ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1979/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă la 10 martie 2004, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, anularea dispoziției nr. 1603/08.10.2003 emise în favoarea petentei A., în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care s-au restituit în natură, în proprietatea acesteia, apartamentul nr. x și ap. 8 din corpul A al imobilului situat în București, str. x, format în totalitatea sa din construcție de tip A (S+P+3E) și teren în suprafață de 538,00 mp din totalul de 925,00 mp aferent construcției.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că dispoziția a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale și a solicitat, în temeiul art. 9 din H.G. nr. 950/2001, modificată prin H.G. nr. 1255/2003, precum și a prevederilor pct. 20.6 din H.G. nr. 498/2003, constatarea nulității acesteia.

A susținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, numiții A. și A. au cumpărat de la B. lotul nr. x, în suprafață de 923,35 mp, reprezentând teren liber, fără construcții, situat în București, Parcul Bonaparte – Șos. x.

Potrivit cărții funciare nr. x, a afirmat că autorul A. deținea în str. x un corp de casă format din subsol, pivniță, etaj 1 și mansardă. Ulterior, în baza actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moștenitorii defunctul A., anume A., soție supraviețuitoare, A., fiică și A., fiu, au partajat, printre alte bunuri din masa succesorală, și imobilul situat în str. x, A. rezervându-și asupra imobilului dreptul de uzufruct, iar fiul acesteia A. preluând nuda proprietate. A arătat că, în actul de partaj nu s-a menționat din ce era compus imobilul la data partajării.

Reclamantul a afirmat că, anterior încheierii actului de partaj, succesorilor li s-a eliberat autorizația de construire nr. x/1946, pentru refacerea clădirii degradate în totalitate de bombardamente, astfel: peste subsolul existent să se refacă parterul și etajele 1 și 2, urmând a se executa un etaj nou. În această autorizație s-a menționat clar că imobilul era sinistrat și că necesita reparații radicale. De asemenea, în tabloul anexă la autorizație s-a arătat că din construcția existentă pe teren s-a păstrat doar subsolul, iar suprafețele reale de construcție proiectate a fi ridicate, erau parterul, etajul 1 și 2 și etajul 3, acesta din urmă fiind o construcție nouă, împreună cu un garaj. Astfel, la data solicitării autorizației, funcțional mai era doar subsolul, restul imobilului fiind sinistrat în totalitate.

Față de finalitatea acestei autorizații de construire, reclamantul a arătat că proprietarii imobilului au recurs, la 10 martie 1947, la încheierea unei convenții, prin care constructorii C. și D. se obligau să repare și să transforme subsolul imobilului deteriorat în urma bombardamentului, urmând ca după terminarea efectivă a lucrărilor, deținătorii imobilului să devină proprietari exclusivi asupra subsolului, parterului și garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, precum și a două garaje construite în curtea imobilului.

Prin decizia nr. 2399/14.06.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, în dosarul nr. x/2001 s-a constatat că A. nu a probat în niciun mod faptul că imobilul sinistrat a fost reconstruit de autorii săi și că această convenție și-a produs efectele. Mai mult, nici în dosarul care a stat la baza emiterii dispoziției nu s-a făcut dovada că imobilul care a fost deteriorat în urma bombardamentului a fost reconstruit, precum s-a prevăzut în autorizația de construire nr. x/1946.

Reclamantul a arătat că nelegalitatea dispoziției este susținută și de actele existente în dosarul de fond al imobilului aflat la Administrația Fondului Imobiliar, transmis Prefecturii Municipiului București în urma solicitării, prin adresa nr. x/10.02.2004 care a fost înregistrată la instituția reclamantă sub nr. x/11.02.2004. Astfel, potrivit fisei nr. 2481/5.09.1965 privind reevaluarea clădirilor de locuit și a construcțiilor gospodărești aflate în administrarea sfaturilor populare, anul construirii corpului A a fost 1950, când a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc cu subsol, parter și trei etaje.

A menționat reclamantul că, în același dosar, există o mențiune a unui reprezentant al secției construcției din cadrul C. civ. al E., care a primit, la 2 martie 1949, un rând de planuri ale imobilului din strada x nr. 13, fapt ce conduce la concluzia că, încă din anul 1949, Gospodăria de partid a început lucrările de reconstruire a imobilului A apreciat că această stare de fapt este susținută și de probele administrate în fața instanței de judecată, care a reținut, în motivarea soluției de respingere a acțiunii numitei A., prin decizia civilă nr. 183/A/5.04.2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, că martorii chemați în acest proces au declarat sub jurământ, că, în perioada 1949-1951, lucrările ce s-au efectuat la acest imobil au fost făcute de militari. Cum aceștia nu puteau lucra pentru persoane particulare, acest aspect a întărit convingerea instanței că imobilul a fost reconstruit de stat și nu de autorii beneficiarei dispoziției criticate.

Față de raportul de expertiză întocmit în cauza care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/1998 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, finalizat irevocabil prin decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța de fond a arătat că cele concluzionate de expert constituie încă o probă elocventă în întărirea convingerii sale că imobilul a fost reconstruit din temelii de către stat, deoarece modificările care au avut loc sunt total diferite de cele stabilite prin autorizația și planurile din 1947, precum și faptul că la reconstruirea imobilului au fost avute în vedere alte planuri întocmite ulterior convenției din 1947 de către F..

Din adresele eliberate de A.F.I. și de S.C Herăstrău Nord S.A., nr. x/04.09.2002 și nr. y/18.08.1992 a rezultat că, în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poziția 4067, a fost naționalizat de la autoarea A. un singur apartament din imobilul situat în str. x, fără a se cunoaște numărul acestuia, deoarece în acest act normativ nu au fost specificate numerele apartamentelor preluate de la foștii proprietari, ci doar numărul de apartamente care au făcut obiectul naționalizării.

Contrar celor susținute în adresa arătată mai sus, A.F.I. a revenit, prin adresa nr. x/09.09.2003 și a arătat că imobilul în cauză a figurat ca fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4067 și a Deciziei SPR nr. 503/03.05.1955 emisă în baza HCM 452/26.03.1955, iar nu un singur apartament, potrivit decretului. Acest aspect demonstrează că această instituție a creat o situație confuză asupra modului de preluare la stat a imobilului. Deși G. a susținut că nu cunoștea dacă imobilul a fost reconstruit sau nu de către stat, datele fiind preluate din fondul de arhivă al S.C. Herăstrău Nord S.A., în adresa nr. x/17.02.1999, eliberată de aceasta din urmă s-a precizat că imobilul format din corp A și B a fost construit în anul 1950.

Față de aceste contradicții expuse ale adreselor eliberate de G. și S.C. Herăstrău Nord S.A., dar și în raport de celelalte date prezentate în cuprinsul acțiunii, reclamantul a considerat că dispoziția nr. x/08.10.2003 a Primarului General al Municipiului București a fost emisă cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât beneficiara dispoziției nu a probat că imobilul a fost reconstruit de către autorii săi și că acesta a fost preluat de stat în forma reconstruită, ceea ce duce la concluzia că prin actul criticat a fost restituit un imobil care nu putea face obiectul acestei legi.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 950/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 1255/2003, prevederile pct. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La 14 aprilie 2004, pârâtul Municipiul București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a invocat excepția tardivității formulării procedurii prealabile și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului București.

2.1 La 19.04.2004, petenta A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu în litigiu, solicitând respingerea cererii formulate de Prefectul Municipiului București și menținerea deciziei nr. 1603/2003 a Primarului General al Municipiului București.

În motivare a arătat că imobilul din str. x 13 a aparținut familiei Iunian. Intervenienta A., ca succesoare, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestui imobil, fiindu-i restituit circa 10% din imobil (o garsonieră și un apartament de 2 camere), respectiv ce a rămas după vânzarea frauduloasă a 90% din imobil către chiriași (8 apartamente în majoritate de 4 camere a câte 150 mp).

Intervenienta a susținut că cererea prefectului nu este adresată unei instanțe de contencios administrativ, astfel cum prevede imperativ art. 135 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, și a solicitat declinarea competentei către instanța de contencios administrativ.

Pe fond, a arătat că motivele invocate, nu numai că nu au temei în dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci sunt împotriva dispozițiilor acestei legi speciale și a unor principii de drept comun, urmând ca, după admiterea în principiu a cererii, să invoce excepțiile de ordine publică ce se impun.

2.2 La 21.04.2004, H., I., J. și Elena, K., L., M. și Elena, N. și Mariana, O. și Ecaterina, P. și Q. au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantului Prefectul Municipiului București, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată și anularea dispoziției nr. 1603/8.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea numitei A., apartamentul nr. x, etajul 1 și apartamentul nr. x, etajul 3 din corpul A al imobilului din București, str. x, format în totalitatea sa din construcțiile de tip A (S+P+3E) și în corp tip B (P+1E) și terenul în suprafața de 538.00 mp., din totalul de 925,00 mp aferent construcției.

În motivarea cererii, intervenienții au învederat că sunt proprietarii (ap. 1 parter, corp A; ap. 2 parter, corp A; ap. 3, corp A; ap. 4, corp A; ap. 5, corp A; ap. 7, corp A; et. 4, corp A; ap. 1, corp B) și, respectiv, chiriașii (ap. 6, corp A; ap. 8, corp A; ap. 2, corp B) din imobilul situat în București, str. x, sector 1 (compus din două corpuri de clădire A și B și teren aferent) în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 și a contractelor de închiriere încheiate cu P.M.B - D.G.A.F.I.

În ceea ce privește dispoziția atacată, au arătat că aceasta a fost dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001, întrucât, deși s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x din corpul A de clădire, în realitate, în corpul A, apartamentul nr. x este situat la parter, fiind deținut de I. în baza contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost niciodată desființat.

Au susținut că dispoziția a fost dată cu încălcarea drepturilor lor, aducând atingere folosinței normale a imobilului, și cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a situației juridice reale a imobilului, precizând că în luna mai 1944, imobilul (compus din subsol, parter și mansardă), proprietatea lui A., a fost bombardat și ars, fiind degradat în totalitate.

Au arătat că imobilul a fost reconstruit de stat (cu ajutorul armatei), iar nu de pretinșii constructori, situație ce s-a reținut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Intervenienții au menționat că, prin Decretul nr. 92/1950, poziția 6047, s-a naționalizat un singur apartament în București, pe numele R. (probabil autoarea lui A.), pentru că imobilul era distrus. Prin toate hotărârile pronunțate instanțele au reținut ca reclamanta A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x.

Au afirmat, de asemenea, că apartamentele din acest imobil au fost revendicate și de alte persoane (S. și D.), care au susținut că sunt moștenitorii pretinșilor constructori ai imobilului, existând mai multe hotărâri definitive și revocabile prin care s-au respins acțiunile lor, instanțele reținând că aceștia nu sunt proprietarii imobilului și că singura persoană care prezintă un titlu valabil este statul.

În drept, au invocat dispozițiile art. 49 și următ. C. proc. civ. și pe cele ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Prin încheierea din 08.02.2006, instanța, din oficiu, a sesizat Curtea de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal cu excepția de nelegalitate a H.G. nr. 498/2003 respectiv a prevederilor pct. 20.6 în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a suspendat judecata până la soluționarea excepției.

Prin sentința civilă nr. 2991/15.11.2006, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 20.6 din H.G. nr. 498/2005, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 3750/04.10.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul, ca nefondat.

Dosarul a fost trimis spre continuarea judecății la Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, dar a fost înregistrat pe rolul secției a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 11.12.2008, Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. x/2009, la 27.11.2009.

Prin încheierea din 06.01.2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă și-a verificat competența și a stabilit că este necompetent din punct de vedere funcțional să soluționeze cauza, astfel că a restituit dosarul la secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, pentru continuarea judecății.

Prin decizia nr. 415/R/09.03.2010, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității recursului. A admis cererea de recurs formulată de recurenta A. împotriva încheierii din 06.01.2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații Prefectul Municipiului București, Municipiul București, N., T. și Q.. A modificat încheierea menționată. A respins excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului București și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București – secția a IV-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. x/2009, la 24.03.2010.

Prin încheierea din 02.02.2011, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv făcută de reclamant, în sensul că A. are calitate de pârâtă, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de A., pentru motivele consemnate în încheiere.

Pe parcursul soluționării cauzei a decedat intervenientul L., fiind citat moștenitorul acestuia, U..

La 22.09.2010, I., J. și V., W. și X., M. și Y., O., Z. și P. au reiterat, în fața Tribunalului București – secția a IV-a civilă, cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantului Prefectul Municipiului București, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată formulată de Prefectul Municipiului București în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București și anularea dispoziției nr. 1603/8.10.2003 emise de acesta, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea numitei A. apartamentul nr. x, etajul 1 și apartamentul nr. x, etajul 3 din corpul A al imobilului și terenul în suprafața de 538.00 mp., din totalul de 925,00 mp aferent construcției.

Prin încheierea din 02.02.2011 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție, calificată de instanță ca având caracter accesoriu, reținându-se că intervenienții nu justifică un interes personal.

2.3 Intervenienta Q. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din București, str. x, nu face obiectul dispoziției nr. 1603/08.10.2003, emise de Primarul General al Municipiului București și să se constate nulitatea absolută a dispoziției menționate pentru frauda la lege.

În motivare, a arătat că locuiește neîntrerupt în apartamentul nr. x situat în corpul B al imobilului din Municipiul București, str. x, sect. 1 din anul 1980 și că, deși din cuprinsul dispoziției și al procesului-verbal de predare-primire nu rezultă că acest apartament a fost restituit în natură intervenientei A., aceasta a notificat-o, prin intermediul BEJ AA., în vederea încheierii unui contract de închiriere în temeiul O.U.G. nr. 40/1999. A precizat că A. nu a formulat contestație împotriva deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Urmare demersurilor efectuate la G., i s-a comunicat că apartamentul pe care îl ocupă nu face obiectul restituirii în natură către intervenienta A., încheindu-i-se contract de închiriere, care este valabil și în prezent.

În această situație, a considerat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de intervenție în interes propriu, interesul său fiind juridic, legitim, născut și actual.

În subsidiar, a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1603/08.10.2003, ca fiind emisă cu încălcarea unor dispoziții legale imperative cuprinse în Legea 10/2001 și în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G nr. 498/2003).

A menționat că, prin emiterea dispoziției contestate, s-au încălcat drepturile, deoarece s-a dispus restituirea în natură a imobilului în care locuiește, în favoarea unei persoane care nu și-a dovedit dreptul de proprietate, cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor Metodologice de aplicare a acestuia.

Intervenienta a arătat că a avut și are raporturi locative cu Primăria Municipiului București, care ar putea fi conservate prin admiterea cererii de intervenție, putându-și exercita dreptul de cumpărare al apartamentului dacă s-ar stabili că acesta nu poate fi restituit intervenientei A..

În măsura în care s-ar statua că proprietatea imobilului în discuție aparține statului, atunci acesta poate dispune de bun prin cedarea dreptului de folosință către intervenientă sau prin înstrăinarea sa.

Intervenienta a arătat că, la data naționalizării, imobilul se afla în stare de ruină, aceasta fiind explicația faptului că, la poziția nr. 4067 din anexa Decretului 92/1950, exista mențiunea conform căreia familiei Iunian i-a fost naționalizat un singur apartament, probabil la subsolul imobilului.

În drept, a fost invocat dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2, art. 10 alin. (4), din Legea nr. 10/2001; art. 1 alin. (3) lit. c) pct. iii, art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001; art. 948 - 968 C. civ. art. 49 - art. 54 C. proc. civ.

2.4 Intervenienții N. și T. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1603/08.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului București, pentru fraudă la lege.

În motivare, au arătat că locuiesc neîntrerupt în apartamentul 8, situat în București, str. x, din anul 1987.

Prin admiterea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1603/08.10.2003, părțile ar fi repuse în situația anterioară, imobilul revenind în proprietatea statului, astfel încât intervenienții ar continua să locuiască în imobil, în baza unui contract de închiriere sau prin cumpărarea imobilului care a fost construit din fondurile statului.

Au arătat că, prin dispoziția contestată, li s-au încălcat drepturile, deoarece s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în care locuiesc în favoarea unei persoane care nu și-a dovedit dreptul de proprietate, încălcându-se dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 și ale Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Au afirmat că dispoziția atacată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (3) C. proc. civ., art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a legii (H.G. nr. 498/2003).

Având în vedere că statul a preluat imobilul în stare de ruină, ca urmare a bombardamentelor din anul 1944 și l-a construit din fonduri proprii, acesta nu putea face obiectul unei restituiri în natură în baza Legii nr. 10/2001.

Au menționat că, între ei și numita A. a existat, încă din anul 1998, un litigiu ce a avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București str. x. Cererea promovată de aceasta a fost respinsă prin sentința civilă nr. 753/30.06.2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civila, pronunțată în dosarul nr. x/1998, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2399/14.06.2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

În drept, au invocat dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 pct. 2 și art. 10 alin. (4), din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. (3) lit. c) pct. III, ale art. 10.7 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ale art. 948 - 968 C. civ. și ale art. 49 - 54 C. proc. civ.

3.1 Prin încheierea din 09.03.2011, tribunalul a respins, ca inadmisibile, cererea de intervenție în interes propriu și cererile de intervenție accesorii formulate de Q., N. și T..

3.2 Prin sentința nr. 667 din 13 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes legitim în formularea acțiunii și inadmisibilității. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei A. de amendare a reclamantului. A admis acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiul București și A. și a anulat dispoziția nr. x/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. x/08.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a restituit în natură pârâtei A. "apartamentul nr. x, etajul 1 și apartamentul nr. x, ambele fiind situate în corpul "A" al imobilului din București, strada x, nr. 13, format în totalitatea sa din construcțiile de tip "A" (S+P+3E) și un corp de tip "B" (P+1E) și terenul în suprafața de 538,00 mp., din totalul de 925,00 mp., aferent construcției ce se restituie și liber curte". În temeiul acestei dispoziții a fost emis procesul-verbal de predare-primire nr. x

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923 soții A. și A. au cumpărat de la B. lotul nr. x, în suprafață de 923,35 mp, reprezentând teren liber, fără construcții, situat în București, Parcul Bonaparte – Șos. x.

Din procesul-verbal din 20.05.1940 al cărții funciare nr. x/1940, a rezultat că A. deținea în str. x un corp de casă format din subsol, pivniță, etaj și mansardă.

În baza actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moștenitorii defunctului A. - A., soție supraviețuitoare, A. - fiică și A. – fiu – și-au partajat, printre alte bunuri din masa succesorală, și imobilul situat în str. x, în sensul că A. și-a rezervat dreptul de uzufruct, iar fiul acesteia, A., a preluat nuda proprietate. În acest act nu s-a menționat din ce era compus imobilul la data partajării.

Anterior acestui act de partaj, succesorilor mai sus arătați li s-a eliberat autorizația de construire nr. x/1946, de refacere a clădirii degradate în totalitate de bombardamente, în sensul refacerii peste subsolul existent a parterului și a etajelor 1 și 2 și executării unui etaj nou.

A reținut tribunalul că în această autorizație s-a menționat că imobilul era sinistrat și că necesita reparații precum beton, zidărie, tâmplărie, instalații sanitare, electrice, din tabloul anexă la autorizație reieșind că, din construcția existentă pe teren se păstra numai subsolul, urmând a fi refăcute parterul, etajul 1 și 2, fiind construcție nouă împreună cu un garaj.

La 10 martie 1947, succesorii defunctului A. au semnat cu constructorii C. și D. un contract de antrepriză, intitulat "convențiune", prin care aceștia din urmă se obligau să repare și să transforme subsolul imobilului, urmând ca, după terminarea efectivă a lucrărilor, deținătorii imobilului să devină proprietari exclusivi asupra subsolului, parterului și garajelor, iar constructorii proprietari asupra apartamentelor ce le vor construi deasupra parterului, precum și a două garaje edificate în curtea imobilului și a cotei de teren aferent.

Tribunalul a constatat că, în adresele eliberate de Administrația Fondului Imobiliar (A.F.I.), s-au menționat trei apartamente cu trei locații diferite, iar din adresele emise de S.C. Herăstrău Nord S.A., nr. x/1997 și nr. y/18.08.1992 a rezultat că, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, poziția 4067, a fost naționalizat de la autoarea A. un singur apartament din imobilul situat în str. x, iar prin adresa nr. x a acestei din urmă instituții s-a făcut vorbire despre un singur apartament preluat de la A.. Prin adresa nr. x/09.09.2003 eliberată de G., s-a arătat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4067 și a Deciziei SPR nr. 503/03.05.1955 emisă în baza HCM nr. 452/26.03.1955.

Faptul că în anexă s-a consemnat că s-a preluat un singur apartament a fost apreciat de tribunal că nu reprezintă o eroare și nici o mențiune făcută în mod intenționat greșit, deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că preluarea imobilului în fapt a fost anterioară datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 92/1950, respectiv 20.04.1950, iar refacerea imobilului s-a făcut de către stat.

Instanța de fond a reținut că, la 02.03.1949, Gospodăria de Partid a preluat de la Direcția de Cadastru a Primăriei București 3 planuri ale imobilului din str. x, pentru efectuarea lucrărilor de construire, fapt ce a putut denota că, încă din anul 1949, Gospodăria de Partid a început lucrările de reconstruire a imobilului, astfel explicându-se motivul pentru care, în evidențele menționate mai sus, imobilul apare ca fiind construit în 1950.

Tribunalul a considerat că mai important este ordinul de execuție din 16.11.1949 emis de CCPMR cu privire la efectuarea branșamentului de gaz și procesul-verbal din 9.02.1950, astfel încât, dacă preluarea în fapt nu se făcuse anterior Decretului nr. 92/1950 nu se puteau explica lucrările efectuate.

Instanța a constatat că, în fișa nr. x/5.09.1965 privind reevaluarea clădirilor de locuit și a construcțiilor gospodărești aflate în administrarea sfaturilor populare, s-a menționat că anul construirii corpului A este 1950, an în care a fost ridicat un imobil de locuit tip bloc cu subsol, parter și trei etaje.

Conform adresei nr. x/2002 emise de Regia Generală de Apă București în anul 1950 la imobil s-au efectuat lucrări de branșament la instalația de apă, titularul acestuia, cât și a autorizației emise în acest sens fiind CCPMR.

În ceea ce privește anvergura lucrărilor de refacere tribunalul a reținut că, potrivit adresei nr. x octombrie 1947, emisă de Uzinele Comunale București – Serviciul Taxări, s-a dispus anularea impunerii la taxă pe metrii pătrați, ca urmare a distrugerii imobilului în bombardament, acesta însemnând că, la nivelul anului 1947, nu începuseră lucrările de refacere a imobilului.

A apreciat că, și în cererea de eliberare a autorizației, A., A. și A. au arătat că imobilul este sinistrat și că necesită reparații radicale, iar în cererea din 7.06.1947, A. a cerut scutirea de la plata taxelor întrucât imobilul fusese bombardat și nu era locuit, aspect ce relevă gravitatea distrugerilor suferite.

Prin decizia nr. 183/A/5.04.2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă s-a reținut că martorii chemați în acest proces au declarat, sub jurământ, că în perioada 1949-1951, lucrările efectuate la imobil au fost făcute de militari, or aceștia nu puteau lucra decât pentru stat, iar nu pentru persoane particulare.

Referitor la construcția din str. x, tribunalul a constatat că nu există deviz final de construire privind imobilul pentru perioada în care pârâta A. pretinde că s-ar fi efectuat lucrările și, deși în convenția încheiată se prevedea încheierea unui proces-verbal de recepție, la dosar nu a fost depus un astfel de document. În adresa nr. x/21.11.1994 a Direcției Generale a Arhivelor Statului s-a menționat că, " ...În perioada 10.03.1947 - 31.12.1950 nu figurează niciun alt act de vânzare - cumpărare, contract de construcție, contract de recepție, etc." Aceleași concluzii se desprind și din răspunsul Direcției Municipiului București a Arhivelor Generale.

A considerat tribunalul că apărările pârâtei s-au bazat, în principal, pe prezumții decurgând din calitatea de proprietar al terenului și al construcției vechi, din autorizația de construire și din convenția încheiate și celelalte înscrisuri invocate, prezumții care au fost răsturnate de celelalte probe administrate în cauză, din care a rezultat că preluarea în fapt avusese loc chiar din 1949, dacă nu mai devreme, că lucrările de refacere au fost efectuate de stat și că, prin importanța acestor lucrări și prin faptul că nu s-au respectat în totalitate planurile inițiale ale construcției bombardate, a fost edificată o nouă construcție.

Faptul că s-ar fi păstrat amprenta la sol sau că în imobil ar fi fost înființată o asociație de locatari a fost apreciat ca nefiind un argument relevant în ceea ce privește stabilirea constructorului și a amplitudinii lucrărilor de refacere.

De asemenea, faptul că imobilul a fost trecut în lista imobilelor existente și nu a celor avariate a fost considerat ca explicând că, în realitate, de la autorul pârâtei a fost preluat un apartament (subsolul), care nu fusese avariat și nu a făcut obiectul lucrărilor de refacere.

Tribunalul a concluzionat că preluarea în fapt a imobilului bombardat avusese loc anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost preluat în stare de distrugere care nu permitea locuirea, că refacerea acestuia s-a făcut de stat și nu de autorul pârâtei și că, în urma refacerii, a rezultat un imobil nou în ceea ce privește parterul și etajele superioare.

Or, potrivit art. 1.3 lit. c) pct. III din H.G. nr. 498/2003, nu constituie preluare abuzivă și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 distrugerile de construcții în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau altele asemenea.

În acest context, instanța a analizat doar dacă apartamentele în discuție făceau obiectul Legii nr. 10/2001 și dacă dispoziția a fost emisă cu respectarea acestei legi și a normelor de aplicare, iar nu și incidența accesiunii și dacă avarierea unui imobil stinge sau nu dreptul de proprietate.

Din moment ce art. 9 din Legea 10/2001 vorbește de imobile preluate în mod abuziv, iar preluarea unor imobile avariate în timp de război nu a fost considerată de legiuitor ca fiind abuzivă, s-a apreciat că emiterea dispoziției s-a făcut cu încălcarea acestui act normativ.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 a rezultat că imobilele-construcții definitive edificate de stat după data preluării nu fac obiectul prezentei legii.

Având în vedere că preluarea imobilului s-a făcut în stare de distrugere în timp de război, tribunalul a constatat că, în ceea ce privește parterul și etajele superioare, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, astfel că dispozițiile acestei legi nu pot constitui temei al emiterii dispoziției contestate, cu atât mai mult cu cât constructorul imobilului a fost statul, iar imobilul rezultat în urma lucrărilor de refacere era nou.

Constatarea temeiniciei acțiunii formulate, cât și a normelor încălcate a fost apreciată că atrage în mod direct respingerea excepțiilor lipsei de interes legitim în formularea acțiunii și inadmisibilității, precum și a cererii de amendare, întrucât reclamanta nu a dovedit doar un interes legitim, ci și că acțiunea formulată a fost întemeiată în fapt, cât și în drept. Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes legitim în formularea acțiunii și a inadmisibilității, cât și cererea pârâtei A. de amendare a reclamantului.

Totodată, a admis acțiunea formulată și a anulat dispoziția nr. x/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului București.

4.1 Prin decizia nr. 1809A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile formulate de pârâta BB. împotriva sentinței nr. 667 din 13 aprilie 2011 și a încheierilor premergătoare, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienta Q., împotriva încheierii de ședință din 9 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienții I., J., V., W., X., M., Y., O. - decedat, Z. – moștenitoarea lui O., P. și H. împotriva încheierii de ședință din 19 mai 2004, pronunțată în dosarul nr. x/2004 de Tribunalul București – secția VIII-a civilă – conflicte și litigii de muncă și a încheierii de ședință din 2 martie 2011, pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, de intervenienții N. și T. împotriva încheierii de ședință din 9 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009 și de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva sentinței nr. 667 din 13 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Prefectul Municipiului București.

A anulat în parte încheierile din 19 mai 2004, 2 martie 2011 și 9 martie 2011, exclusiv în privința soluțiilor de respingere în principiu a cererilor de intervenție accesorie și a cererii de intervenție principală a intervenientei Q., aceasta din urmă numai în ceea ce privește solicitarea de constatare a împrejurării că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din București, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003.

A anulat sentința nr. 667 din 13 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și, în rejudecare a admis în principiu cererile de intervenție accesorie în interesul reclamantului formulate de intervenienții Q., N., T., I., J., V., W., X., M., Y., Z. (având și calitatea de succesoare a intervenientului O.), P. și H., precum și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta Q., având ca obiect constatarea împrejurării că apartamentul nr. x, situat în corpul B al imobilului din București, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003.

A respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei interesului reclamantului, inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului București.

A respins cererea de chemare în judecată, cererile de intervenție accesorie și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta Q., având ca obiect constatarea împrejurării că apartamentul nr. x situat, în corpul B al imobilului din București, str. x, sector 1 nu face obiectul dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003, ca neîntemeiate. A respins, ca neîntemeiată, cererea de amendare a reclamantului.

Pentru a dispune astfel, curtea a apreciat ca fiind greșite soluțiile de respingere în principiu a cererilor de intervenție.

În ceea ce îi privește pe intervenienții I., J., V., W., X., M., Y., O. și P., instanța de apel a reținut că, pentru dreptul de proprietate asupra apartamentelor și suprafețelor de teren pe care aceștia le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, s-a purtat cu A. litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/1998, finalizat irevocabil prin decizia nr. 2399/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, a considerat că acești intervenienți pot opune autoritatea de lucru judecat a soluției de respingere a cererii de revendicare, în eventualitatea unui litigiu care ar întruni tripla identitate (de părți, obiect și cauză) prevăzută de art. 1201 din C. civ. de la 1864. În aceste limite, s-a apreciat că intervenienții nu au un interes în a infirma, în prezentul proces, dreptul de proprietate al autorilor pârâtei A. asupra imobilului din București, str. x.

Curtea a subliniat că, prin dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 s-a restituit în natură și terenul în suprafață de 538,00 mp, din totalul de 925,00 mp aferent construcției și curții din str. x. Din această perspectivă, în calitate de proprietari ai unor apartamente și ai unor suprafețe de teren aflate la aceeași adresă, intervenienții justifică un interes personal în lămurirea situației juridice a restului suprafeței de teren.

În plus, interesul particular al intervenientei I. decurge și din existența unor similitudini între elementele de identificare ale apartamentului aflat proprietatea sa și ale primului apartament la care se referă dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 (apartamentul nr. x, corp A), fiind personal, legitim și actual scopul urmărit de aceasta, de a susține cererea reclamantului de constatare a nelegalității dispoziției.

Totodată, s-a reținut că intervenienta Q. se află într-o situație comparabilă. Cu excepția indicativului corpului de clădire (B în loc de A), apartamentul în care locuiește are aceleași elemente de identificare cu unul dintre apartamentele restituite prin dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 și se afla, la data emiterii dispoziției, în patrimoniul Municipiului București, aceste circumstanțe configurând interesul său personal, legitim și actual în a susține, pe calea intervenției principale, că apartamentul nu formează obiectul dispoziției a cărei valabilitate este dezbătută în prezentul litigiu.

Contrar opiniei tribunalului, Curtea a apreciat că existența interesului intervenientei Q. în formularea cererii de intervenție principale nu este infirmată de opoziția existentă între obiectul acesteia și al celei de intervenție accesorie. Astfel, în ipoteza în care instanța ar respinge cererea de constatare a împrejurării că apartamentul în care locuiește nu formează obiectul dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003, intervenienta a înțeles să susțină cererea în constatarea nulității dispoziției formulată de reclamant.

În ceea ce privește cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții Q. și Apostol, calitatea acestora de chiriași ai apartamentelor ce formează obiectul dispoziției de restituire în natură, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu Municipiul București, a fost apreciată că prefigurează interesul lor personal, legitim și actual de a susține o acțiune ce ar putea avea ca efect conservarea calității locatorului de proprietar al acestor apartamente.

Contrar aprecierii tribunalului, Curtea a considerat că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 517/2004 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 320/2005 a Curții de Apel București. Sub condiția dovedirii interesului, lipsa legitimării unei persoane de a promova o pretenție pe calea unei cereri de chemare în judecată nu o împiedică să sprijine, pe calea intervenției accesorii, cererea cu obiect similar formulată de reclamantul care își justifică legitimarea procesuală activă. În plus, judecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 320/2005 a fost suspendată irevocabil până la soluționarea prezentei cauze, măsură ce conduce la concluzia că soluția din acest litigiu este determinantă pentru modul cum va fi rezolvat celălalt proces, ci nu invers.

Cum situația evocată, a nelegalei respingeri în principiu a cererilor de intervenție, a condus la soluționarea de către tribunal a litigiului fără a intra în cercetarea fondului unora dintre cererile cu care a fost învestit, curtea a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea ipoteză atrage incidența nulității sentinței, instanța de apel evocând fondul întregii cauze.

A reținut curtea că pârâta A. a invocat excepțiile peremptorii privind lipsa interesului reclamantului, inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale active și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului București și a criticat în calea de atac respingerea acestor excepții de către prima instanță.

Curtea a considerat că sunt dispoziții legale relevante în soluționarea excepțiilor, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (10.03.2004), art. 27 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 9 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 950/2001, art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 și art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care recunosc, în mod expres, atât admisibilitatea acțiunii, cât și calitatea procesuală activă a prefectului de a solicita instanței de judecată constatarea nulității dispoziției emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, în cazul în care consideră nelegală această dispoziție.

Astfel, curtea a apreciat că interesul reclamantului în acest caz nu este ilicit, întrucât urmărește asigurarea legalității dispoziției primarului, afirmarea nelegalității actului fiind suficientă pentru verificarea întrunirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii, în timp ce examinarea conformității actului cu prevederile legale în baza cărora a fost emis reprezintă un aspect al fondului.

Fiind solicitată anularea unui act emis de Primarul General al Municipiului București, s-a reținut că acesta are calitatea de parte în raportul juridic litigios și, implicit, calitate procesuală pasivă.

Prealabil analizei fondului cererii de chemare în judecată și al cererilor de intervenție accesorie, Curtea a examinat cererea de intervenție principală formulată de intervenienta Q., întrucât presupunea lămurirea obiectului dispoziției a cărei anulare a fost solicitată.

A reținut că, prin dispoziția nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului General al Municipiului București s-au restituit în natură, în proprietatea notificatoarei A., apartamentul nr. x și apartamentul nr. x din corpul A al imobilului situat în str. x, format în totalitatea sa din construcțiile de tip A (S+P+3E) și un corp de tip B (P+1E) și terenul în suprafață de 538,00 mp din totalul de 925,00 mp aferent construcției ce se restituie și liber curte. În cuprinsul dispoziției, confirmat de probatoriul administrat în cauză, s-a menționat că, la adresa din București, str. x, se găsesc două corpuri de construcții: A și B.

Apartamentul nr. x din corpul A se află la parter, și nu la etajul 1, și a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului București și intervenienta I..

Apartamentul nr. x din corpul B se află la etajul 1, iar la data emiterii dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 forma obiectul contractului de închiriere nr. x/1999, încheiat între Primăria Municipiului București și Q. pe termen de 5 ani, între 18.04.1999 și 18.04.2004.

În cuprinsul referatului N/7637, de analiză a notificării nr. x/2000 formulate de A. pentru imobilul din str. x, București, a fost prezentată atât situația apartamentelor vândute, între care apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, cât și a celor închiriate, între care apartamentul nr. x etaj 1, obiect al contractului de închiriere nr. x/1999. Prin același referat s-a propus restituirea în natură a apartamentelor închiriate și a suprafeței de teren libere, precum și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995.

În raport de aceste împrejurări de fapt și de prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 1603/08.10.2003), care interziceau restituirea în natură a imobilelor înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, curtea a constatat că, în cuprinsul dispoziției s-a strecurat o eroare materială, menționându-se greșit că apartamentul nr. x de la etajul 1 se află în corpul A, deși acesta este situat în corpul B, fiind închiriat intervenientei Q..

A considerat că această concluzie atrage netemeinicia cererii de intervenție principale formulate de intervenienta Q., prin care a solicitat să se constate că apartamentul nr. x situat la etajul 1 al corpului B nu formează obiectul dispoziției nr. 1603 din 8 octombrie 2003 a Primarului Municipiului București.

Procedând la analiza fondului cererilor de chemare în judecată și de intervenție accesorie, Curtea a reținut că soluționarea unei notificări întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 implică verificarea îndeplinirii următoarelor condiții: existența notificării formulate cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, apartenența bunului imobil solicitat la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, calitatea entității notificate de unitate deținătoare a bunului imobil, calitatea notificatorului de proprietar sau de succesor în drepturi al persoanei care a avut calitatea de proprietar al imobilului la data preluării acestuia de către stat.

A constatat că, prin cererea de chemare în judecată și cererile de intervenție accesorie, s-a contestat întrunirea a două dintre cele patru cerințe enumerate anterior, pretinzându-se că autorii notificatoarei nu au fost proprietarii construcțiilor din str. x, întrucât acestea au fost demolate în urma bombardamentelor din 1944 și reconstruite de Gospodăria de Partid, ceea ce exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut următoarele elementele ale situației de fapt rezultate din probatoriul administrat în cauză: adresa nr. x/2002 a Primăriei Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății, potrivit căreia artera de circulație str. x a purtat următoarele denumiri: str. B parc Bonaparte până în anul 1926; str. x între 1926 și 1933; str. x între 1933 și 1949, str. x între 1949 și 1965; str. x între 1965 și 1990; str. x din 1990; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.05.1923, prin care soții Gabriela și A. au cumpărat lotul nr. x teren liber din București, Parcul Bonaparte, șoseaua x, în suprafață de 923,35 mp; autorizațiunea nr. 287/24.07.1923 emisă de Primăria Municipiului București, lui A., prin care i s-a îngăduit să construiască la parcela nr. 163 din Parcul Bonaparte un corp subsol, etaj și mansardă din zid acoperit cu metal, conform planurilor aprobate întocmite de arh. CC.; certificatul nr. x/04.10.1940 emis de Circ. I Constatare, prin care s-a precizat că imobilul din str. x, proprietatea A. și A., a devenit locuibil la data de 01.10.1924, dată la care a început perioada de scutire de impozite; autorizațiunea nr. 110V/18.08.1932 emisă de Primăria Sectorului 1 Galben, conform căreia A. a fost abilitat ca, peste garajul parter din fundul curții să suprapună etaj de zid, conform planurilor realizate de arh. CC. (planurile, vizate de Primăria Sectorului 1 Galben, constituie anexe ale autorizației).

Instanța de apel a constatat că, în cuprinsul unui formular intitulat "controlul construcțiilor", purtând antetul Primăriei Sectorului 1 Galben și făcând referire la autorizația nr. x/17.08.1932, s-a consemnat că, la data de 11 octombrie, au fost executate în str. x două garaje la parter și la etaj două camere, cu scara de piatră pe afară.

Potrivit procesului-verbal nr. x/20.05.1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, imobilul situat în București, str. x, compus din subsol, etaj mansardă și pod, precum și curte, a fost înscris în cartea funciară, ca fiind proprietatea în indiviziune și în părți egale a d-nei A. și a d-lui A., fiind dobândit cu titlu de cumpărare conform actului autentificat sub nr. x/05.05.1923, transcris sub nr. x/1923.

Conform extrasului din registrul de decese eliberat de Primăria Sectorului 1 sub nr. x/11.07.2003, A. a decedat la 19.12.1940

În cuprinsul adresei nr. x/23.04.2002 a Direcției impozite și taxe locale Sector 1, s-a menționat că, în perioada 1945-1950, în evidențele fiscale întocmite pentru imobilul din str. x au figurat ca titulari "succs. A.", fiind menționată naționalizarea la 20.04.1950. Potrivit matricolei privind impozitul pe clădiri întocmită pentru perioada 1942-1947, venitul aferent acestui imobil a fost estimat inițial la 300.000 RON, fiind diminuat în anul 1945 la 250.000 RON, cu justificarea "bombardat", și a revenit în anii 1946-1947 la suma de 300.000 RON. În contextul inflației din anii 1947-1948, venitul imobilului a fost estimat la 15.000.000 RON, iar în urma stabilizării monetare a fost fixat la 200.000 RON, valoare menținută în anii 1948-1949 și 1950.

La 14.08.1946, Primăria Municipiului București a înregistrat cererea prin care A., A. și A. au solicitat eliberarea autorizației pentru realizarea următoarelor lucrări de construcție: "imobil pt. locuințe sinistrat compus din subsol, parter și 2 (două) etaje + etajul 3 suprapus (constr. nouă) + garaj". Prin aceeași cerere au solicitat autorizarea reparațiilor la parter și 2 etaje ce constau din reparații radicale: beton, zidărie, tencuieli, tâmplărie, instalații sanitare, electrice, etc. În cuprinsul cererii, arhitectul menționează că se păstrează subsolul în suprafață de 200 mp și se proiec