ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 423/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, începând cu data de 01.05.2007 și până la data predării efective a imobilului de către pârâta D.A.D.R Ilfov.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1075 C. civ., art. 998 și urm C. civ., art. 274 C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 aprilie 2008, tribunalul a dispus unirea cu fondul a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

La 8 octombrie 2008 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să micșoreze câtimea obiectului cererii de chemare în judecată față de pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în sensul obligării acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x (fost nr. 16B), începând cu data de 01.05.2007 și până la data de 31.05.2008, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât pe Oficiul pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie, solicitând obligarea acestuia, în solidar cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, la plata sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x (fost nr. 16B), începând cu data de 01.06.2008 și până la data predării efective a imobilului.

La 3 decembrie 2008 pârâtul Oficiul pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Ilfov a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a titularului dreptului de proprietate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând că are doar calitatea de titular al dreptului de administrare cu privire la imobilul în litigiu.

La 3 martie 2010 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 2.895.385,95 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, începând cu luna mai 2007 și până în luna august 2009 inclusiv.

Prin încheierea din 29 octombrie 2020, tribunalul a constatat că a operat o transmitere a calității procesuale pasive de la pârâtul Oficiul pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Ilfov la Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu".

Prin încheierea din 8 martie 2013, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Sectorului 3 București. Cauza a fost repusă pe rol la 4 noiembrie 2016, după soluționarea irevocabilă a dosarului anterior menționat.

Prin sentința civilă nr. 1714 din 21 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Oficiul de Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Ilfov.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.193.950 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 3.307 mp și a construcției C1 edificate pe teren, situate în București, str. x, pentru perioada 01.05.2007-01.12.2017.

Împotriva sentinței civile nr. 1714 din 21 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" au declarat apel.

Prin decizia nr. 360A din 3 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" împotriva sentinței civile nr. 1714 din 21 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimații-pârâți Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Oficiul de Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Ilfov și intimatul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 328.188,87 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 3.307 mp și a construcției C1 edificate pe teren, situate în București, str. x, pentru perioada 12.05.2016-01.12.2017.

A respins, în rest, pretențiile, ca neîntemeiate.

A menținut soluția privind excepția lipsei calității procesuale pasive.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A..

Împotriva deciziei nr. 360A din 3 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" au declarat recurs.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel de recurenta-reclamantă A. vizează următoarele aspecte:

Astfel, se afirmă că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a arătat că argumentele din cuprinsul hotărârii atacate nu se circumscriu exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivele pe care își întemeiază instanța de apel soluția fiind străine de natura pricinii, în condițiile în care deși învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosință asupra imobilului proprietatea reclamantei, instanța a analizat legalitatea deținerii imobilului de către pârâta Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu", precum și validitatea dreptului de proprietate al reclamantei.

Se arată că aspectele relevate de instanța de apel în motivarea hotărârii care au făcut obiectul dosarului privind nulitatea titlului de proprietate al reclamantei au fost tranșate irevocabil de alte instanțe de judecată și nu fac obiectul prezentei cauze.

În aceeași idee, se susține că motivarea instanței referitoare la analizarea legalității titlului de proprietate al reclamantei, chiar și prin prisma unor hotărâri judecătorești care au consfințit legalitatea titlului, nu are legătură cu prezenta cauză. Concluzia instanței, în sensul că pârâta nu avea obligația de predare, iar deținerea ilicită a imobilului de către apelantă a existat începând cu data de 12.05.2016, moment de la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă legalitatea actelor de restituire, se fundamentează pe o hotărâre judecătorească anulată.

Reclamanta recurentă mai arată că din analiza considerentelor pe care instanța de apel își fundamentează soluția, rezultă că aceasta a ales să dea forță probantă sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2010, justificând acțiunea formulată de intimata-pârâtă de constatare a nulității actelor administrative de restituire, sentință despre care chiar instanța de apel precizează că a fost anulată de decizia Tribunalului București.

Or, susține reclamanta recurentă, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de apel a schimbat natura/înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care s-a reținut că în baza Ordinului de transfer nr. 178/1987 unitatea deținătoare este Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu", aspect ce este în contradicție cu cele statuate prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015.

Astfel, se învederează că în mod nelegal, instanța de apel a arătat că pârâta a justificat un interes în contestarea actelor de proprietate ale reclamantei câtă vreme imobilul în litigiu s-a aflat în patrimoniul Direcției Generale pentru Agricultura și Industrie Alimentară a Municipiului București, însă prin Ordinul de transfer nr. 178/14.10.1987 a fost transferat Oficiului de Reproducție și Selecție a Animalelor al Municipiului București, reținând și că, în cadrul unei prime judecăți a fondului cererii în anulare, instanța a constatat că pârâtă era cea care deținea imobilele în administrare, iar nu emitentele actelor de restituire, astfel că acestea au fost emise cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În același sens, se susține că instanța de apel a apreciat eronat că aceste elemente justifică teza pârâtei potrivit căreia deținerea imobilului nu a fost una culpabilă, de natură a atrage răspunderea delictuală pentru prejudiciul pretins de reclamantă.

Se susține că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe considerentele sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în care au fost anulate într-un prim ciclu procesual dispozițiile de restituire, sentință ce ulterior a fost anulată, motiv pentru care se învederează că reținerile din decizia recurată sunt contrare celor statuate în mod definitiv și irevocabil prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul ce a avut ca obiect nulitatea actelor de proprietate.

Astfel, se arată că prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, se reține cu putere de lucru judecat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 unitate deținătoare în sensul art. 21 era pârâta DSVSA.

Or, arată reclamanta recurentă, prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a reținut faptul că pârâta nu deținea un drept de administrare cu privire la imobilul format din teren și construcție denumit B., ci doar un drept de folosință asupra terenului.

Se învederează că, singurele evidențe ale Agenției Naționale pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" vizează în patrimoniul său existența construcției numite Laborator de reproducție, cu o suprafață construită de 427 mp, aspect complet diferit de B., cu privire la care expertul în construcții a stabilit în concret că este distinct de laboratorul de reproducție și, că are o suprafață mult mai mică, chiar și după lucrările de extindere.

Se mai arată că, în decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pag. 7 se reține că "de altfel, prin chiar cererea înregistrată sub nr. x/1995 adresată Notariatului, recurenta recunoaște că deține un simplu drept de folosință asupra terenului. Din Ordinul de transfer nr. 178/1987 reiese că reclamanta nu a primit dreptul de administrare asupra terenului și, de asemenea, nici asupra B.. (...) Ordinul de transfer nr. 178/1987 nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate și nici a dreptului de administrare în favoarea fostului Oficiu de Reproducție și Selecție a Animalelor".

Prin urmare, arată recurenta reclamantă, este lipsită de temei legal și contrară celor stabilite irevocabil prin hotărârile judecătorești amintite, reținerea instanței de apel potrivit căreia prin Ordinul de transfer nr. 178/1987 pârâta ar fi deținut un drept de administrare asupra imobilului în litigiu, ceea ce ar justifica deținerea acestui imobil pe perioada litigiului privind contestarea actelor de proprietate și refuzul de a elibera imobilul.

Recurenta reclamantă mai susține că, hotărârea recurată este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, ari. 44 din Constituția României, a dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor fundamentale a UE, privind dreptul de proprietate și dovada dreptului de proprietate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că, deși fapta pârâtei a produs în patrimoniul reclamantei un prejudiciu material, aceasta nu este de natură a atrage răspunderea delictuală anterior clarificării printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a aspectelor privitoare la legalitatea actelor pe care s-a întemeiat titlul de proprietate al reclamantei, dat fiind că nu sunt întrunite cumulativ toate condițiile cerute de lege pentru existența acestei răspunderi.

Or, contrar argumentelor instanței de apel, reclamanta recurentă arată că titlul ei a fost valabil din momentul emiterii, validitatea acestuia nu a fost stabilită în urma exercitării acțiunii în anulare, așa cum în mod nelegal consideră instanța de apel, întrucât dispoziția de restituire este un act juridic civil care are valoarea unui titlu de proprietate și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, așa cum prevăd dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Cum titlul ei de proprietate a fost înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, inclusiv pârâtei care, deși notificată, a continuat să ocupe imobilul până în 30.06.2019 când a fost evacuată.

Se mai învederează că reținerile primei instanțe referitoare la faptul că pârâta nu a acționat cu rea-credință în perioada cât a ocupat imobilul și că este justificat refuzul de predare, în condițiile în care cunoștea că imobilul a fost restituit și că îl deține fără niciun drept este contrară dispozițiilor care reglementează dreptul de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, art. 44 din Constituția României, a dispozițiilor art. 480 C. civ., în condițiile în care ocuparea fără drept a unui imobil reprezintă o ingerință în ce privește dreptul de proprietate, lipsindu-l pe proprietar de unul din prerogativele acestui drept.

Astfel, se susține că instanța de apel, încălcând dispozițiile care reglementează dreptul de proprietate, a constatat în mod nelegal că deținerea ilicită a imobilului de către pârâtă a existat începând cu data de 12.05.2016, moment la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă legalitatea actelor de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar dreptul pârâtei de a contesta actele emise de alte entități în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul pe care îl deținea nu a "fost exercitat cu rea-credință", atâta vreme cât pârâta a ocupat imobilul ce aparținea reclamantei, lipsind-o de folosința acestuia. Fapta ilicită a pârâtei nu este aceea de a contesta dispoziția, respectiv decizia de restituire, cu rea-credință, ci faptul că în toată această perioadă a ocupat imobilul. Din această perspectivă se susține că acțiunea reclamantei nu este o acțiune întemeiată pe abuzul de drept, ci este o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se solicită repararea prejudiciului produs prin lipsirea de folosință a bunului.

Or, susține recurenta reclamantă, acțiunea în anulare a actelor de restituire, deși poate fi exercitată de orice persoană care are un interes, a fost exercitată de pârâtă pro causa, în scopul de a fi impiedicată reclamanta în ce privește intrarea ei în posesia imobilului și a justifica aparența de drept a pârâtei pentru a deține în continuare imobilul pe parcursul judecării procesului, cu toate că în realitate nu avea niciun drept asupra acestui imobil, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Cu privire la suprafața ocupată abuziv de intimată, reclamanta recurentă mai arată că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că tribunalul a luat în mod corect în considerare constatările expertului C., din care a rezultat că numai suprafața de 3.307 mp din totalul de 6135 mp este reprezentată de terenul ocupat de pârâtă, în condițiile în care, după cum afirmă chiar pârâta în toate cererile făcute înaintea instanțelor de judecată, a ocupat imobilul în baza Ordinului de transfer nr. 178/1987 unde i s-ar fi transmis clădirea B. și terenul în suprafață de 8538 mp. Faptul că intimata ocupa tot terenul împreună cu construcțiile edificate pe acesta reiese și din raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul nr. x/2016, cauză în care Judecătoria Sector 3 a dispus evacuarea pârâtei din întregul imobil, că prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 s-a constatat în mod corect faptul că prin raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie întocmit de expert D. a fost identificat imobilul din str. x Z, București în suprafața de 6152 mp cu construcțiile aferente, ocupate de pârâta Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu", stabilindu-se totodată că imobilul precizat de reclamantă în cererea sa este unul și același cu cel identificat în titlul de proprietate.

Se învederează că, toate aceste aspecte reținute prin sentința civilă nr. 8973/19.07.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/2016 și prin decizia civilă nr. 1412 A/17.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât instanța de judecată este ținută de dezlegarea dată anterior prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, contrar reținerilor instanței de apel. Or, instanța de apel nu ia în considerare faptul că prin această hotărâre se constată că pârâta a ocupat abuziv imobilul și după perioada supusă controlului judiciar 01.05.2007-01.12.2017, motiv pentru care s-a solicitat în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosință asupra imobilului și după pronunțarea hotărârii de către instanța de fond până în momentul în care a fost evacuată din imobil.

Cu privire la suprafața de teren ocupată de pârâtă, se arată că, din hotărârile judecătorești menționate, reiese că pârâta a susținut în permanență că Ordinul 178/1987 este actul prin care i-a fost atribuit imobilul B. și terenul în suprafață de 8538 mp. Chiar prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond la data de 03.12.2008, pârâta afirmă că, este titulara unui drept de administrare a imobilului compus din teren în suprafață de 8.538 m.p., din care 5.866 m.p. ocupați și 2.672 m.p. neocupat... .

Or, susține reclamanta recurentă, în niciuna dintre aceste afirmații nu se face vorbire de faptul că Agenția ocupă doar 3.307 m.p. așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, deși Tribunalul București a constatat existența faptei ilicite, abuzul fiind continuat până în luna iunie 2019 când intimata a fost evacuată din imobil.

Din perspectiva celor expuse se susține că este fără dubiu că pârâta a ocupat fără drept, din 01.05.2007 și până în luna iunie 2019, întregul imobil așa cum rezultă și din considerentele sentinței civile nr. 8973/19.07.2018 pronunțate de Judecătoria Sector 3 București, în dosarul nr. x/2016. Or, acțiunea promovată de pârâtă, de constatare a nulității actelor administrative de restituire, formulată cu scopul de a ocupa în mod abuziv imobilul reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate și o încălcare a art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor fundamentale a UE prin care autoritățile statului sunt obligate să protejeze și să se abțină de la acte care pot aduce injust atingere proprietății private.

Reclamanta recurentă consideră că doar prin admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei și administrarea unui probatoriu complet se poate ajunge la stabilirea unei situații de fapt corespunzătoare realității cu aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate de reclamanta recurentă vizează și încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (2), art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în ceea ce privește efectul devolutiv al apelului, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se arată că, sunt lipsite de temei legal și contrare dispozițiilor art. 294 alin. (2) vechiul C. proc. civ., considerentele instanței de apel în baza cărora a respins cererea reclamantei de a se constata ca fiind venituri ajunse la termen și suma de 98.544 de euro, datorată de pârâtă pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019 cu titlu de lipsă de folosință și beneficiu nerealizat.

Se învederează că în mod nelegal s-a reținut că cererea nu se încadrează în dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. întrucât suma solicitată nu are caracterul unei dobânzi, a unei rate ori a unui venit ajuns la termen și nu poate fi considerată o despăgubire ivită după darea hotărârii.

Se susține că instanța de apel procedează la o interpretare eronată a normei de drept indicate făcând o aplicare greșită a acesteia în condițiile în care în speță, s-a reținut deja că, la momentul judecării prezentei cauze, fapta de ocupare a imobilului, care cauzează reclamantei prejudicii constând în lipsirea de folosință a imobilului, conform regimului juridic al acestuia, nu a încetat decât după punerea în executare a sentinței de evacuare a pârâtei din imobil, situație în care pârâta datorează despăgubiri, conform art. 998 și art. 999 C. civ., și după darea hotărârii primei instanțe.

Se mai învederează că instanța de apel încalcă și dispozițiile legale privind efectul devolutiv al apelului prevăzute art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., considerând în mod nelegal că administrarea de probe și examinarea suprafețelor concrete ocupate de pârâtă, necesare pentru evaluarea prejudiciului, era permisă primei instanțe, aceasta nefiind ținută să se raporteze, ca efect al unei eventuale puteri de lucru judecat, la statuările instanțelor învestite cu cererea de evacuare, care a avizat o perioadă ulterioară.

În aceeași idee, se susține că, instanța de apel omite să analizeze cererea de apel sub aspectul întinderii prejudiciului, cu referire la cele două construcții CI și C2, identificate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert E., pentru ocuparea cărora reclamanta este îndreptățită la contravaloarea lipsei de folosință, reținând în mod greșit că nu au fost formulate critici concrete care să vizeze concluzia primei instanțe în sensul că, aceste construcții sunt edificate în anul 1994, respectiv 1999-2000, ulterior preluării imobilului, cele inițiale nemaiexistând. Instanța de apel face o aplicare greșită a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. reținând că analiza în calea de atac este limitată, sub aspectul stabilirii situației de fapt și a aplicării legii către prima instanță, la susținerile din cererea de apel. Deși constată în privința apelului declarat de reclamantă că prin criticile formulate se susține, în esență, acordarea în mod nelegal a despăgubirilor numai pentru o parte din terenul aflat în proprietatea reclamantei și din construcțiile ocupate de apelanta-pârâtă, în mod contradictoriu, consideră că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Or, susține recurenta reclamantă, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. impun instanței de apel ca în limitele cererii de apel să procedeze la verificarea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, așa cum prevăd dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

În aceeași idee, se mai arată că instanța de apel avea obligația de a dispune efectuarea de probatorii pentru stabilirea unei situații de fapt reale și concrete, pentru a analiza dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii reprezentată de ocuparea abuzivă a imobilului proprietatea reclamantei s-a produs pe întreaga perioadă supusă controlului judiciar - 01.05.2007-30.06.2019 - cât și întinderea prejudiciului raportat la suprafața de teren și construcțiile proprietatea reclamantei ocupate abuziv de pârâtă.

O altă critică, adusă de reclamanta recurentă, vizează faptul că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, puterea de lucru judecat, puterea executorie a hotărârii judecătorești, forța probantă, obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești - respectiv art. 161, art. 163 alin. (1) C. proc. civ., art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 aspecte ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se susține că instanța de apel a încălcat atât autoritatea de lucru judecat, cât și puterea de lucru judecat ce au fost stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare - sub aspectul legalității dreptului de proprietate al reclamantei și autorului acesteia, întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, deținerii în administrare de către pârâtă a imobilului denumit B. și a terenului în suprafață de 8.538 mp, deținerea culpabilă a imobilului după ce acesta a fost restituit fostului proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, ocuparea abuzivă a imobilului în perioada supusă prezentului litigiu - cât și în perioada ulterioară pronunțării hotărârii de către prima instanță.

Astfel, se arată că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, sub un prim aspect, prin reținerea în considerentele deciziei recurate a unor aspecte ce au fost stabilite printr-o sentință judecătorească anulată. În acest sens se arată că la pag. 19 ultima parte din aliniatul final, instanta reține că "de asemenea, în cadrul unei prime judecăți a fondului cererii în anulare, instanța a reținut că apelanta-pârâtă era cea care deținea imobilele în administrare, iar nu emitentele actelor de restituire, astfel că acestea au fost emise cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001".

Or, susține recurenta reclamantă, sentința civilă la care face referire instanța de apel a fost anulată prin decizia civilă nr. 800A/20.09.2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material. Cum o hotărâre judecătorească nulă nu are nicio valoare, nu pot fi luate în seamă ca având putere de lucru judecat nici considerentele ei.

Se învederează că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat și puterea lucrului judecat a hotărârilor definitive și irevocabile pronunțate în dosarul având ca obiect anularea actelor de restituire - sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Or, din moment ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă faptul că pârâta nu avea un drept de administrare, ci un drept de folosință gratuită, acest aspect nu mai poate fi pus în discuție fiind o chestiune dezlegată jurisdicțional și care intră în puterea lucrului judecat.

Sub un alt aspect, se arată că instanța de apel încalcă puterea lucrului judecat și prin faptul că nu ia în considerare statuările din cuprinsul sentinței civile nr. 8973/19.07.2018 prin care Judecătoria Sectorului 3 a dispus evacuarea apelantei-pârâte din imobilul proprietatea reclamantei, așa cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, reținând în mod greșit că această hotărâre a fost depusă în fața tribunalului după închiderea dezbaterilor astfel încât prima instanță nu avea obligația de o analiza, fără a lua în considerare că în motivele de apel s-a făcut referire la această hotărâre, care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1412A/17.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ambele hotărâri fiind depuse la dosarul cauzei, împreună cu procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc prin care au fost puse în executare și s-a procedat la evacuarea pârâtei din imobil.

Se învederează că argumentele instanței de apel referitoare la faptul că efectele obligatorii ale hotărârii judecătorești din cauza având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilul reclamantei, nu există în raport cu limitele judecății din prezenta cauză, încalcă efectul pozitiv al puterii lucrului judecat întrucât acesta presupune că ceea ce s-a statuat deja pe cale judiciară nu mai putea fi supus încă o dată analizei, nefiind permisă nici măcar proba contrarie, întrucât suntem în prezența unei prezumții absolute.

Se mai arată că din hotărârile menționate rezultă cu putere de lucru judecat faptul că pârâta a ocupat întreg imobilul proprietatea reclamantei ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare, precum și faptul că la data pronunțării hotărârilor judecătorești pârâta ocupa imobilul, aspecte ce trebuie luate în considerare în stabilirea întinderii prejudiciului.

O altă critică de nelegalitate adusă de reclamanta recurentă hotărârii instanței de apel, vizează încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că este fondată parțial critica prin care pârâta a susținut că în speță nu erau îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ca urmare a faptului că nefiind clarificată situația juridică a bunului imobil, predarea sa nu era posibilă, iar, prin urmare, neavând obligația predării nu se poate reține o culpă a pârâtei în neexecutarea acestei obligații.

Se învederează că, în mod nelegal constată instanța de apel că fapta săvârșită de pârâtă în această perioadă nu este una ilicită întrucât prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a reținut faptul că pârâta nu deținea un drept de administrare cu privire la imobilul format din teren și construcție denumit B., ci doar un drept de folosință asupra terenului. Prin hotărârile menționate s-a reținut totodată că singurele evidențe ale reclamantei arată existența în patrimoniul său a construcției numite Laborator de reproducție, cu o suprafață construită de 427 mp, așadar complet diferit de B., cu privire la care expertul în construcții a stabilit în concret că este distinct de laboratorul de reproducție și că are o suprafață mult mai mică, chiar și după lucrările de extindere.

Se mai învederează că, din Nota explicativă la Protocolul încheiat conform H.G. nr. 477/1990 între DGAIA și DSV, reiese faptul că pârâta nu deținea niciunul dintre imobilele situate la adresa din str. x Z(fost 16B), întrucât atât laboratorul de reproducție, cât și B. au fost predate către DSV și astfel imobilele au trecut în patrimoniul și în contabilitatea DSV, că din cererea înregistrată sub nr. x/1995 adresată Notariatului, în vedere înscrierii în registrul de inscripțiuni-transcripțiuni, rezultă că deține un drept de folosință asupra terenului în suprafață de 8.538 mp, și nu un drept de administrare.

De asemenea, se susține că, din Ordinul de transfer nr. 178/1987, reiese că pârâta nu a primit dreptul de administrare asupra terenului și nici asupra B., în schița anexa la Ordinul de transfer nr. 178/14.10.1987 fiind evidențiate imobilele care au făcut obiectul ordinului de transfer amintit, cât și suprafața de teren ocupată de pârâtă. Din adresa Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 108442/20.02.2015 reiese faptul că imobilul B. nu s-a aflat în patrimoniul public al MADR, ci în patrimoniul public al DSV București. Din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public rezultă că și laboratorul de reproducție a fost tot în administrarea DSV București.

În aceeași idee, se arată că, din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil F. în dosarul nr. x/2013, rezultă că imobilul B. nu se regăsește în contabilitatea pârâtei. În ceea ce privește suprafața de teren ocupată de pârâtă, chiar din susținerile acesteia rezultă că pârâta era înregistrată la DITL cu un imobil în suprafață de 8538 mp așa cum reiese din certificatul de atestare fiscală.

Or, susține reclamanta recurentă, din înscrisurile depuse rezultă reaua credință a pârâtei care, cunoscând faptul că nu deține niciun drept asupra imobilului, a acționat abuziv atât în ceea ce privește atacarea titlului de proprietate al reclamantei, cât și în ceea ce privește ocuparea fără drept a imobilului și refuzul de a-l restitui după ce acesta a fost restituit moștenitorului fostului proprietar.

Se învederează că este neîntemeiată concluzia la care ajunge instanța de apel referitoare la faptul că prin demersurile pârâtei acționa cu convingerea că își apără un drept de administrare întrucât, așa cum a stabilit în mod corect prima instanță, odată cu emiterea Deciziei nr. 169/26.04.2005 de către Direcția Pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov (a cărei legalitate a fost constatată prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 462R/12.05.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), prin care s-a restituit în natură, în proprietatea autorului reclamantei, G., imobilul construcție situat în București, str. x (fost 16B) sector 3, a încetat dreptul de administrare a DADR Ilfov asupra imobilului și implicit dreptul de folosință al OARZ Ilfov.

Se susține că, odată cu emiterea Dispoziției nr. 5431/01.03.2006 de către Primarul General al Municipiului București (a cărei legalitate a fost constatată prin sentința civilă nr. 1433/27.11.2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 462R/12.05.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), prin care s-a restituit în natură, în proprietatea autorului reclamantei, G., terenul situat în București, str. x (fost 16B) sector 3, a încetat dreptul de folosință al OARZ Ilfov asupra acestui teren.

Se mai arată că în mod nelegal reține instanța de apel că nu se procedează la o îngrădire sau o restrângere a dreptului de proprietate suferită de reclamantă în condițiile în care pârâta nu a avut niciodată un drept de proprietate sau administrare asupra imobilului și a ocupat fără drept bunul imobil proprietatea reclamantei, faptă cauzatoare de prejudicii pentru care trebuie să răspundă.

Din perspectiva celor expuse, recurenta reclamantă solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de pârâta Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" și admiterii apelului formulat de reclamanta A. și, pe fond, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" vizează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și în mod greșit a menținut lipsa calității procesual pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar prin menținerea excepției a pronunțat pe fondul cauzei o hotărâre fără a avea la bază un temei legal.

Pe acest aspect, s-a arătat că Agenția Națională pentru Zootehnie, în virtutea relațiilor de subordonare față de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, nu avea obligația legală de a face acte de dispoziție, de predare a unui bun imobil aflat în folosință sau de a scoate din inventarul domeniului public un bun imobil supus retrocedării.

Or, atât instanța de fond cât și instanța de apel, au considerat că nu au relevanță relațiile de subordonare ale Agenției față de ministerul de resort, atât în ceea ce privește capacitatea procesuală (Agenția are personalitate juridică) - deci poate sta într-un litigiu - cât și în ceea ce privește calitatea de ordonator de credit principal, atâta timp cât litigiul pendinte privește o persoană chemată în judecată ce este vinovată de producerea unui prejudiciu.

Or, susține recurenta pârâtă, una din condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale este ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție. Așa cum reține și instanța de apel, din actele și probele administrate în cauză rezultă că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul pârâtei, imobilul "Laborator de Reproducție" se află în proprietatea Statului Român și în administrarea Agenției, fapt ce rezultă din fișa inventarului public, inventar care poate fi modificat doar de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale-Direcția Patrimoniu.

Or, arată recurenta pârâtă, bunurile imobile care au făcut obiectul dispozițiilor de retrocedare intrau în circuitul civil doar ca urmare a unei Hotărâri de Guvern prin care se dispune scoaterea lor din patrimoniul public al Statului Român - promovată de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, se susține că toate aceste aspecte arată fără dubiu că instanța de apel a greșit când a menținut lipsa calității procesual pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în condițiile în care prin Direcția Patrimoniu avea obligația legală de a scoate din inventarul domeniului public bunul imobil care era necesar bunei funcționari a Agenției, activitatea pârâtei fiind de interes național.

Se învederează că, prin decizia nr. 169/26.04.2005, Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București a dispus restituirea în natură, în proprietatea lui G., a imobilul construcții parter și pivniță, situat în București, str. x B sector 3, compus din corpurile A, B și C. La aceeași dată s-a încheiat și procesul-verbal de predare - primire, menționându-se că preluarea imobilului s-a efectuat fără obiecțiuni din partea d-lui G..

În condițiile în care bunul imobil retrocedat a fost preluat fără obiecțiuni, predat, apoi vândut către reclamantă, în condițiile în care Agenția își desfășura activitatea în acest imobil, se susține că răspunderea civilă pentru prejudicii nu există, că reclamanta a cumpărat pe riscul său un bun cu o situație juridică neclară, iar demersurile pârâtei, chiar și sub aspectul refuzului de a preda bunul imobil, sunt justificate, că reclamanta are la îndemână o acțiune în garanție împotriva vânzătorului, deși este evident că știa situația juridică a acestuia la momentul cumpărării bunului retrocedat.

În concluzie, se arată că Agenția, prin organele sale de conducere, a respectat legea, nu a încălcat dispozițiile legale privind domeniul său de reglementare și de activitate, ceea ce nu poate atrage răspunderea civilă delictuală, chiar și pentru perioada 12.05.2006-01.12.2017, motiv pentru care solicită admiterea recursului, admiterea în totalitate a apelului formulat și în consecința modificarea în tot a sentinței civile nr. 1714 din 21.09.2018 și respingerea acțiunii formulate de către reclamanta A., în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Zootehnie.

Recurenta A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu", ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate față de motivele de recurs invocate.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Zootehnie "Prof. dr. G. K. Constantinescu", intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu privire la lipsa calității procesuale pasive a MADR în raport de obiectul cererii și, sub acest aspect, menținerea ca legală și temeinică a decizia instanței de apel. Pe fondul cererii, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. invocate de recurente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 21.01.2008, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, începând cu data de 01.05.2007 și până la data predării efective a imobilului de către pârâta D.A.D.R Ilfov și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2007 de BNP H. și I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x (fost 16B), compus din teren în suprafață de 6.135,60 mp și construcții, respectiv Corp A-locuință în suprafață de 178,87 mp, Corp B-magazie în suprafață de 3,10 mp și Corp C-magazie în suprafață de 96,87 mp.

În acest imobil își desfășoară activitatea pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov, instituție subordonată Ministerului Agriculturi, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Începând cu luna aprilie a anului 2007, prin intermediul mai multor notificări, reclamanta a solicitat pârâților să îi respecte dreptul de proprietate și să elibereze imobilul proprietatea sa. Prin notificările nr. x/18.04.2007, nr. y/11.05.2007, nr. z/11.05.2007, nr. w/31.05.2007, nr. t/31.05.2007, nr. s/12.12.2007, toate adresate pârâților, reclamanta a solicitat acestora eliberarea spațiului și predarea cheilor. Așa cum rezultă din procesele-verbale încheiate de către executorul judecătoresc la 16.05.2007 și 24.05.2007, reprezentanții pârâtei au refuzat să predea cheile imobilului și să elibereze spațiul. Dând dovadă în continuare de rea-credință, pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Ilfov a atacat în justiție atât titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2007, cât și titlul autorului reclamantei, respectiv Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 543/01.03.2006 și Decizia nr. 169/26.04.2005 emisă de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta susține că pârâții ocupă imobilul proprietatea sa situat în București, str. x, fără a avea o justificare legală a acestui fapt și fără plata vreunei chirii pentru folosința bunului altuia, împiedicând-o să se bucure de atributele conferite prin lege dreptului de proprietate, că din cauza refuzului pârâților de a elibera imobilul ce îi aparține se află în imposibilitatea de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate.

Recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu se circumscrie exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că motivele pe care își întemeiază instanța de apel soluția sunt străine de natura pricinii, în condițiile în care, deși instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosință asupra imobilului proprietatea reclamantei, este analizată legalitatea deținerii imobilului de către pârâta Agenția Naționala pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" și, respectiv, validitatea dreptului de proprietate al reclamantei, deși nu a fost învestită cu astfel de cereri.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. În ceea ce privește incidența dispozițiilor enunțate, Înalta Curte reține că legiuitorul a arătat în ce situații este incident acest motiv de recurs, și anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Motivarea hotărârii, în înțelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt și de drept necesare și suficiente, precum și a raționamentului logico-judiciar care fundamentează soluția pronunțată. Obligația judecătorului de a motiva hotărârea este prevăzută de normele de drept intern (art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) iar dreptul părții la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanță, este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și din perspectiva art. 6 alin. (1), a achitabilități procedurilor.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Potrivit jurisprudenței naționale și a instanței europene, dreptul la o decizie motivată nu implică însă un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părți, ci trebuie să conțină dovada examinării aspectelor esențiale ale cauzei, de fapt și de drept, de fond sau de procedură, pe care se întemeiază soluția. Întinderea motivării poate varia în funcție de circumstanțele cauzei și soluția pronunțata.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată în raport de obiectul dedus judecații ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale, de succesiunea actelor și faptelor juridice, precum și în raport de litigiile anterioare ce vizau aspecte legate de situația și natura juridică a imobilelor din litigiu.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod legal și corect că angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ., și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege. În acest sens, instanța de apel în motivarea soluției adoptate a reținut că, "în principiu, lipsirea proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanță) de folosința bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligaț