ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1054/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 20.11.2013, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.365.835 RON, reprezentând servicii medicale furnizate și nedecontate în perioada 01.01.2009-31.08.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6474/23.12.2014, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele de 1.579.302 RON și 1.804.522 RON, reprezentând contravaloare servicii medicale furnizate și nedecontate în anii 2009 și 2010 și, în consecință, a respins aceste pretenții ca prescrise; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 393A/03.03.2016, Curtea de Apel București – secția VI-a Civilă a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în judecată și cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 972/25.05.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția VI-a Civilă, sub nr. x/2013*.

Prin decizia civilă nr. 1947/22.12.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, cu unanimitate, a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și, cu majoritate, a respins acțiunea ca neîntemeiată; cu opinie separată, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumelor de 7.365.835 RON, reprezentând servicii medicale prestate și nedecontate în perioada 01.01.2009-31.08.2013 și de 126.389,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat art. 501 C. proc. civ., apreciind nelegal că aspectele din decizia de casare nu se impun în cauză.

Invocând considerentele din decizia de casare, prin care instanța de recurs a reținut în esență că analiza răspunderii contractuale a fost insuficient abordată, întrucât nu a ținut cont de prevederile art. 970 C. civ. din 1864, art. 1.272 C. civ. și ale Legii nr. 95/2006 și că limitarea accesului la servicii medicale pe criteriul depășirii unui prag valoric contractual încalcă dreptul constituțional la ocrotirea sănătății, recurenta a susținut că chestiunea calificării juridice a valorii agreate contractual de valoare estimată, iar nu un plafon maximal, reprezintă o problemă de drept dezlegată de instanța de recurs, obligatorie pentru instanța care rejudecă fondul după casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În acest context, potrivit recurentei, instanța de apel a pronunțat o decizie ce încalcă prevederile imperative ale art. 501 C. proc. civ., statuând în mod contrar dezlegărilor oferite de instanța de recurs; aceasta deoarece, instanța de apel, aflată în faza rejudecării, a pronunțat o soluție identică, motivată în mod similar cu prima hotărâre dată în apel, golind astfel de conținut art. 501 C. proc. civ., dar și etapa recursului finalizată cu decizia nr. 972/2017.

În continuare, recurenta a prezentat aspecte din literatura de specialitate cu privire la aplicarea art. 501 C. proc. civ., jurisprudență și opinia separată a judecătorului din apel pentru a susține poziția sa.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod nelegal art. 969 și art. 970 C. civ. din 1864, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., art. 2 alin. (7), art. 208 și art. 217 din Legea nr. 95/2006, apreciind că valoarea contractată este un plafon maximal, iar nu o sumă estimativă; în sprijinul poziției sale, recurenta a prezentat mai multe paragrafe din decizia recurată, evidențiind aspectele pe care le consideră neconforme cu prevederile legale invocate.

Evocând aplicarea greșită a textelor de lege enunțate, recurenta a afirmat că, în aplicarea acestor reguli și principii, nu se poate refuza în cauză decontarea serviciilor medicale solicitate, din moment ce acestea au fost confirmate ca eligibile spre decontare.

Recurenta a afirmat că, din prevederile Legii nr. 95/2006 rezultă în mod clar obligația statului de a asigura accesul fiecărui asigurat, în mod echitabil și nediscriminatoriu, la un pachet de servicii de bază, dreptul cetățeanului de a beneficia de asistență medicală pentru toate tipurile de unități sanitare de stat sau private și dreptul cetățeanului de a-și alege în mod liber furnizorul de servicii medicale.

În continuare, recurenta a susținut ideea că, la momentul încheierii contractelor de furnizare de servicii medicale spitalicești, părțile implicate nu puteau cunoaște cu exactitate numărul de asigurați din sistemul public care vor solicita serviciile furnizorului privat și nici valoarea efectivă a acestora. Astfel, întrucât aceste informații pot fi cunoscute doar la expirarea duratei de valabilitate a contractului, sumele contractate au fost stabilite prin estimarea unor indici medii/minimi. De altfel, a făcut referire la norme metodologice anuale care confirmă caracterul estimativ al valorilor contractuale, iar argumentul central este că, în ciuda stabilirii drepturilor și obligațiilor, nu s-a putut determina cu certitudine valoarea contractului la momentul semnării acestuia, datorită variabilității numărului de pacienți asigurați care vor apela la serviciile medicale ale furnizorului privat.

Pentru a susține această idee, recurenta a evidențiat jurisprudența care a confirmat caracterul estimativ al valorii contractului și, de asemenea, a făcut referire la recunoașterea indirectă a pârâtei și practica acesteia de a deconta servicii peste valorile estimate contractual și de a încheia acte adiționale la contractele de furnizare de servicii medicale spitalicești în concordanță cu serviciile efectiv prestate.

Potrivit recurentei, calificarea valorii contractuale nu drept plafon, ci doar estimare, se impune și printr-o abordare per a contrario, în sensul că dacă suma menționată în contracte ar putea fi apreciată ca fiind fixă și obligatorie, ar exista nu doar obligația furnizorului de servicii medicale spitalicești de a nu o depăși, dar și aceea de a nu atinge acest prag valoric. Or, este evident că acest aspect nu a fost urmărit prin încheierea contractelor în discuție, recurenta subliniind că, potrivit legii și contractelor, nu are dreptul să refuze serviciile medicale după atingerea sumelor contractate, fiind obligată să acorde asistență medicală fără discriminare și să nu solicite plata integrală a serviciului din partea asiguratului.

Prin urmare, recurenta a susținut că interpretarea valorii contractate ca un plafon cu depășirea căruia nu se naște obligația de decontare a Casei de Asigurări de Sănătate ar conduce la un tratament discriminatoriu și la limitarea drepturilor fundamentale ale asiguraților.

În continuare, a mai susținut că semnarea unui act adițional nu este necesară ad validitatem, adică nu este o procedură prealabilă fără de care nu ar putea presta în continuare serviciile medicale solicitate de pacienții asigurați. Se argumentează că această cerință este exclusă de dezlegările instanței supreme prezentate anterior în recurs, unde s-a arătat că dispozițiile contractuale nu pot fi interpretate în sensul de a impune o limită contractuală între părți și implicit o limită în furnizarea serviciilor medicale către asigurați. De asemenea, a mai afirmat că această cerință este exclusă și de natura contractului de furnizare de servicii medicale spitalicești, care este catalogat ca un contract sinalagmatic.

Totodată, a mai susținut că practicile și uzanțele dintre părți, privite și din perspectiva naturii atipice a contractului, a principiului echității și a drepturilor fundamentale aplicabile în această cauză (precum dreptul la sănătate și dreptul la proprietate), au creat așteptarea legitimă de a primi aceste servicii decontate peste valoarea specificată în contract.

Astfel, în considerarea acestor aspecte, recurenta a susținut că se poate concluziona, din perspectiva actului adițional de negotium iuris, că acesta a fost încheiat implicit de la data furnizării serviciilor medicale către beneficiarii contractului. Această concluzie se bazează pe conduita anterioară reprezentând legea părților, conform art. 1.270 alin. (1) C. civ., context în care face referire la principiul pacta sunt servanda, care stipulează că părțile sunt obligate să-și respecte cuvântul dat.

În acest context, recurenta a evidențiat că actele adiționale ulterior întocmite în scris au doar rol de probă, iar practica anterioară a confirmat acordul părților pentru decontarea întregii contravalori a serviciilor medicale. De altfel, subliniază că natura contractului, în strânsă legătură cu cea a contractului de antrepriză, impune această concluzie, în absența unei dispoziții expres contrare. Se evidențiază, de asemenea, că respectivul contract de furnizare de servicii este o formă particulară a contractului de antrepriză de servicii, diferența constând în continuitatea prestării serviciilor în timp; pentru a întări aceste susțineri, a făcut referire la doctrina de specialitate și jurisprudență, precum și la probele administrate.

Totodată, a mai argumentat că interpretarea limitativă invocată de intimată și aplicată de instanța de apel nu respectă principiul proporționalității, întrucât nu menține un echilibru între mijloacele utilizate și obiectivele urmărite, cu luarea în considerare a impactului negativ asupra cetățeanului și asupra sa, deoarece intimata refuză să deconteze sumele solicitate, chiar dacă au trecut 14 ani de la prestarea serviciilor de sănătate.

Recurenta a contestat considerentele referitoare la art. 13 și art. 14 din contractele de furnizare de servicii medicale spitalicești, argumentând că această clauză nu reprezintă o limitare a răspunderii contractuale a intimatei, în sensul impunerii unui plafon maxim de decontare a serviciilor medicale. În opinia recurentei, clauza exclude calitativ serviciile care nu se încadrează în obiectul contractului, nu cantitativ în ceea ce privește serviciile care depășesc plafonul contractual; interpretarea instanței contravine art. 1.356 alin. (1) C. civ., raportat la dreptul cetățeanului la sănătate și la serviciile de sănătate pentru care a plătit contribuția la asigurările de sănătate, context în care evidențiază jurisprudența instanței supreme și a celei europene, precum și opinia separată a judecătorului din apel.

Un ultim set de critici se referă la interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 C. proc. civ., precum și ale art. 1.345 C. civ., recurenta afirmând că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că nu poate aplica în cauză principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Sub acest aspect, a redat considerente din cuprinsul hotărârii și conținutul prevederilor legale evocate și a susținut că limitele învestirii instanței nu sunt stabilite de temeiurile de drept, ci de pretențiile deduse judecății. Conform recurentei, instanța de judecată are obligația și dreptul să aplice orice prevedere legală pe care o consideră incidentă pentru soluționarea corectă a cauzei. Dacă există un dubiu cu privire la aplicarea sau înlăturarea unor temeiuri de drept, instanța este obligată să aducă această problemă în discuția părților.

În final, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat complet susținerile sale, conform cărora refuzul intimatei de a deconta serviciile prestate peste valoarea contractuală conduce la îmbogățirea fără justă cauză; mai argumentează că aceasta ar avea obligația de a presta pachetul de servicii medicale de bază asiguraților din sistemul public de asigurări sociale, iar nu furnizorilor privați de servicii medicale.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 07.11.2023, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de recurs nu a statuat asupra fondului cauzei și că pretențiile recurentei trebuiau verificate în limita sumei convenite contractual; astfel, în lipsa unor acte adiționale de majorare a valorii, nu poate deconta serviciile medicale acordate asiguraților prestate de furnizorul de servicii medicale care avea obligația de a respecta limita valorii convenite de comun acord.

La 27.11.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare reluând argumentele expuse în memoriul de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 07.03.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța supremă apreciază că, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentelor considerente, se impune reiterarea faptului că, așa cum s-a reținut în etapa anterioară, reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 7.365.835 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale furnizate asiguraților din sistemul public de sănătate în perioada 01.01.2009-31.08.2013, peste valoarea stabilită contractual și nedecontate. În apărare, pârâta a susținut că nu poate fi obligată la plata acestor servicii suplimentare, argumentând în esență că furnizarea continuă a serviciilor medicale nu conduce și la decontarea acestora în lipsa unor acte adiționale de majorare a valorii contractuale; în acest sens, se prevalează de clauzele contractuale de care era ținută reclamanta și de dispozițiile Legii nr. 95/2006, care prevăd obligația de plată a serviciilor medicale prestate conform legii și contractului, în limitele valorii convenite și de fondurile bănești disponibile.

Înalta Curte reține că, în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 972/25.05.2017, a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de apel, statuând că refuzul de a deconta serviciile medicale peste valoarea contractuală nu reprezintă decât aparent o sancțiune a încălcării unei clauze contractuale, fiind, în realitate, o încălcare a dreptului la ocrotirea sănătății asiguratului.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a avut în vedere faptul că analiza răspunderii contractuale a fost insuficientă, fiind abordată doar din perspectiva art. 969 C. civ. din 1864 și art. 1.270 C. civ., fără a se avea în vedere și dispozițiile art. 970 C. civ. din 1864 și art. 1.272 C. civ., relevante pentru interpretarea clauzei contractuale referitoare la obligația furnizorului de a se încadra în valoarea contractului. De asemenea, a reținut că respectivele contracte nu pot fi analizate doar din perspectiva părților semnatare, recurenta și intimata, ci și a beneficiarului final, cetățeanul asigurat, căruia, odată îndeplinite condițiile legale, nu i se poate refuza accesul la servicii medicale prin invocarea unui contract încheiat între terți.

În acest context, instanța de recurs a evidențiat că instanța de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. 208, art. 217 și art. 218 din Legea nr. 95/2006 și că pârâta, în calitatea de asigurător, are obligația de a proteja dreptul cetățeanului la asistență medicală, fără a impune o limită în garantarea acestuia; în plus, instanța de recurs a reținut că părțile au prevăzut în contract posibilitatea majorării valorii prin acte adiționale, ceea ce s-a realizat în anii 2012 și 2013, și că Legea nr. 500/2002 prevede posibilitatea rectificărilor bugetare pentru suplimentarea cheltuielilor în anumite domenii, inclusiv în sectorul sanitar, nefiind primit argumentul pârâtei de a nu respecta dreptul constituțional al cetățeanului la ocrotirea sănătății pe motivul lipsei fondurilor, având în vedere obligația corelativă a acestuia de a plăti asigurările de sănătate.

Așadar, Înalta Curte a dezlegat prin decizia de casare disputa litigioasă referitoare la refuzul pârâtei de a deconta serviciile medicale peste valoarea contractuală în lipsa unui act adițional.

În consecință, în rejudecare, nu mai era permisă repunerea în discuție și reevaluarea aspectelor referitoare la depășirea pragurilor valorice stabilite prin contract și la existența/inexistența unui act adițional care să justifice decontarea cheltuielilor suplimentare; astfel, fără a tranșa chestiunea legată de existența obligației de plată în sarcina pârâtei, instanța de recurs a dispus rejudecarea cauzei, stabilind îndrumări obligatorii în sensul de a examina obiectul și temeiul de drept și, în funcție de acesta, aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Contrar celor statuate prin decizia de casare, în rejudecare, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, apreciind că instanța de recurs s-a pronunțat doar asupra drepturilor cetățenilor, nu și asupra fondului, și că nu se impune dezlegarea unor probleme de drept, a procedat la o nouă analiză a cauzei.

Procedând astfel, a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., producând recurentei o vătămare ce nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii, nu însă și cu privire la dispoziția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, intrată în puterea lucrului judecat.

Având în vedere toate aceste premise, Înalta Curte arată că analiza celorlalte critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte găsește ca fiind întemeiat motivul de nelegalitate invocat de recurentă, care relevă o nerespectare a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. de aceea, recursul va fi admis, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., urmând a casa în parte decizia atacată și a trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1947/22.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Menține dispoziția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.