Decizia nr. 421/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 734/2008 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în București, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001. Prin încheierea din 15 aprilie 2008, Tribunalul a respins cererile de intervenție în interesul altei persoane, precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții B. și C.. Primul ciclu procesual:

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 734 din 22 aprilie 2008, Tribunalul București – secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea reclamantei pentru lipsa calității procesuale active.

Decizia pronunțată în apel: În fața instanței de apel, intervenientul în interesul altei persoane D. a depus la dosarul cauzei completări la cererea de intervenție, solicitând instanței admiterea cererii de intervenție în interesul altei persoane astfel cum a fost formulată. Instanța de apel a admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenientul E., în raport de dispozițiile art. 51 C. proc. civ. De asemenea, la termenul de judecată din 9 februarie 2011, instanța a admis și cererea de intervenție în interesul Municipiului București formulată de intervenienta F.. Prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București –Secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 734 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București în contradictoriu cu intimații Municipiul București, E. și F.. A fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Al doilea ciclu procesual:

Hotărârea pronunțată în rejudecarea fondului: Prin sentința civilă nr. 1317/10.10.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și cu intervenienții E. și F.. A admis cererile de intervenție accesorie în favoarea pârâtului.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia nr. 260A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a apelantei reclamante (implicând și interesul în promovarea cererii de chemare în judecată prezente) a fost soluționată de instanță la termenul de judecată din 18 aprilie 2016 și că excepția inadmisibilității acțiunii a fost soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 877/A/2011 a Curții de Apel București, iar excepția tardivității cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 reprezintă un aspect subsumat fondului apelului. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1317 din 10 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General și cu intervenienții E., F., G. și H.. A admis cererile de intervenție accesorie în favoarea intimatului-pârât, formulate de intervenienții E., F., G., H. și I.. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intervenientului accesoriu E. cheltuieli de judecată în sumă de 7311,6 RON reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 și a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 și din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și încheierilor atacate, admiterea cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cauză, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor respinse. În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul de a se dispune admiterea acțiunii reclamantei de repunere în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, Bd. x, respingerea cererilor de intervenție accesorie în favoarea intimatului pârât, formulate de intervenienții E., F., G., H. și I. și respingcrca cererii de acordare cheltuieli de judecată în cuantum de 7311,6 RON, reprezentând onorariu avocat pentru intervenientul accesoriu E.. Criticile de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ., vizează atât încheierile de ședință din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 și din 26 ianuarie 2021, cât și decizia civilă nr. 260A din 16 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția În ce privește nelegalitatea încheierilor de ședință din 3.09.2019 și 26.11.2019 reclamanta a arătat că a invocat nulitatea "Avizelor" Comisiei Superioare de Medicină Legala, cât și a deciziei finale, care a valorificat probatoriu o astfel de probă, din perspectiva nerespectării standardului CEDO în materia art. 6.1. din Convenție și a jurisprudenței relevante în materia expertizelor medico-legale (hotărârile din cauzele Baldovin c. României, Prepeliță c. Moldovei; cauza Dima c. Romanici, din 2006 cauza Bonisch c. Austria, cauza Mirilashvili c. Russia3, Eugenia Lazăr c. României), aplicabile cu prioritate în raport de art. 20 din Constituție. Se susține că similar raționamentului din cauza Baldovin c. României, și în prezenta cauză avizul emis de Comisia superioară nu a efectuat "o analiză obiectiv științifică a situației în cauză și fără o motivare de către comisie a concluziei sale (...)". E vorba atât de pretinsul "răspuns" CSML nr. x/2018 din 15 iulie 2019 privind obiecțiunile încuviințate prin încheierea din 11.09.20184 formulate la Avizul nr. x/18.01.2019 (f.144 volum apel, care, în realitate nu reprezenta un "răspuns la obiecțiuni", ci doar confirmarea că "își menține avizele anterioare". Prin încheierea de încuviințare a obiecțiunilor formulate de apelanta-reclamantă la 5.03.2019 s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecțiuni "în raport de conținutul obiecțiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns și că toate contestările apelantei au primit un răspuns generic". Prin încheierea atacată - din 3.09.2019 au fost încuviințate doar în parte solicitările apelantei reclamante cu privire la Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019, respectiv "obiecțiunile de la Ut. a ". Prin "Răspunsul" CSML din 11.11.2019 - pus în discuție la termenul din 26.11.2019, solicitarea de motivare a avizului formulată de reclamantă a rămas fără răspuns, motiv pentru care apelanta-reclamantă a reiterat obiecțiunile privind lipsa de fundamentare științifică a pretinsului Aviz. Se învederează că în mod total contradictoriu, față de aprecierea nemotivării răspunsului dat prin Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019 (din încheierea din 3.09.2019), prin încheierea din 26.11.2019 instanța de apel a considerat că CSML ar fi răspuns "în mod sistematic și sintetic tuturor obiecțiunilor formulate de către apelanta reclamantă în privința raportului de nouă expertiză ", astfel că instanța de apel a respins obiecțiunile apelantei reclamante, reținând și efectele deciziei CCR 488/2018 prin care a fost soluționată excepția invocată în cauză de apelanta reclamantă. Prin respingerea acestor obiecțiuni repetate la avizele/răspunsuri ale CSIVIL și valorificarea probatorie a raportului comisiei de nouă expertiză avizat de CSML prin hotărârea finală, practic s-a încălcat nu doar dreptul la un proces echitabil al reclamantei, ci și prin principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Au rămas astfel neclarificate următoarele aspecte esențiale în cauză și contradicții ale raportului comisiei de nouă expertiză, care ar fi trebuit să conducă la nulitatea raportului în raport de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.: Prima întrebare ce fusese adresată Comisiei la care nu s-a dat un răspuns concret prin niciunul dintre răspunsurile - echivalente ale Avizului: "Afirmația de la pct. 4.10, lit. C) ("Discuția cazului", f.234 apel) din raportul A6F3,ed. 1, rev. 2 "Comisia susține punctul de vedere (diagnostic) al medicului francez expert în psihiatrie legala (pag. 21,pct. 5.1.), necontestând opiniile cadrelor universitare" este în contradicție cu concluzia raportului "mi se delimitează criterii medico-legale psihiatrice de natura a demonstra incapacitatea psihica si, implicit, incompetenta psihica a susnumitei, în întreaga perioada menționata, în raport cu depunerea notificării prevăzute de legea 10/2001" Prin urmare, această concluzie contradictorie a comisiei de noua expertiză prin care acceptase ca fiind valabile constatările și concluziile medicilor francezi, psihiatri și experți judiciari în psihiatrie7 (care stabiliseră afectarea discernământului apelantei și identificaseră afecțiuni pe care comisia nu le analizase din punct de vedere criteriologic medico-legal) și cu toate acestea a ajuns la concluzia finală ca "perturbarea activității și atenției" este doar un "diagnostic prezumtiv", negând astfel tocmai severitatea și evidenta acestui diagnostic netratat pana în 2009-2010 (ADHD sever) și corelația cu celelalte afecțiuni psihiatrice -comorbidități. În aceste condiții, CSML nu a explicat dacă poate fi acceptată negarea/nevalorificarea medico-legală a unui astfel de diagnostic stabilit ca fiind unul sever în perioada de referință, stabilit pe baza unor teste recunoscute internațional, dar neutilizate de comisia de noua expertiză în evaluarea sa și dacă o concluzie a comisiei de noua expertiza, care nu a avut în vedere și aceste aspecte, poate fi avizată și de ce, pe baza căror argumente. Or, Comisia superioară nu a conciliat deloc această contradicție, în sensul de a valida argumentat una sau alta dintre concluziile medicale, ceea ce echivalează cu o lipsă de fundamentare științifică a Avizului. Se arată că a doua întrebare din cererea de avizare și obiecțiunile apelantei la care nu s-a primit un răspuns concret fusese formulată astfel: "Sindromul J." identificat atât în evaluarea medico-legal psihiatrică din martie 2006 de către expertul psihiatru K. și fotografiile stării locuinței acesteia din perioada de intensitate maximă a afecțiunilor (2006), constituie un reper al alterării capacității psihice a persoanei, care trebuia valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale ?" A evidențiat din acest punct de vedere ca raportul comisiei de noua expertiză nu a valorificat fotografiile depuse ca probe și confirmate prin declarații olografe pe verso de persoane din anturajul de la acea dată al apelantei, prin expertiza expert dr. K. din 2006 care menționa "'colecționism patologic al hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuința într-un haos în care se deplasează cu greu", reconfirmat prin noul act eliberat în iunie 2018 de expert psihiatru dr. K. și depus ca probă în apel9 . Prin încheierea din 26.11.2019, în mod nelegal instanța de apel a respins obiecțiunile formulate, inclusiv proba testimonială ce viza chiar confirmarea fotografiilor, avute în vedere de expertul psihiatru francez K. la propunerea de curatelă din 2006, ca fiind manifestarea relevantă a afecțiunilor reclamantei. Deși la pag. 32 ultimul paragraf din raport comisia menționase expres că fotografiile nu pot fi luate în considerare deoarece nu exista informații certe cu privire la apartenență, contextul, datele efectuării acestora", instanța de apel a reținut - total contradictoriu în încheierea atacată - că'"potrivit filei 144 din volumul aferent, comisia superioară a precizat în mod expres că a avut în vedere întregul material (...)în dosar aflându-se inclusiv fotografiile". Prin urmare, se impunea ca CSML să analizeze în concret aceste aspecte în Avize sub aspectul relevanței lor din punct de vedere al criteriilor medico-legale oferite pentru analiza acelei afecțiuni de colecționism invaziv și a modului în care a putut afecte discernământul la momentul identificării unei astfel de simptomatologii și nici nu a oferi' o motivație științifică pe aspectul neconcludenței acesteia în evaluarea capacități reclamantei și a modului în care i-ar fi fost afectat discernământul pe perioadele d manifestare a acestei simptomatologii. A treia întrebare din cererea de avizare și obiecțiuni, la care prin Avize nu s-a oferit niciun răspuns concret, fusese formulată astfel: "Daca diagnosticul nou, identificat de toți experții independenți (prof.dr. Bayie, conf.dr. - expert psihiatru L.) și dr. M., respectiv ADHD sever (COD OMS^F. x.0) a confirmat de evaluările specifice (scala de evaluare Wender Utah-f.194-198 dosar x/2011 apel și chestionarul ASRS- din același dosar) poate fi considerat doar un diagnostic prezumtiv sau unul cert care trebuie valorificat din punct de vedere criteriologic medico-legal, sub aspectul influenței acestei afecțiuni asupra capacității reclamantei de a decide și a acționa cu privire la depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 ?" "Nici în primul Aviz și nici în Avizul nr. x/2018 din 11.11.201910 nu se răspunde concret la această întrebare și nici nu se furnizează instanței o explicație privind fundamentarea științifică și conformitatea unui raport (al comisiei de nouă expertiză) care nu analizează deloc această problemă. CSML se limitează să susțină - contrar evidenței - că "motivul pentru care s-au apreciat ca neîntemeiate obiecțiunile formulate la Aviz este constatarea că acestea nu au caracter științific" În același sens, se arată că a patra întrebare din cererea de avizare și obiecțiuni, reiterate cu privire la refuzul CSML de a da un răspuns motivat, și care nu și-a primit răspunsul concret și științific al CSML, a fost următoarea: "Daca acest diagnostic (n.n.ADHD sever), în corelație cu celelalte afecțiuni identificate de comisie (comorbidități), era de natură să conducă la afectarea capacității psihice a apelantei reclamante în perioada 2001-2007 și până la momentul identificării corecte a acestui diagnostic în 2009 și al aplicării tratamentului medicamentos și terapeutic din perioada 2010-2012 ?" De asemenea, reclamanta arată că în mod nelegal, cu încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a reținut pe fond nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză și a Avizelor nemotivate științific ale CSML, în raport de cerința art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală de a verifica, evalua, analiza și aviza din punct de vedere științific conținutul și concluziile diverselor acte medico-legale precum și în raport de standardul rezultat din art. 6.1. CEDO și jurisprudența relevantă invocată. Chiar dacă, instanța de apel a reținut în respingerea obiecțiunilor la avizele nemotivate științific că va evalua pe fond argumentele prin care apelanta reclamantă și-a bazat criticile de nulitate a raportului comisiei de nouă expertiză (concretizate în obiecțiunile de la filele x voi. II dosar apel și f.146-149 dosar x/2011 al Curții de Apel București) și care au fost reiterate prin obiecțiunile la Avizele CSML, prin decizia finală aceasta a dat eficiență probatorie relevantă doar acestor probe nule. Or, prin concluziile scrise formulate în apel reclamanta a învederat din nou care au fost obiecțiunile ce viciau aceste probe, care au rămas fără răspuns, întrucât nu au fost analizate punctual de CSML în cadrul operațiunii de avizare și, astfel, au afectat legalitatea unei astfel de probe ce ar fi trebuit să aibă un caracter științific. Se mai învederează că, nici Avizele și nici decizia finală prin care au fost valorificate aceste probe viciate, nu au lămurit următoarele aspecte esențiale pentru aflarea adevărului întrucât: nu s-a explicat care este fundamentul științific al înlăturării concluziilor diametral opuse ale celor 4 experți independenți care confirmau afectarea capacității psihice sau chiar lipsa acesteia în unele momente din perioada de 14.02.2001-14.02.2002 și ulterior până la 7.01.2008: prof. dr. N., conf. dr. L. (conferențiar în Psihiatrie și Psihologie Legală, expert în cadrul Curții de Apel din Paris, expert național agreat de Curtea de Casație Franceză); prof. dr. O., deși la pag. 4.10 din concluziile comisiei de primă expertiză se arată expres că susține punctul de vedere al expertului francez;-.diagnosticul AHD sever identificat și tratat abia după introducerea acțiuni, nu este valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale în concluziile raportului IBML și nici în avizele CSML, reținându-se doar că "perturbarea activități și atenției – COD OMS F.90.0" ar fi doar un diagnostic prezumtiv, negând în acest fel confirmarea lui de către toți ceilalți experți pe baza unor teste recunoscute internațional dar neutilizate de noua expertiză și care avea relevanță în cauză; nu au fost valorificate aspectele relevante rezultate la ultima examinare psihologică și nici nu s-a analizat științific de CSML nici obiecțiunea care viza deficiența substanțială a noii expertize constând în cercetarea evaluării medico-legale pe cele relatate factual la examinarea directă a pacientei din 2018 și nu pe evaluarea simptomatologiei rezultate din actele medicale emise de medicii din Franța, ce dovedeau pe de-o parte, existența afecțiunilor în perioada ce face obiectul expertizării (martie 2001 - ianuarie 2008), pe de altă parte, diagnosticarea tardivă (abia în 2008) a afecțiunii principale (ADHD sever, cu debut încă din copilărie), în urma căreia a primit tratamentul adecvat ce a dus la o Îmbunătățire a stării de sănătate mintala și a aspectelor invalidante anterioare tratamentului; În aceeași idee, se mai arată că nu s-a răspuns de CSML prin Avizele emise nici la obiecțiunea prin care se invocase că raportul de expertiză al noii comisii nu a fost analizat, din perspectiva criteriilor medico-legale nici modul în care capacitatea psihica a apelantei a putut fi afectată de celelalte comorbiditati/afectiuni asociate ADHD sever nediagnosticat și netratat până în 2009 în raport de manifestările patologice evidente de colecționism invaziv, apragmatism, colecționism patologic a hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuința intr-un haos în care se deplasează cu greu, dificultatea de gestiune a vieții cotidiene, componente de dezorganizare a comportamentului prin compulsia de a colecta obiecte, în detrimentul unei adaptări la contingentele materiale rezonabile. Reclamanta recurentă a susținut că avizele CSML sunt nemotivate științific din perspectiva obiecțiunii referitoare la nevalorificarea de către comisia de nouă expertiză a constatărilor efectuate de un expert judiciar chiar în perioada de referință - respectiv expertiza medicului psihiatru K.. expert al Curții de Apel din MontpeUicr, întocmită în 7,03.2006 prin care "recomanda punerea sa sub tutelă, care însă refuză măsura", deși avea "tulburări grave de personalitate... nu este conștientă de caracterul patologic al stării ei și a consecințelor acesteia în ceea ce o privește, având nevoie de ajutor, control și monitorizare pentru a duce la bun sfârșit acțiunile necesare unei vieți civile ". Se susține că nulitatea raportului și avizelor CSML decurge și din refuzul respectării art. 28 alin,4 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale care prevăd că "expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumita fapta sau circumstanța, având ca obiective principale stabilirea capacității psihice la momentul (...) exercitării unui drept". Or, o astfel de normă ar fi impus o analiză concretă, contextualizată, a actelor juridice (procuri, formularea unei cereri de intervenție într-un dosar de revendicare, tranzacția, renunțarea la o cale de atac, vânzarea unui bun) în raport de starea de evoluție și manifestare a afecțiunilor reclamantei de la data întocmirii acelor acte, nu doar să se procedeze la o apreciere generică, în sensul că simpla încheiere a unor acte ar presupune existența discernământului. În concluzie, nulitatea Avizelor CSML afectează și legalitatea deciziei instanței de apel prin care a fost respins apelul și menținută soluția de respingere a acțiunii, în condițiile în care instanța de apel și-a bazat soluția pe concluziile expertizei și avizelor, considerate ca îndeplinind standardul de analiză și motivare științifică rezultat din art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală, art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 459/200121și jurisprudența CEDO invocată de reclamantă. Reclamanta recurentă a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală având în vedere că a valorificat raportul comisiei de expertiză cu nr. A6/4675/2016 din data de 08.03.2018 și avizele CSML(Avizul nr. x/2016 din data de 30.03.2018, Avizul nr. x/2018 din 11.11.201822, Avizul nr. x/2018 din data de 18.01.2019, Avizul nr. x/2018 din data de 15.07.2019), deși acestea nu respectau standardele de protecție a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. din C.E.D.O., aplicabile în baza art. 20 alin. (2) din Constituție. Efectuarea expertizei de către experți care nu aveau independența necesară unui caz în care miza litigiului o constituia repunerea în termenul de notificare în baza Legii nr. 10/2001 având ca scop obținerea măsurilor reparatorii, al cărui debitor final al obligației era Statul, chiar dacă pârât în cauză era UAT București – entitate notificată conform Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a respins nelegal și nemotivat, motivul de apel (făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) prin care a invocat prevalența jurisprudenței C.E.D.O. în această materie care avea ca efect nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză și a avizelor acestuia. Se susține că respingerea cererii de expertiză psihiatrică și/sau medico-legală efectuată de experți independenți de Statul român prin încheierile atacate reprezintă o vădită încălcare a art. 6.1. din Convenție și a jurisprudenței din care rezultă încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că nu se asigură principiul egalități de arme și egalitatea de tratament juridic, în ceea ce privește expertizele efectuate de o instituție a statului și cea efectuată de către un expert independent față de părțile în cauză. În considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a subliniat că deciziile CCR ar statua obligatoriu, inclusiv pentru instanțele de judecată faptul că instituțiile de medicină legală sunt singurele entități sanitare care efectuează expertize precum și alte lucrări medico legale, exclusivitatea fiind justificată de caracterul strict specializat al expertizelor medico-legale, care au ca obiectiv principal stabilirea capacității psihice pentru o anumită faptă sau circumstanță. Or, susține recurenta, printr-o astfel de motivare, instanța de apel s-a pronunțat contrar art. 20 alin. (2) din Constituție invocat de apelanta reclamantă. În aplicarea acestui mecanism constituțional judecătorii naționali ai apelului din prezenta cauză ar fi trebuit să facă aplicarea Recomandării (2004) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O. Prin urmare, susține recurenta, judecătorul național, verificând compatibilitatea legii interne cu standardele de protecție impuse de CEDO și jurisprudență sa relevantă, procedează el însuși la o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile. Reclamanta recurentă a mai învederat că în mod nelegal, instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize în Franța, care să fie efectuată de experți independenți, având în vedere că reclamanta era și cetățean francez, fără să țină seama că s-a invocat încălcarea art. 6.1. din Convenție față de împrejurarea că INML este un institut de expertize de stat, aflat sub autoritatea Ministerului Sănătății și Ministerului Justiției, care asigură controlul și evaluarea activității de medicină legală, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea privind "organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală" cu modificările aduse de Legea nr. 459/2001; O.G. nr. 57/2001; Legea nr. 271/2004. Se mai arată că, hotărârea finală și încheierile din 26.11.2019 și 25.02.2020 sunt nelegale, întrucât instanța de apel nu a ținut seama de invocarea jurisprudenței C.E.D.O., aplicabile cu prioritate ca normă mai favorabilă - hotărârea din cauza Eugenia Lazăr c. României al cărei raționament a fost reluat și în hotărârea din cauza Baldovin c. României în carCurtea a reținut o problemă sistemică a reglementării interne în materia expertizelor medico-legale. Or, susține recurenta, instanța de apel a dat o interpretare eronată hotărârii din cauza Eugenia Lazăr c. României, reținând că în cauza de față nu ar fi fost incident raționamentul acesteia, reținând implicit că în speță nu ar fi incident raționamentul legat de nemotivarea avizelor Comisiei superioare de Medicină legală, deși, era aceeași ipoteză premisă. De asemenea, reclamanta recurentă a mai susținut că este nelegală încheierea de ședință din 26.11,2019, prin care instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franța în raport de art. 6.1. CEDO și jurisprudența invocată, precum și față de refuzul instanței de apel de a face aplicarea disp. art. 2572 C. civ., art. 2568 alin. (2) și 2570 C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 26.11.2019, instanța de apel a respins cererea de efectuare unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franța, reținând că, pe de o parte, potrivit prevederilor art. 212 C. proc. civ. 1865, poate să dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză doar dacă instanța nu se consideră lămurită. În acest sens, se arată că instanța de apel a apreciat că, din ansamblul probator deosebit de amplu administrat în cauză, precum și în raport de faptul că a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, potrivit art. 15 Kt. c din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, nu s-ar mai impune încuviințarea unei alte expertize judiciare care vizează aceeași teză probatorie. De asemenea, se arată că, instanța de apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 488/2018, vizând excepția de neconstituționalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/200032, statuează asupra posibilității și competenței legale a efectuării acestui gen de expertize judiciare, de către organele medico-legale din structura Institutului Național de Medicină Legală, astfel că nici din această perspectivă, cererea de efectuare a unei asemenea expertize nu ar fi întemeiată. Or, susține recurenta, o astfel de motivare a instanței de apel încalcă alte drepturi și principii fundamentale invocate în motivarea cererii de nouă expertiză efectuată de experți independenți din Franța, având în vedere că litigiul ridică o problema de capacitate a persoanei, iar în cazul reclamantei apelante, fiind o persoană cu dublă cetățenie i se aplică legea franceză în materie de capacitate, conform normelor de drept internațional privat invocate și în motivarea cererii depusă la termenul din 3.09.2019: În acest sens, se arată că cererea de efectuare a unei expertize de către o comisie medico-legală din Franța era justificată sub aspectul că apelanta-reclamanta solicitase efectuarea unei expertize medico-legale de către un expert independent, care să nu fie subordonat sistemului instituțional de stat. Solicitarea administrării probei cu expertiza psihiatrică de către o comisie de experți din Franța, a fost justificată și pe aspectul că recurenta este cetățean francez cu domiciliul, în Franța, în Montepellier, iar documentele medicale din perioada de referință emană exclusiv de la medici și instituții medicale din Franța, unde aceasta a fost tratată. Se învederează că, instanța de apel a respins nelegal această probă nu doar prin încălcarea normelor mai sus citate care determinau legea franceză aplicabilă în materie de capacitate, ci și prin raportare la refuzul instanței de apel de a administra această probă în temeiul Regulamentului UE nr. 1206/200133 al Consiliului din 28 mai 2001, privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială. Or, administrarea unei astfel de probe prin procedura prevăzută de Regulamentul invocat corespunde modului în care CJUE a interpretat normele acestuia reținând în hotărârea CJUE C-332/1134 că "potrivit considerentelor (2), (7), (8), (10) și (11) ale Regulamentului nr. 1206/2001, scopul acestui regulament constă în obținerea simplă, eficientă și rapidă a probelor într-un context transfrontalier" și urmărește să consolideze cooperarea dintre instanțe în domeniul administrării de probe ce implică teritoriul unui alt stat membru. Instanța de apel a înlăturat nejustificat și nemotivat disp. art. 2562 C. civ., în raport de care se probează aplicabilitatea cu prioritate a legii franceze în privința capacității persoanei (în cazul reclamantei apelante), după cum a probat și conținutul legii străine franceze în materie de capacitate juridică și de expertiză medicală psihiatrică prin certificatul emis de conf.dr. P. (Director al Mașterului de drept și management al organizației de sănătate, Director al Departamentului de dreptul sănătății din cadrul Facultății de Drept - Universitatea din Montpellier, Franța. În acest mod, dreptul la apărare al apelantei și dreptul de a proba afectarea discernământului său potrivit legii franceze nu i-a fost asigurat într-o manieră efectivă, fiind evident încălcat art. 6.1. din Convenție. Astfel, se susține că recurenta reclamantă a fost prejudiciată prin lipsa accesului la o expertiză efectuată de experți independenți față de stat, cu atât mai mult cu cât litigiul de bază (care se referă 1 repunerea în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001), are ca obiect obținere măsurilor compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013 de la statul român. În ceea ce privește nelegalitatea încheierii din data de 25.02,2020 prin care a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei psihiatrice care să lămurească dacă reclamanta suferea de un handicap psihic în accepțiunea art. 5 lit. u) din Legea 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, se arată că în mod nelegal a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize psihiatrice formulate în temeiul disp. art. 201 alin. (3) C. proc. civ. (1864) și a disp, art. 138 pct. 2 C. proc. civ., ce urma a fi efectuată de "personalități și specialiști în domeniu" ce ar fi desemnați de instanță din rândul profesorilor universitari în psihiatrie din România sau din Franța. Se învederează că necesitatea administrării acestei probe esențiale a apărut după comunicarea ultimului răspuns lapidar al Comisiei Superioare de Medicină Legală la obiecțiunile formulate, prin care se invocase subiectivismul acestuia și lipsa de motivare științifică a avizării raportului comisiei de nouă expertiză. Or, susține recurenta, prin raportul comisiei de expertiză INML și prin avizele Comisiei Superioare de Medicină Legală nu s-a dat răspuns la următoarele aspecte esențiale în soluționarea cauzei și anume: dacă lipsa de diagnosticare corectă și completă a simptomatologiei reclamantei apelante și netratarea ei pentru ADHD sever, până în anul 2009 invalidează tratamentele aplicare acesteia până atunci pentru afecțiunile/comorbiditățile prin actele medicale emanate de la medicii care au tratat-o pe reclamantă în 2008;- dacă ADHD sever (perturbarea activității și atenției – COD OMS F.90.0 poate fi considerat un diagnostic prezumtiv sau unul cert care poate fi stabilit pe baza unor teste recunoscute internațional, cum sunt: școala de evaluare Wender Utah și chestionarul ASRS;- dacă lipsa tratamentului adecvat pentru această afecțiune (cu Ritalin, aplicat abia din anul 2009) a putut afecta capacitatea de autoadministrare a reclamantei;- dacă afecțiunile psihiatrice de care a suferit reclamanta constituie un handicap psihiatric în accepțiunea art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, adică avea incapacitatea de a face față vieții în societate, situație decurgând din prezența tulburării psihice. Se susține că există o contradicție evidentă între raportul de expertiză efectuat în apel, avizat de Comisia Superioară de medicină legală și toate celelalte opinii ale expertului psihiatric francez L., prof. Q. și experții parte dr. R. și prof.dr. S. privind constatarea afecțiunii "perturbarea activității atenției – COD OMS F.90.0" și valorificare ei în stabilirea motivelor de repunere în termen dat fiind faptul că în primele se stabilea doar un diagnostic prezumtiv, iar celelalte stabileau ca fiind un diagnostic cert de natură să conducă la concluzia afectării capacității. În aceste condiții, se învederează că cererea apelantei reclamante de a se administra această probă și de a se răspunde la aceste obiective suplimentare, era necesară pentru lămurirea certitudinii acestui diagnostic stabilit de medicii psihiatri și experții independenți ca fiind unul sever pe baza unor teste recunoscute internațional, apt să afecteze discernământul reclamantei, cu atât mai mult cu cât comisia de nouă expertiză nu utilizase aceste teste în stabilirea diagnosticului reclamantei, ceea ce invalida din punct de vedere științific concluziile acesteia și avizul Comisiei Superioare de Medicină legală, care nu răspundea obiectiv-științific acestor obiecțiuni formulate de reclamantă. Nelegalitatea respingerii acestei probe esențiale, de strictă specialitate, rezultă din chiar necesitatea respectării principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc". Administrarea acestei probe era necesară pentru aflarea adevărului în condițiile în care motivarea deciziei instanței de apel a fost bazată pe concluziile raportului de expertiză INML și ale Avizului Comisiei Superioare de medicină legală, care au acest viciu esențial. Se arată că necesitatea administrării probei pentru aflarea adevărului era demonstrată prin faptul că reglementarea națională în materie de expertize a capacității persoanei prevede că expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează doar de experții medici legiști cu participarea facultativă a unor medici psihiatrici. În acest sens, Regulamentul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 prevede: "Art. 2 alin. 1 Activitatea de medicină legală se realizează de medici legiști, încadrați în instituțiile de medicină legală". Se prevede doar cu caracter dispozitiv că: (2) La efectuarea expertizelor, examinărilor, constatărilor sau a altor lucrări medico-legale pot participa, dacă este necesar, și alți specialiști cu studii superioare cum sunt: medic specialiști, farmaciști, toxicologi, chimiști, biologi, psihiatri, psihologi și alte persoane atestate ca experți, în cadrul și pe durata funcționării lor în instituțiile de medicină legală". În concluzie, se solicită a se constata nulitatea încheierii din 26.11.2019 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihiatrică necesară la determinarea capacității recurentei-reclamante, potrivit legii franceze pentru următoarele motive:- încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. C.E.D.O. – sub forma încălcării principiului egalității de arme, aplicabil cu prioritate în raport de art. 20 din Constituție față de neîndeplinirea standardului C.E.D.O. de independență a experților INML și a nemotivării avizului Comisiei Superioare de Medicină Legală;- greșita inaplicare a dispozițiilor art. 2572 C. civ., a art. 2568 alin. (2) și 2570 C. civ. care stabilesc legea aplicabilă capacității persoanei – în raport de cetățenia franceză a recurentei reclamante;-greșita inaplicare a Regulamentului (UE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială". Respingerea probei cu expertiza psihiatrică efectuată de experți independenți din Franța, în baza Regulamentului nr. 1206/2001 a reprezentat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instnța de apel a reținut în considerente că ar fi acordat aceeași valoare probatorie probelor care implicau evaluarea medicală a reclamantei recurente. În realitate, a acordat o valoare probatorie diferită între cele două categorii de probe cu expertize – cele ale experților INML și cele ale medicilor care au emis opinii independente - prof. dr. N.. 18-39 și f.139-142 din dosar apel x/2011)3 conf. dr. L. (Conferențiar în Psihiatrie și Psihologie Legală, Expert în cadrul Curții de Apel din Paris, Expert Național agreat de Curtea de Casație); prof. dr. O., prof. dr. academician S., administrate ca probe și ale dr. T., expert medic legist, care stabilesc o concluzie diametral opusa decât a comisiei de nouă expertiză și a Comisiei Superioare de Medicină Legală, respectiv afectarea capacității psihice sau chiar lipsa acesteia în perioada de 14.02.2001-14.02.2002 și ulterior până la 7.01.2008. Acest aspect s-a reflectat în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 352/2020, care limitează posibilitatea de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică de către specialiști din afara instituțiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000, ceea ce creează un dezavantaj în detrimentul apelantei-reclamante față de cealaltă parte. Față de cele expuse, se susține că egalitatea de arme și, implicit, principiul egalității de drepturi în fața legii precum și dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă sunt grav încălcate, având în vedere că reclamasntei nu îi este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experți neafiliați INML pentru a proba susținerile proprii, iar de rezultatul expertizei depinzând soluționarea pe fond a cauzei împotriva Statului român. Normele naționale în materia expertizării capacității persoanei, respectiv O.G. nr. 1/2000 și nr. 2/2000, limitează accesul recurentei la serviciile de expertiză ale unor experți independenți calificați profesional în țările lor de origine din orice altă țară a Uniunii Europene. Valorificarea drepturilor sale impunea verificarea conformității normelor naționale în discuție cu normele prioritare ale dreptului european, având în vedere că normele naționale nu permit accesul la serviciile de expertiză efectuate de personalități ori specialiști, în sensul și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ. 1864, care să fie independenți de stat și nici a unor expertize psihiatrice efectuate de experți independenți de INML care să stabilească capacitatea persoanei. Reglementarea activității de expertizare a capacității persoanei doar de către experții medici legiști, care nu au calificare profesională specializată în domeniul psihiatriei afectează dreptul celui expertizat de a avea acces la o expertiză psihiatrică, de strictă specialitate, care să poată concluziona asupra implicațiilor afecțiunilor sale asupra capacității și obiectului acțiunii – repunere în termen motivată pe considerente de handicap psihic care i-a afectat discernământul și posibilitatea de a acționa în termen legal. Se mai arată că nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de audiere a martorilor propuși prin apel rezultă din încălcarea principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Se învederează că prin apel, și prin cererea reiterată la 25.11.2019, recurenta reclamantă a solicitat administrarea acestei probe având ca teză probatorie: confirmarea provenienței și contextului efectuării fotografiilor din domiciliul reclamantei apelante din perioada de referința a expertizei și de la data când - în Franța un expert psihiatru al Curții de apel din Montpellier - K., o propunea pentru instituirea curatelei. Necesitatea probei în aflarea adevărului a fost subliniată prin raportare la neluarea în considerare a acestor fotografii, care reliefau episoadele acute de manifestare a colecționismului invaziv de care suferea recurenta reclamantă în perioada de împiedicare, de către comisia de nouă expertiză din România pe motiv că nu ar putea fi stabilită proveniența lor și legătura cu perioada în care afecțiunile reclamantei s-au manifestat cu intensitate. Declarațiile olografe ale martorilor au fost depuse ca probe la dosarul cauzei. Expertul francez K. a confirmat prin certificatul emis la 6.06.2018 (depus la 11.09.2018 ca proba la dosar) că a avut la dispoziție aceste fotografii la data când a propus în 2006 punerea sub curatelă a apelantei reclamante. Cu toate acestea, deși a valorificat pe fondul apelului concluziile acestui raport nu a avut în vedere că acest raport era nul tocmai datorită omisiunii sau refuzului de a lua în considerare acte medicale relevante emanate de la mai mulți medici francezi, pentru stabilirea unor concluzii relevante pe aspectele invocate de reclamanta recurentă. Administrarea acestor probe era cu atât mai necesară cu cât se ajunge astfel la o vădită contradicție între hotărârea finală și considerentele încheierii de încuviințare a primelor obiecțiuni la avize CSML 40 prin care s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecțiuni "în raport de conținutul obiecțiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns la toate contestările apelantei au primit un răspuns generic". În ceea ce privește nelegalitatea încheierii din 5.11.2020 de respingere a cererii de sesizare a CJ11E cu întrebările preliminare, s-a arătat că prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta a formulat o serie de întrebări preliminare, cu scopul de a ajuta instanța națională în verificarea informității normelor naționale (O.G. nr. 1/2000 și art. 414 1 din O.G. nr. 2/2000) cu principiile și drepturile conferite recurentei-reclamante de dreptul european. Prin cererea de sesizare a CJUE și întrebările preliminare formulate, recurenta-reclamantă a învederat instanței necesitatea interpretării dreptului unional astfel încât instanța națională să aibă la dispoziție toate instrumentele legale care să o ajute în clarificarea anumitor aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului, corespunzător principiului aflării adevărului și respectării principiului legalității. Se arată că, prin încheierea de ședință din 05.11.2020, instanța de apel a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată, reținând în mod nelegal și distorsionând grav modul de aplicare și interpretare a principiului liberei circulații a serviciilor în Uniune că "în prezenta cauză dedusă judecații nu s-a ridicat în niciun fel problema eventualei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naționalitate din spațiul Uniunii Europene petitoriul României, a expertizei medicale psihiatrice a apelantei, pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns în mod contrar art. 56 din TFUE și Directivei comunitare menționate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român, în beneficiul de exemplu, al apelantei reclamante." Instanța de apel a interpretat eronat principiul și normele unionale invocate și din perspectiva "beneficiarului serviciilor prestate", fără să se identifice corect modul în care este și el subiect al protecției instituite de prevederile art. 56 din TFUE și ale Directivei 2005/36/CE. Astfel, se învederează că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu s-ar constata o incidență a prevederilor, dreptului european menționate și nici o încălcare a normelor unionale prin modul în care este reglementată restrictiv în norma națională efectuarea expertizei medico-legale, pe motiv că apelanta ar fi avut libertatea deplină de a solicita expertului psihiatru rezident în Franța, să îi realizeze în Franța o astfel de expertiză psihiatrică, lucru pe care apelanta 1-a și făcut, depunând la dosarul cauzei un raport de expertiză astfel efectuat. Acest argument este cu totul eronat, făcând o totală confuzie intre solicitarea unei opinii expertale extrajudiciare unui expert francez și accesul efectiv și complet la administrarea unei probe a capacității sale psihice în cadrul unei proceduri judiciare, desfășurate conform Regulamentului european în materie de probe. Se arată că, la fel de eronat și contrar interpretării dreptului unional invocat în cauză este și' argumentul din încheierea din 05. XI.2020 prin care se reține că, "chiar dacă ipotetic (...)s-ar aprecia totuși că normele juridice comunitare invocate ar fi incidente cauzei din perspectiva faptului că o astfel de expertiză medicală psihiatrică efectuată în Franța ar putea fi evaluată judiciar de către instanța de judecată română ca nereprezentând o probă cu expertiză judiciară, întrucât ea nu ar fi urmat procedura națională reglementată pentru realizarea unei expertize judiciare medico-legale, date fiind prevederile O.G. nr. 1/2000 și art. 41 din O.G. nr. 2/2000" instanța de apel nu ar constata întâmpinarea niciunei dificultăți sau îndoieli cu privire la interpretarea normelor juridice comunitare menționate (art. 56 TFUE sau Directiva 2005/36/CE din 7 septembrie 2005). Or, necesitatea interpretării limitelor restricției din dreptul național în materia expertizelor medico-legale rezulta din chiar argumentul din încheierea atacată în care se reține că: "eventualilor experți medico-legali proveniți din alte state europene decât România (precum ar fi Franța) nu li s-ar impune nicio restricție în a-și exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinței - solicitate inclusiv experților rezidenți din România - de a fi încadrați în Institutul Național de Medicină Legală sau, cel puțin, cooptați de acesta." Se susține că, deși instanța de apel a respins cererea de sesizare a CJUE," considerând nelegal că dreptul unional nu ar ridica o problemă de interpretare, cu toate acestea în decizia finală recurată doar în aparență pare a da o valoare probatorie opiniilor expertale efectuate în Franța, reținând trunchiat pasaje din aceste documente (pag 52 și următoarele din hotărârea atacată). în final concluzionează că relevante sunt doar expertizele psihiatrice efectuate în cadrul INML și avizate de CSML, raportându-se la dispozițiile O.U.G. nr. 1/2000, astfel cum au fost analizate din perspectiva constituționalității și de Curtea Constituțională. În aceeași idee, se mai arată că, deși instanța de apel reține că nu ar exista nicio îngrădire a libertății de stabilire prevăzute de art. 56 TFUE, este cert că legislația românească introduce o condiție suplimentară pentru efectuarea expertizei psihiatrice, respectiv apartenența experților la INML, cerință pe care recurenta reclamantă a reclamat-o ca fiind neconformă cu dreptul european incident în acest domeniu. Or, din această perspectivă se solicită a se să constata nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare CJUE și necesitatea formulării cererii de trimitere preliminară întrucât această condiție reprezintă o ingerință în exercitarea acestei libertăți, incompatibile cu normele dreptului european. Tocmai această ingerință conduce la instituirea unui monopol. Recurenta solicită instanței de recurs să se constate că sesizarea CJUE este necesară față de transpunerea limitată în legislația română a Directivei 2005/36/CE, privind recunoașterea calificărilor profesionale prin O.G. nr. 2/2000 și pentru a se lămuri dacă expertizele și evaluările psihiatrice efectuate în Franța pot fi folosite în aceleași condiții de valoare probatorie ca rapoartele și avizele experților din cadrul I.N.M.L. sau se impune administrarea probei cu expertiza independentă în Franța, în raport de standardul CEDO la care trimite art. 53 din Carta DFUE43. Nu în ultimul rând, susține recurenta, se impunea sesizarea CJUE și pentru a se înlătura orice dubiu cu privire la posibila încălcare a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă în sensul art. 47 din Carta DFUE și a art. 6 CEDO această încălcare provenind din inexistența unei egalități în fața legii prin "monopolul" de stat, INML fiind organ subordonat guvernului statului român, iar pârâta - intimată Fiind tot o aut