitalicești numai până la un anumit plafon, încadrat în fondurile alocate și contractate cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Așadar, rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general, interes care nu a survenit pe parcursul executării contractului, ci exista încă de la data încheierii contractelor. Pe de altă parte, din coroborarea dispozițiilor art. 20 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 cu cele ale art. 20 din contractul x din 30 iunie 2014, rezultă că aceste două contracte de furnizare de servicii medicale spitalicești pot fi modificate prin acordul expres al părților, prin negociere și act adițional, semnate de ambele părți, la inițiativa oricărei părți contractante, sub rezerva notificării scrise a intenției de modificare și a propunerilor de modificare. Deși legislația in vigoare folosește noțiunea de negociere a contractului de prestări servicii medicale între casele de asigurări de sănătate și unitățile sanitare, acest contract este impus, neexistând vreo posibilitate de negociere a clauzelor contractuale, suma contractată și numărul de cazuri externate fiind stabilite unităților sanitare la încheierea contractului chiar de către pârâtă. Modelul contractului de furnizare este prevăzut de H.G. nr. 117/2013 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, precum și în H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, astfel că recurentul (de altfel, niciun alt spital) nu poate negocia vreo clauză din aceste contracte. În mod nelegal, instanța de apel a respins și capătul doi de cerere care vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013-30.04.2016, peste valoarea de contract. Clauza contractuală prevăzută la art. 14 din cele două contracte invocate de intimata-pârâtă și reținute de către instanța de apel, ca și de cea de fond, nu trebuie interpretată în sensul încălcării de către spital a acesteia, ca urmare a furnizării de servicii medicale peste valoarea de contract, atâta vreme cât normele contractului-cadru, care se completează cu contractul de servicii medicale încheiat intre spital și CASMB, prevăd și posibilitatea decontării acestor sume. Este adevărat că art. 1270 C. civ. dispune că contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, acestea având îndatorirea de a respecta obligațiile asumate, obligații care au fost respectate de recurent, dar instanța de apel trebuia sa facă o interpretare sistematică a relației dintre art. 1270 și art. 1170 C. civ., accentul urmând a fi pus pe raportul dintre obligativitatea contractului și executarea cu bună-credință prin prisma funcției economice a contractului și a interesului general protejat. Așadar, având în vedere că spitalul este obligat să acorde asistența medicală în caz de urgență medico-chirurgicală ori de câte ori se solicită de către asigurați, pentru a nu fi încălcat dreptul constituțional și legal la acordarea serviciilor de sănătate și pentru a preveni discriminarea asiguraților, se naște, totodată, și obligația Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București de a deconta serviciile medicale furnizate peste valoarea de contract, în temeiul art. 168 alin. (1), art. 170, art. 195 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu art. 6, art. 7 din anexa 17 la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 423/191/2013 și art. 6-7 din anexa nr. 23 la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 619/360/2014.

Apărările formulate în cauză Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii recurate.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reținute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părți, la 20 ianuarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Printr-o primă critică, subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât clauzele care impun ca furnizorul de servicii medicale să nu depășească limitele sumelor prevăzute în contract sunt nule absolut, deoarece, în opinia recurentului, încalcă dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, așa cum dispune art. 1250 din C. civ., respectiv se încalcă dreptul asiguraților, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistență medicală de specialitate în spital, drept prevăzut atât de Legea nr. 95/2006, prin art. 2 și 3, cât și de art. 34 din Constituția României; drepturile asiguraților existau la data încheierii contractelor, erau prevăzute de Legea nr. 95/2006 și de Constituția României, nefiind ulterioare încheierii contractelor. Critica este nefondată. În speță, reclamantul Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice București a învestit instanța cu o acțiune având trei capete de cerere, respectiv să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută în art. 14 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 și art. 14 din contractul x din 30 iunie 2014; să se constate nulitatea absolută parțială a unor prevederi contractuale din aceleași contracte, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) numai în ceea ce privește sintagma "în limita sumei contractate", precum și capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013 - 30.04.2016, peste valoarea de contract Clauza contractuală prevăzută la art. 14 din contractele menționate, a cărei nulitatea absolută a fost invocată, prevede că efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul. Totodată, reclamanta a invocat nulitatea absolută parțială a art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractele de furnizare de servicii medicale spitalicești numai în ceea ce privește sintagma "în limita sumei contractate". Prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) și lit. i) stabilesc obligația casei de asigurări sociale de sănătate de a deconta furnizorilor de servicii medicale spitalicești la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative, contravaloarea serviciilor medicale contractate, efectuate, raportate și validate conform ordinului ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în limita valorii de contract și de a monitoriza activitatea desfășurată de spitale, în baza contractului încheiat, astfel încât decontarea cazurilor externate și raportate să se încadreze în sumele contractate. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (6) și (7) din contractele încheiate, casa de asigurări de sănătate decontează contravaloarea serviciilor medicale acordate pe baza facturii și a documentelor justificative, cu încadrarea în sumele contractate, iar regularizările și decontările trimestriale se fac, de asemenea, în limita sumei contractate. În drept, conform dispozițiilor art. 1250 din C. civ., "Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general". Pe de o parte, contrar susținerilor recurentului-reclamant, cauzele de nulitate ce au fost invocate de către reclamantă nu sunt anterioare sau contemporane încheierii contractului, ci ulterioare acestui moment, întrucât nedecontarea contravalorii serviciilor medicale peste limitele contractuale echivalează cu existența unor acte și fapte juridice născute ulterior momentului încheierii contractelor. La momentul încheierii contractelor nu se întrevedea situația depășirii plafonului acordat prin contracte și că pârâta ar refuza o eventuală cerere de suplimentare a fondurilor, pentru a observa dacă drepturile asiguraților ar fi vătămate. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că depășirea plafonului și refuzul de decontare a sumelor utilizate peste acest plafon din partea casei de asigurări de sănătate sunt aspecte care nu sunt anterioare sau contemporane încheierii contractului, aceste aspecte ținând, în mod evident, de executarea contractului, iar nu de încheierea valabilă a acestuia. Pe de altă parte, respectarea drepturilor unor terți – respectiv persoanele asigurate - nu poate legitima încălcarea limitelor valorice dintr-un contract care reprezintă legea pentru părțile contractante. Astfel, susținerea reclamantului în sensul că nedecontându-se și sumele care nu se încadrează în această valoare prevăzută contractual, sunt afectate drepturile fundamentale ale cetățeanului, expuse potrivit prevederilor legale și constituționale ilustrate de reclamant, nu poate fi valorificată cu succes în prezentul litigiu pentru constatarea nulității absolute a clauzelor respective, întrucât toate aceste drepturi fundamentale au fost reglementate, concret, pe plan intern, tocmai în vederea atingerii finalității lor în referire la fiecare cetățean, prevederile normative concrete din domeniul contractului – cadru nefiind de natură a determina vreun tratament inegal, atât timp cât cetățeanul ce are nevoie de servicii medicale le poate obține de la o altă unitate medicală furnizor de servicii medicale, unitate al cărei plafon maxim nu a fost (încă) depășit. Mai mult decât atât, nulitatea absolută a clauzelor nu este determinată prin prisma interpretării art. 34 din Constituția României, deoarece aceste prevederi constituționale nu au legătură cu relațiile contractuale dintre asiguratori și instituțiile medicale, ci se referă la dreptul pacienților respectivelor instituții, persoane fizice care, pe de o parte, nu sunt părți în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, au beneficiat de serviciile medicale a căror plată se solicită prin acțiunea de față, dreptul acestora la viață și la servicii medicale nefiind în vreun fel vătămat. În acest context, în raport de dispozițiile legale care fixează cadrul în care se încheie contractele de furnizare de servicii medicale, nu se poate reține că ar fi fost încălcate la încheierea celor două contracte dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, care să atragă nulitatea absolută totală sau parțială a clauzelor prevăzute la art. 14, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b) și lit. i), art. 7 alin. (6) și (7) din contractele de furnizare de servicii medicale la care se referă litigiul de față. Este nefondată și critica recurentului-reclamant, subsumată tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, anume art. 1270, art. 1272 alin. (1) C. civ., art. 1170 C. civ. și prevederile Legii nr. 95/2006, în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata sumelor ce depășesc valorile contractate, astfel cum au fost majorate prin acte adiționale, respectiv suma de 14.086.670,59 RON reprezentând servicii medicale realizate în perioada 2013-30 aprilie 2016. În drept, conform dispozițiilor art. 1270 din C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege". Potrivit art. 1272 alin. (1) din același cod "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.", iar conform art. 1170, "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație." Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) din C. civ., se înțelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părților, acestea fiind ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda. Pe de altă parte, de regulă, conținutul contractului este cel stabilit de către părți, în exercitarea principiului libertății contractuale, potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conținutului contractului de către părțile contractante, cu consecința unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor pe parcursul derulării relației contractuale. În asemenea situații, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalitățile legale de completare a conținutului contractului, în absența colaborării părților, în sensul unei eventuale completări pe cale convențională a contractului. În cauza pendinte, nemulțumită de soluția de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești nr. U0047 din 30 aprilie 2013 și nr. U0047 din 30 iunie 2014, aferente anilor 2013–2016, și nedecontate de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia curții de apel din perspectiva unei pretinse aplicări și interpretării greșite a prevederilor art. 1270, coroborate cu art. 1170 și art. 1272 alin. (2) din C. civ., prin raportare la dispozițiile art. 34 din Constituția României. În esență, în argumentarea acestei critici, prevalându-se de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, care plasează prevederile constituționale în vârful ierarhiei actelor normative, aspect, de altfel, de necontestatat, recurentul-reclamant a susținut că principiul forței obligatorii a contractelor poate fi înfrânt prin "completarea" cu prevederile art. 34 din Constituția României a clauzelor contractuale, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ. Așa cum s-a expus și anterior, pentru a da eficiență prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impune, ca situație premisă, ca actul juridic în legătură cu care se solicită analiza conținutului să nu conțină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, cu consecința unor posibile diferende între părțile contractante în legătură cu aceste chestiuni, condiție care, în cauză, nu este întrunită, astfel cum, în mod corect, a statuat și curtea de apel. Astfel, în speță, verificând raporturile juridice dintre părți, instanța de apel a constat, în mod corect, că între reclamant și pârâtă s-au încheiat mai multe contra 30 aprilie 2013 și nr. U0047 din 30 iunie 2014, aferente anilor 2013–2016, statuând că, în executarea acestora, au fost prestate de către reclamant servicii medicale, și respectiv, s-a efectuat plata contravalorii lor de către pârâtă. Împrejurarea că, depășind, în mod deliberat, limitele contractuale, respectiv conținutul art. 14 care reglementează drepturile și obligațiile reciproce ale părților, reclamantul a prestat și alte servicii, nu înseamnă că părțile au rămas în sfera raporturilor juridice contractuale care să permită acestuia desocotirea pe temeiul completării dispozițiilor contractuale cu prevederile art. 34 din Constituție, în temeiul art. 1272 alin. (1) din C. civ., astfel cum se solicită prin prezentul demers. Dimpotrivă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, acordul de voință al părților, concretizat în contractele în litigiu, încheiate, a limitat prestarea serviciilor și, corelativ, decontarea acestora la valoarea prevăzută în contract, așa cum reiese din art. 14 din contract. În mod similar, s-a prevăzut și obligația casei de asigurări de sănătate de a deconta contravaloarea serviciilor medicale acordate asiguraților, cu încadrarea în sumele contractate. În aceste condiții, în care drepturile și obligațiile părților au fost clar reglate, limitând prestarea serviciilor medicale și, în mod corespunzător, plata acestora, la valoarea stabilită prin convenție, instanța a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ. și a principiului forței obligatorii a contractului, desocotirea neputându-se realiza decât în termenii și condițiile ce au făcut obiectul acordului de voință al părților, și nu în temeiul prevederilor art. 34 din Constituție, în realitate, solicitarea de despăgubiri, peste valoarea contractului și a actelor adiționale, tinzând la o modificare unilaterală a convenției. Or, decurgând din principiul pacta sunt servanda, și deci din forța obligatorie a contractului, orice modificare a acestuia nu se poate realiza decât prin acordul de voință al părților sau din cauze autorizate de lege (în condițiile art. 1270 alin. (2) din C. civ.), ipoteză de care, în speță, părțile au profitat, încheind acte adiționale la contractele în litigiu cu privire la modificarea limitei plafonului pentru prestarea de servici medicale spitalicești, prestațiile solicitate în litigiul pendinte nefăcând obiectul unor acte adiționale dintre părți. Împrejurarea că există o practică a prestării de servicii medicale peste limita plafonului stabilit prin contractele cadru, urmate de încheierea de acte adiționale, nu poate justifica solicitarea reclamantului de acoperire a prejudiciului creat ca urmare a prestațiilor de servicii medicale spitalicești, efectuate cu depășirea plafonului contractual, în lipsa unor acte adiționale semnate în acest sens, motiv pentru care recurentul-reclamant nu poate invoca încălcarea principiului bunei-credințe, prevăzut de art. 1170 C. civ., în orice contract, îndatorirea de a asigura informarea există în sarcina fiecărei părți, atât cu privire la drepturile și obligațiile care se vor naște (și întinderea acestora), cât și cu privire la faptele pe care o parte are interesul să le cunoască, astfel încât să acționeze în consecință. În acest sens sunt prevederile din Legea nr. 95/2006, ca act normativ care reglementează relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări. Astfel, conform prevederilor art. 195 și art. 255 din Legea nr. 95/2006, relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. De asemenea, conform acelorași prevederi legale, în situația în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor contractelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale, iar decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate, se efectuează conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcție de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate. Așadar, desfășurarea raporturilor juridice dintre casele județene de asigurări de sănătate și furnizorii de servicii medicale nu se poate realiza, pe de o parte, în afara cadrului normativ, iar pe de altă parte, atunci când sunt aduse modificări contractelor încheiate de părți, acestea trebuie negociate și consfințite prin acte adiționale, neputând fi opuse uzanțe sau practici care ar fi existat în relațiile dintre acestea, ca temei al unor pretenții în despăgubiri, în caz contrar, s-ar nesocoti dispozițiile legale în materie, în condițiile art. 1272 alin. (1) din C. proc. civ. De aceea, potrivit considerentelor arătate, modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1270 din C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractului, la modificarea sau încetarea efectelor acestuia, este corectă, având în vedere că pentru a stabili cauza drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților instanța de apel s-a raportat la obligațiile ce incumbau părților și la prestațiile efectuate în afara cadrului contractului, care nu îi oferă reclamantului dreptul la restituire. Ieșind din sfera de reglementare contractuală a raporturilor juridice dintre părți, cunoscând consecințele care ar decurge din prestarea de servici peste limita valorică din contract, reclamantul pretinde o acoperire a prejudiciului datorat acestei prestații, invocând executarea prestațiilor medicale efectuate în afara plafonului contractual, în temeiul unor considerente de ordin constituțional și moral. Solicitarea de conciliere între principiul forței obligatorie a contractului, reglementat de dispozițiile art. 1270 din C. civ., cu dispozițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ., prin raportare la prevederile art. 34 din Constituția României, tinde, în esență, la o validare de către instanță a prestațiilor efectuate de către reclamant în afara cadrului contractual, care nesocotește, în mod nepermis, existența și efectele art. 14 din contract, eludând astfel puterea obligatorie a contractului, care, așa cum s-a expus anterior, are putere de lege între părțile contractante. Nu pot fi reținute argumentele reclamantului, potrivit cărora dispozițiile legale de drept material aplicabile în cauză trebuie interpretate prin prisma art. 34 din Constituția României. Potrivit art. 34 din Constituția României, "Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. ". Plecând de la aceste norme juridice, Înalta Curte reține că, indiscutabil, legea fundamentală este cea care constituie baza recunoașterii principalelor drepturi subiective civile, între care și dreptul persoanei fizice la viață, respectiv la servicii medicale, astfel cum rezultă și din art. 15 alin. (1) din Constituție ("Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea"), după care aceste drepturi sunt reglementate și prin alte legi speciale. Pe de altă parte, se observă că orice drept subiectiv civil, atunci când este încălcat, este însoțit de dreptul corelativ la acțiunea în justiție, pentru apărarea interesului legitim al părții vătămate, ce aparține exclusiv acestei părți. Or, în situația de față, de protecția drepturilor invocate de către recurentul-reclamant nu pot beneficia decât pacienții persoane fizice, care nu sunt însă părți în raportul juridic dedus judecății, stabilit de către aceasta, potrivit principiului disponibilității, între asigurător și instituția medicală, caz în care Înalta Curte nu poate reține incidența în speță a dispozițiilor art. 34 din Constituția României, pentru a modifica clauzele contractuale. De altfel, dispozițiile cu valoare de principiu, stabilite la nivel constituțional care ocrotesc drepturi fundamentale ale omului, au primit o reglementare în legislația infraconstituțională, prin legi organice și ordinare, în care se statuează asupra condițiilor concrete de exercitare, a obligațiilor corelative ale autorităților naționale și prin care se instituie mecanismul de garantare a respectării acestora, de sancționare a neconformării și de acoperire a eventualelor prejudicii. Prin urmare, nu se justifică, în cauză, aplicarea directă a Constituției, având în vedere că normele instituite prin aceste legi nu au fost declarate neconforme cu dispozițiile constituționale invocate. Mai mult, în speță, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală, cu referire la un contract cadru încheiat în baza Legii nr. 95/2006, ce nu atrage însă, în situația dedusă judecății, decât analiza raportului juridic dintre părțile contractului. Înalta Curte apreciază, în acest context, că apărarea potrivit căreia dreptul pacienților la viață și la servicii medicale (prin raportare la afecțiunile oftalmologice de care sufereau) ar fi fost vătămate în lipsa prestațiilor efectuate peste limita plafonului nu este de natură a atrage incidența în speță a dispozițiilor constituționale pretins încălcate, cu consecințele pretinse prin efectul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată. De altfel, Înalta Curte constată că disfuncționalitățile pe care contractul – încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, cu încălcarea unor clauze, care nu au fost nici revocate mutual și nici anulate, așa cum se prevede în art. 1270 C. civ. Fără a dezaproba conduita profesională a reclamantului, care și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau, potrivit eticii medicale față de pacienții pentru care a prestat serviciile medicale spitalicești în discuție, invocarea unor argumente de ordin moral în legătură cu fundamentul pretenției deduse judecății nu poate fi primită în prezentul cadru jurisdicțional, având în vedere că reperele avute în vedere în analiza temeiniciei cererilor deduse judecății sunt exclusiv normative, iar dacă a existat o astfel de prestație, din considerente de ordin moral, aceasta nu dă dreptul la contraprestație patrimonială. În consecință, Înalta Curte reține că cererea recurentului-reclamant de decontare a serviciilor ce depășesc valoarea stabilită prin contractul inițial încalcă convenția părților, dispozițiile art. 1270 C. civ., pretențiile recurentului-reclamant putând fi recunoscute în instanță numai dacă valoarea contractului cadru era majorată prin acte adiționale semnate de ambele părți, care să prevadă și sumele solicitate în cererea pendinte, astfel cum chiar acestea au convenit. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, nefiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.