ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 735/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în București, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 15 aprilie 2008, Tribunalul a respins cererile de intervenție în interesul altei persoane, precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții B. și C..

Primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 734 din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea reclamantei pentru lipsa calității procesuale active.

Instanța de apel a admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenientul D., în raport de dispozițiile art. 51 C. proc. civ. De asemenea, la termenul de judecată din 9 februarie 2011, instanța a admis și cererea de intervenție în interesul Municipiului București formulată de intervenienta E. Venera Tulia.

Prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 734 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București în contradictoriu cu intimații Municipiul București, D. și E. Venera Tulia.

A fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Al doilea ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1317/10.10.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și cu intervenienții D. și E. Venera Tulia.

A admis cererile de intervenție accesorie în favoarea pârâtului.

Prin decizia nr. 260A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a apelantei reclamante (implicând și interesul în promovarea cererii de chemare în judecată prezente) a fost soluționată de instanță la termenul de judecată din 18 aprilie 2016 și că excepția inadmisibilității acțiunii a fost soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 877/A/2011 a Curții de Apel București, iar excepția tardivității cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 reprezintă un aspect subsumat fondului apelului.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1317 din 10 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General și cu intervenienții D., E. Venera Tulia, G. și H..

A admis cererile de intervenție accesorie în favoarea intimatului-pârât, formulate de intervenienții D., E. Venera Tulia, G., H. și I..

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intervenientului accesoriu D. cheltuieli de judecată în sumă de 7311,6 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 și a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 și din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr. x/2008 reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca, nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă, A., cu obligarea acesteia la plata sumei de 7564,20 RON către intimații-intervenienți E. Venera Tulia și D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 9.03.2023 (data poștei), împotriva deciziei civile nr. 421 din 24 februarie 2022, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de revizuire, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2023, prin care a solicitat:

- în principal, anularea deciziei atacate, iar în subsidiar, schimbarea în parte a acesteia pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865 - nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut;

- anularea deciziei atacate pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865 - dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, revizuenta susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii incidentale de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 5 întrebări preliminare formulate în mod expres și în fața acesteia, în temeiul art. 267 par. 3 TFUE - motiv de revizuire minus petita.

Prin decizia atacată, instanța de recurs a respins ca nefondat recursul, însă a omis în totalitate să se pronunțe asupra cererii incidentale de sesizare a CJUE, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 421/2022, instanța de recurs nu analizat nici măcar motivul de recurs privitor la refuzul sesizării CJUE de către instanța de apel, fiindu-i astfel suprimat accesul la justiția CJUE și la aplicarea conformă a normelor dreptului UE, în raport de art. 148 alin. (2)-(4) din Constituție, a art. 47 din Carta DFUE și a principiilor CILFIT.

De asemenea, revizuenta susține că utilitatea formulării cererii de sesizare a CJUE viza stabilirea aspectului esențial pentru soluționarea litigiului, anume interpretarea normelor europene - art. 56 TFUE și a dispozițiilor Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, privind recunoașterea calificărilor profesionale, pentru a putea evalua compatibilitatea normelor interne cu dreptul UE și dacă o expertiză/opinie a unui expert dintr-un stat membru (Franța) poate fi folosită în alt stat membru (România), în aceleași condiții și cu aceeași valoare probatorie ca și expertiza medicală judiciară realizată în România.

Întrebările preliminare aveau rolul interpretării dreptului Uniunii, astfel încât instanța națională să poată verifica neconformitatea normelor naționale (art. 4 și 5 din O.G. nr. 1/20006 și art. 41 7 din O.G. nr. 2/2000) cu principiile protecției jurisdicționale efective și drepturile conferite revizuentei de dreptul european, astfel încât instanța națională să aibă la dispoziție toate instrumentele legale care să o ajute în clarificarea anumitor aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului și care erau invocate prin motivele de recurs.

Aprecierea utilității răspunsului la întrebările preliminare este justificată și de faptul că obiectul derivat al litigiului se raportează la o procedură ce vizează apărarea dreptului fundamental de proprietate prin repunerea în termenul de formulare a unei notificări având ca finalitate acordarea de măsuri compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013 de către statul român.

Din această perspectivă trebuia evaluat de către instanța de recurs și prin raportare la interpretarea dreptului unional în ce măsură revizuentei i se asigură garanții suficiente procedurale pentru a administra în procesul pendinte din țara în care nu este rezident, proba cu expertiza de specialitate psihiatrică administrată în Franța, ca stat membru gazdă, pe teritoriul căruia revizuenta a locuit și locuiește efectiv și al cărei cetățean francez este.

De asemenea, revizuenta critică decizia atacată și sub aspectul încălcării garanțiilor conferite prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil care impune instanțelor interne o obligație de motivare cu privire la dreptul aplicabil a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară.

Prin urmare, solicită instanței ca prin admiterea cererii de revizuire, să anuleze decizia atacată și să suspende judecarea recursului până la pronunțarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind unica soluție pentru respectarea dreptului la un proces echitabil al revizuentei, în raport de dispozițiile art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care reglementează suspendarea procedurii interne în ipoteza sesizării CJUE în temeiul art. 267 din TFUE.

În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, revizuenta susține că instanța de recurs a desconsiderat efectul de autoritate de lucru judecat a primei decizii de casare din apel, respectiv a deciziei nr. 877/2011 a Curții de Apel București, prin care s-a soluționat definitiv excepția inadmisibilității acțiunii, referitor la aplicabilitatea în cauză art. 103 C. proc. civ. din 1865. Totodată, precizează că acest aspect era reținut expresis verbis inclusiv prin dispozitivul deciziei de apel pronunțată în al doilea ciclu procesual nr. 260A/16.02.2021.

Revizuenta arată că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, respectiv existența a două hotărâri potrivnice (decizia nr. 844/2011 și decizia nr. 421/2022), sunt pronunțate în aceeași pricină existând triplă identitate de părți, obiect și cauză. Astfel instanța de recurs trebuia să țină seama de ceea ce s-a decis deja prin decizia nr. 877/2011 și să își sprijine raționamentul pe dezlegările jurisdicționale anterioare, cu atât mai mult cu cât această decizie a fost pronunțată în același litigiu. Astfel, este clar că atât Curtea de Apel București, prin decizia nr. 877/2011, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 421/2022 au analizat aceeași situație de fapt, aceeași problemă de drept, și cu toate acestea au reținut soluții diferite, prin urmare Înalta Curte a încălcat principiul autorității de lucru judecat, precum și cel al securității juridice.

De asemenea, revizuenta invocă încălcarea și a principiului contradictorialității de către instanța de recurs întrucât a analizat din oficiu, direct prin considerente, excepția inadmisibilității acțiunii, deși nu a fost învestită cu aceasta și nici nu a pus în discuția părților această chestiune.

Prin prisma art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 invocă și încălcarea principiului non reformatio in pejus întrucât prin decizia nr. 421/2022, revizuentei i s-a agravat situația în propria cale de atac.

Întrucât în cauză rejudecarea cu ocazia recursului a unei chestiuni deja soluționate definitiv constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus și a dreptului la un proces echitabil, singurul remediu este admiterea cererii de revizuire și rejudecarea cauzei cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale și convenționale.

La data de 15 aprilie 2023 intimații G., I. și H. și la 26 aprilie 2023, intimații D. și E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată a cererii de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă A., cu menținerea dispozițiilor deciziei civile nr. 421/24.02.2022.

Conform art. 322 din C. proc. civ. din 1865, în raport de caracterul acestei proceduri, respectiv cale de atac extraordinară de retractare, s-au stabilit condițiile speciale de exercitare ale acestei proceduri judiciare, respectiv: (i) să fie o hotărâre definitivă și (ii) să evoce fondul, pe lângă condițiile generale de exercitare a oricărei acțiuni judecătorești.

Dacă în ceea ce privește prima condiție, de a fi o hotărâre definitivă, hotărârea atacată îndeplinește această condiție, în ceea ce privește cea de a doua condiție, ca hotărârea definitivă să evoce fondul, aceasta nu este îndeplinită.

Prin hotărârea atacată, instanța de recurs a respins recursul fără a intra în cercetarea fondului, nefiind îndeplinite condițiile de exercitare a revizuirii.

Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, intimații învederează că motivul de revizuire prevăzut de acest text de lege poate fi invocat în trei situații: (i) atunci când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, (ii) atunci când sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (iii) atunci când s-a dat mai mult decât s-a cerut. Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul stabilește cadrul procesual al judecății, dispozițiile prevăzute de art. 322 pct. 2 devin incidente exclusiv în cazul încălcării principiului disponibilității, astfel cum rezultă din însuși textul de lege indicat.

Prin sintagma "lucru cerut", legiuitorul a avut în vedere petitul care stabilește limitele judecății, respectiv obiectul cererii principale, și nu orice cerere, de orice natură, formulată în cadrul procesului civil. Prin urmare, dispozițiile art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865 nu devin incidente în situația în care recursul formulat de către un reclamant este respins că nefondat, respectiv când nu ne aflăm într-o situație de admitere a recursului, casare cu rejudecare și, în cadrul unei eventuale rejudecări, o eventuală omitere a analizării cererii incidentale.

Mai învederează Înaltei Curți faptul că cererea "distinctă" formulată de revizuenta-reclamantă înaintea instanței de recurs a fost identică cu cererea de sesizare a CJUE formulată înaintea instanței de apel. Ca urmare a respingerii acestei cereri de către instanța de apel (alături de alte motive), revizuenta-reclamantă a formulat recurs, iar instanța de recurs a dispus recalificarea cererii și a analizat-o în cadrul motivelor de recurs și a menținut soluția de respingere, o pronunțare anterioară asupra acestei cereri ar fi echivalat cu antepronuntarea instanței de recurs pe însuși motivul de recurs cu care a fost învestită.

Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, arată că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac având că obiect remedierea erorilor determinate de nerespectarea principiului autorității de lucru judecat, respectiv a puterii de lucru judecat. De asemenea, acest motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) existența unor hotărâri definitive contradictorii, (ii) pronunțate în aceeași pricină și (iii) în dosare diferite. Dacă prin cele două hotărâri invocate că potrivnice nu s-au soluționat cereri de chemare în judecată diferite, ci pronunțate în cadrul aceluiași proces, dar în faze procesuale diferite (prima hotărâre decizie dată în apel, a doua hotărâre - decizie dată în calea de atac a recursului declarat împotriva primei hotărâri), atunci dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 nu sunt aplicabile.

Drept urmare, pentru toate motivele învederate anterior, respectiv faptul că hotărârea atacată nu evocă fondul, iar condițiile prevăzute de pct. 2 și 7 ale art. 322 din C. proc. civ. din 1865 nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, solicită respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea revizuentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

La termenul de judecată din data de 4 mai 2023, revizuenta a depus răspuns la întâmpinări prin care a invocă respingerea excepției inadmisibilității cererii de revizuire pe baza următoarelor apărări:

- interpretarea art. 322 C. proc. civ. din 1865 în acord cu sensul constituțional al dreptului de acces la justiție și al art. 148 alin. (2) din Constituție;

- înlăturarea de la aplicare a sintagmei "care evocă fondul" din art. 322 C. proc. civ. prin mecanismul excepției de neconvenționalitate

- excepția de neconstituționalitate a art. 322 C. proc. civ. din 1865 și sesizarea Curții Constituționale cu o decizie care să constate neconstituționalitatea sintagmei "evocă fondul" și din care să rezulte interpretarea constituțională a acestui text de lege

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de revizuire, revizuenta arată că, în mod neîntemeiat se susține că decizia civilă nr. 421/24.02.2022 nu ar evoca fondul, întrucât instanța de recurs nu ar fi analizat fondul deoarece a respins recursul și a menținut soluția pronunțată de instanța de apel, fapt ce reprezintă o limitare excesivă și în substanță a domeniului de aplicare a procedurii de revizuire și care nu este în mod expres prevăzută de lege.

În ceea ce privește înțelesul sintagmei "evocă fondul", în lipsa unei reglementări care să definească legal conceptul, jurisprudența și doctrina au conturat o viziune neunitară cu privire la delimitarea acestuia, fiind exprimate mai multe opinii în sensul că evocarea fondului presupune reținerea unei alte situații de fapt decât cea reținută în etapele anterioare ale judecării litigiului, reanalizarea probelor, aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite și, în consecință, pronunțarea unei soluții diferite decât cea a instanțelor inferioare, drept urmare, solicită instanței să înlăture interpretarea făcută de intimați a hotărârii atacate și să constate că este îndeplinită condiția evocării fondului în cauză, indicând drept temei Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniștri al statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel național în urma hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 53 alin. (3) din Constituția României.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste interpretarea mai sus invocată și s-ar considera că, potrivit unei norme interne, hotărârea atacată ar fi calificabilă ca fiind una care evocă fondul, revizuenta invocă excepția de neconvenționalitate a art. 322 C. proc. civ. din 1865, asupra sintagmei "să evoce fondul", prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 20 din Constituția României, precum și la jurisprudența relevantă a CEDO.

În acest sens, revizuenta roagă instanța să constate că interpretarea potrivit căreia instanța de recurs nu ar fi analizat fondul întrucât a respins recursul, menținând soluția pronunțată de instanța de apel reprezintă o interpretare eronată și excesiv de formalistă în privința condițiilor de admisibilitate a revizuirii, incompatibilă nu doar cu norma internă în materie, ci și cu standardul dreptului de acces la instanță, consacrat de art. 6 CEDO și jurisprudența relevantă a acestuia enumerată de revizuentă în cuprinsul cererii sale, precum și de art. 53 din Convenție care instituie principiul subsidiarității între normele convenționale și dreptul intern.

În raport de aceste considerente, revizuenta solicită instanței să facă aplicarea inclusiv a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de CEDO.

La termenul de judecată din data de 13 decembrie 2023 revizuenta a depus o cerere de completare a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "evocă fondul" din cuprinsul art. 322 pct. 2 și 7 din C. proc. civ. din 1865, cerere de sesizare care a fost admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea de ședință din aceeași dată, pronunțată în dosarul conex nr. x/2023

La aceeași dată, revizuenta a mai depus următoarele documente:

- note de ședință prin care solicită respingerea excepției inadmisibilității cererii de revizuire și în raport de aplicarea prioritară a jurisprudenței CJUE în materia respectării obligației de trimitere preliminară în raport de dispozițiile art. 11, 20 alin. (2), (14)8 alin. (2) și alin. (4) din Constituție;

- cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

În motivarea cererii sale, revizuenta a susținut că utilitatea acestei cereri este justificată de necesitatea unei interpretări corecte a dreptului unional invocat, care să fie utilă instanței inclusiv în soluționarea excepției inadmisibilității revizuirii pentru motivul omisiunii pronunțării asupra cererii incidentale de sesizare a CJUE formulate în recurs, precum și pentru interpretarea corectă a normei care reglementează calea extraordinară a revizuirii în acord cu art. 148 din Constituție și prevederile art. 47 din Carta DFUE, principiile protecției jurisdicționale efective, al cooperării loiale, al echivalenței și al efectivității.

La data de 22 februarie 2024, intimații D. și E. Venera Tulia au depus concluzii scrise prin care au invocat excepția lipsei de obiect a cererii de revizuirea și în subsidiar, excepția lipsei de interes a acesteia.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, aceștia au arătat că în data de 27.02.2023 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție contestația în anulare formulată de revizuenta din prezenta cauză împotriva aceleiași decizii de recurs nr. 421/24.02.2022, cerere care a făcut obiectul cauzei nr. x/2023 și care a fost admisă în data de 14.12.2023, Înalta Curte stabilind termen de judecată pentru rejudecarea recursului la data de 21.03.2024. Având în vedere că decizia nr. 421/2022 a fost irevocabil anulată în dosarul nr. x/2023, consideră prezenta cerere de revizuire ca lipsită de obiect.

De asemenea, cererea de revizuire este lipsită de obiect întrucât prin decizia pronunțată în contestația în anulare în cadrul dosarului nr. x/2023, revizuenta a obținut rezultatul urmărit, respectiv desființarea deciziei nr. 421/2022 și rejudecarea cauzei în recurs, nemaiavând astfel interes să continue judecarea prezentei cereri.

La termenul din data de 18 martie 2024, constatând că, prin decizia civilă nr. 2657/14.12.2023 a fost admisă contestația în anulare și s-a anulat decizia civilă nr. 421/2022 pronunțată de Înalta Curte, stabilindu-se termen pentru soluționarea recursului la data de 21 martie 2024, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2008

La termenul din 25 martie 2025, la solicitarea revizuentei și ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2008 prin decizia nr. 1529/06.06.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

La același termen, revizuenta a formulat o nouă cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a doua și a treia din C. proc. civ. din 1865, cerere de sesizare care a fost admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea din ședința publică din aceeași dată, pronunțată în dosarul conex având nr. x/2023

Prin notele scrise depuse la termen, revizuenta a cerut să se rețină formularea în termen a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, respingerea excepției tardivității și constatarea de către instanță că aceasta a fost depusă în termenul de o lună, calculat de la data la care aceasta a luat cunoștință de decizia nr. 421/2022.

În subsidiar, invocă și excepția de neconvenționalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a doua și a treia C. proc. civ. din 1865, urmarea căreia instanța ar trebui să înlăture în mod direct de la aplicare aceste dispoziții legale interne, sub aspectul momentului de la care se calculează termenul de formulare a revizuirii, care, într-o altă interpretare decât cea arătată de revizuentă anterior, ar încălca în substanța sa accesul justițiabililor la controlul judecătoresc al instanțelor, aspect care demonstrează standardul de protecție mai scăzut al normei interne în comparație cu normele internaționale. Diferența de tratament juridic ce se creează prin soluțiile legislative adoptate pentru același scop, respectiv remedierea unor erori de judecată prin mecanismul revizuirii, reprezintă o încălcare de către legiuitor a egalității de tratament juridic, ceea ce, în absența unei determinări, este contrară inclusiv prevederilor art. 14 din Convenție dar și art. 16 alin. (1) din Constituție.

De asemenea, revizuenta depune și un set de note scrise în combaterea excepției lipsei de interes/obiect ca urmare a pronunțării deciziei nr. 267/14.12.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2023 pe motiv că decizia nr. 421/2022 nu a fost anulată și sub aspectul încălcării autorității de lucru în raport cu decizia nr. 877/2011 a Curții de Apel București.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de revizuenta A., Înalta Curte o va respinge pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește necesitatea sesizării CJUE cu întrebarea nr. 1 din cerere, Înalta Curte constată că la dezbaterile din ședința publică din data de 25.03.2025, revizuenta a învederat că aceasta rămâne fără obiect de vreme ce judecătorul vizat nu mai face parte din completul de judecată, drept urmare Înalta Curte a luat act de solicitarea revizuentei, urmând a avea în vedere întrebările menținute de parte, respectiv cele cu numărul 2, 3 și 4 din cererea acesteia:

"2. Dreptul Uniunii și în special art. 47 din Carta DFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede o cale de atac împotriva unei decizii definitive și irevocabile în sistemul național prin care o instanță de ultim grad a omis si se pronunțe asupra cererii de sesizare a CJUE cu mai multe întrebări preliminare?

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din TFUE "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.".

Pe plan intern, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.".

Potrivit art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. (...)".

În același timp, art. 51 alin. (1) din aceeași Cartă - ce reglementează domeniul său de aplicare - dispune că "Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii", condiționând deci aplicarea dispozițiilor sale de incidența în cauza în care s-ar pune în discuție (și) o normă de drept european în soluționarea acesteia.

Pe de altă parte, cât privește admisibilitatea cererii de sesizare a CJUE, acțiunea pentru pronunțarea unei decizii preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului comunitar, mecanism menit să confere organelor jurisdicționale naționale mijloacele de a asigura o interpretare și aplicare unitară a dreptului UE în toate statele membre. CJUE este abilitată să statueze pe calea deciziilor preliminare cu privire la interpretarea dreptului european.

În contextul art. 267 din TUE, orice organ de jurisdicție al unui stat membru, în măsura în care acesta este abilitat să pronunțe o hotărâre cu caracter jurisdicțional, poate în principiu să sesizeze Curtea cu o cerere pentru pronunțarea unei decizii preliminare.

Instanța națională se află în poziția de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

În speță, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de fond îl reprezintă solicitarea revizuentei-reclamante ca instanța să dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în București, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, Înalta Curte reține că revizuenta a supus judecății în actuala procedură o cerere de revizuire prin care solicită anularea hotărârii irevocabile a instanței naționale ce a finalizat procedura de fond cu obiectul sus menționat, pentru cazurile de revizuire reglementate în cuprinsul art. 322 pct. 2 - omisiunea instanței de a se pronunța și pct. 7 C. proc. civ.- existența unor hotărâri definitive potrivnice.

Problema de drept supusă atenției în cauza pendinte de revizuentă este reglementată prin norme de drept intern, respectiv de dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, chestiune care însă nu are legătură cu dreptul Uniunii Europene.

Prin urmare, soluționarea cauzei deduse prezentei judecăți nu se face pe baza unei dispoziții legale din dreptul unional sau a uneia care să îl transpună în cel intern. În egală măsură, dispoziția legală UE invocată de petentă în mod specific în cuprinsul cererii de sesizare a CJUE (i.e. art. 47 din Cartă) nu este aplicabilă în soluționarea prezentei cauze, atât timp cât nicio altă dispoziție din dreptul UE nu este incidentă.

Drept urmare, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 267 TFUE, nefiind relevant faptul că aceste dispoziții prevăd obligativitatea trimiterii în cazul instanțelor de ultim grad ce judecă o cauză, obligativitatea trimiterii având inclusă ipoteza incidenței în raportul juridic litigios a unei norme din dreptul UE ori a uneia de drept intern care transpune o astfel de dispoziție, ceea ce s-a reținut că nu se verifică în cauza pendinte.

Înalta Curte reține că obiectul cererii de decizie preliminară nu poate viza interpretarea art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în corelație cu normele dreptului național, astfel cum este în cazul de față, întrucât o asemenea interpretare nu este de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența sa [a se vedea, de exemplu, Ordonanța din Cauza C-434/11, Corpul Național al Polițiștilor împotriva Ministerului Administrației și Internelor (MAI), Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR), Inspectoratului de Poliție al Județului Alba (IPJ)].

Referitor la jurisprudența CEDO invocată de revizuentă sub aspectul obligației de sesizare a CJUE de către instanțele de ultim grad, respectiv argumentele privind încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține, în plus față de argumentele mai sus-expuse, și că, în prezent, Uniunea Europeană nu este parte la această Convenție.

Astfel, CJUE nu are competența de a se pronunța asupra interpretării solicitate în prezenta cauză nici prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea și interpretarea dreptului UE, dispozițiile prevăzute la art. 52 din Carta DFUE, invocate de revizuentă, având ca scop doar menținerea unui nivel de protecție oferit în prezent, cu respectarea domeniilor lor de aplicare, respectiv de dreptul UE, dreptul statelor membre și dreptul internațional, fără a interveni în mecanismul procedural al întrebărilor preliminare, specific dreptului UE.

Având în vedere toate cele de mai sus, Înalta Curte constată că, în speță, nu se solicită interpretarea unei norme de drept al UE aplicabile în dezlegarea cauzei, ce are loc exclusiv în baza unei norme de drept intern și, eventual cu luarea spre analiză a incidenței jurisprudenței CEDO în legătură cu drepturile invocate pe cale de apărare de revizuentă (ea îsăși afirmând că judecătorul național trebuie să fie primul judecător al Convenției Europene), astfel încât întrebarea formulată nu are legătură cu dreptul Uniunii Europene.

În concluzie, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curtea de Justiție a Uniunii Europene formulată de revizuenta A. ca inadmisibilă.

Analizând cererea de revizuire formulată în cauză, în raport de excepțiile invocate în legătură cu aceasta și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente de drept:

Examinând cu prioritatea dată de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile de procedură ce s-au ridicat în legătură cu cererea de revizuire pendinte, cea a tardivității formulării acesteia, și, în strânsă legătură cu aceasta, admisibilitatea căii extraordinare de atac - aspecte ce au fost supuse dezbaterii părților atât la termenul de judecată din 27.02.2024, cât și la cel din 25.03.2025, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Revizuirea dedusă prezentei judecăți a solicitat anularea deciziei de recurs nr. 421/24.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în dosar nr. x/2008 pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., acuzând o neregularitate constând într-o minus petita (omisiunea pronunțării) în legătură cu cererea incidentală de sesizare a CJUE formulată în fața instanței de recurs, și pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, prin considerentele ce au fundamentat decizia de recurs, ar fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a primei decizii din apel nr. 877/2011 pronunțate de Curtea de apel București în aceeași cauză, în referire la chestiunea aplicabilității instituției juridice a repunerii în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ. în raport de actul de procedură al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a cererii de repunere în termen.

Prealabil oricărei analize trebuie precizat că întrucât cererea de revizuire de față a fost formulată într-un dosar constituit în baza unei cereri de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la 7 ianuarie 2008, în considerarea dispozițiilor tranzitorii ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 -"Dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare"- aceasta se află sub regimul de reglementare a vechiul C. proc. civ. (de la 1865), fiindu-i incidente reglementările cuprinse în dispozițiile art. 322 - 328 ale acestuia din urmă și instituțiile procesuale configurate sub reglementarea acestui cod.

Prin urmare, sub aspectul termenului de formulare a cererii de revizuire sunt incidente dispozițiile art. 324 C. proc. civ., iar sub aspectul general al judecății, prevederile art. 326 alin. (3), potrivit cu care "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

În conformitate cu art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. "Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: (1) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1,2 și 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. (2) de la pronunțarea ultimei hotărâri.

Or, decizia nr. 421/24.02.2022 a instanței de recurs atacată cu prezenta cerere de revizuire a fost pronunțată la 24.02.2022, în timp ce actuala cale extraordinară de atac a fost formulată la 9.03.2023 conform ștampilei din recipisa poștală, așadar la o distanță de 1 an de zile de la data limită prevăzută legal pentru formularea revizuirii, atunci când aceasta este îndreptată împotriva hotărârilor date de instanța de recurs (cerința "după evocarea fondului" din cuprinsul art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a 2-a nefăcând decât să reitereze condiția generală de admisibilitate a căii de atac a revizuirii înscrisă în cuprinsul art. 322 C. proc. civ.).

Înalta Curte reține astfel - în raport de aceste dispoziții legale, de faptul că hotărârea atacată constituie decizia unei instanțe de recurs, de data pronunțării acesteia, 24.02.2022-, că prezenta cerere de revizuire putea fi formulată cel mai târziu în termen de o lună de zile de la momentul pronunțării, termen care calculat în acord cu norma art. 101 alin. (3) C. proc. civ., se împlinea la 24.03.2022. Consecința nerespectării acestui termen de exercitare a căii de atac este aceea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., în acord cu care neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Revizuenta nu a valorificat această din urmă dispoziție legală sub forma solicitării repunerii sale în termenul de formulare a cererii de revizuire, dar s-a apărat împotriva excepției de procedură a tardivității, invocând o excepție de neconstituționalitate a textului legal al art. 324 alin. (1) pct. 1 în virtutea căreia a solicitat ca, prin valorificarea art. 6 din CEDO să fie înlăturată de la aplicare norma de drept intern sau să se considere că termenul de 30 de zile nu poate curge decât de la data comunicării deciziei nr. 421/2022 către ea (comunicare ce a avut loc la cerere, ulterior redactării hotărârii). În acest sens, a cerut să se observe că redactarea deciziei de recurs a depășit termenul de 30 de zile prevăzut de lege, redactarea având loc după 1 an de zile și că doar prin cunoașterea considerentelor și-a putut da seama de existența cazurilor de revizuire pe care și-a sprijinit calea extraordinară de atac. Consideră că o altă interpretare sub aspectul momentului de la care se calculează termenul de formulare a revizuirii ar încălca în substanța sa accesul justițiabililor la controlul judecătoresc al instanțelor, iar standardul de protecție al normei de drept intern ar deveni inferior celui oferit de normele internaționale, ceea ce face aplicabil mecanismul de protecție al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, revizuenta a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a 2-a și a 3-a din C. proc. civ., excepție care a fost înaintată spre soluționare Curții Constituționale prin încheierea din 25.03.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul asociat cauzei de față.

Cât timp însă norma de drept contestată pentru viciul neconstituționalității nu a fost declarat ca fiind neconstituțională, ea face parte din fondul legislativ activ și produce consecințe juridice, aceasta făcând parte din normele care dau cadrul legal de soluționare a cererii de revizuire pendinte.

Cu referire la excepția de neconvenționalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în jurisprudența CEDO dreptul de acces la justiție nu este văzut ca un drept absolut, ci, dimpotrivă, ca un drept supus limitărilor din partea statului, existența unor limitări ale accesului la justiție fiind implicită exercitării normale a acestui drept, fiind unanim recunoscute ori admise, atât la nivelul jurisprudenței europene, cât și la nivelul jurisprudenței interne.

Așadar, dreptul de acces la justiție poate da naștere unor limitări implicit admise, fiind în natura sa ca accesul la instanță să fie reglementat de către stat, în timp ce statelor trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere a măsurilor concrete pe care le iau. Totuși, limitările accesului la justiție se conciliază cu prevederile art. 6 doar în măsura în care ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de către stat și scopul vizat de acesta.

În consecință, existența unei reglementări statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la justiție și conținând implicit condiții de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertății de acces la justiție, prin simpla sa existență. Reglementarea accesului la justiție contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiții nerezonabile, nu și când tinde doar să îl regleze.

Instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere pentru sesizarea unei instanțe este văzută ca admisibilă și înscrisă în scopul de a asigura bunul mers al justiției. Curtea Europeană a considerată că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, garantarea securității juridice prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive care, de multe ori nu au decât un caracter șicanator, dar și pentru preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat.

La rândul său, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai e posibilă. "Departe de a constituit o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire în egală măsură" (Decizia CCR nr. 296/8 iulie 2003, M.Of. nr. 577/2003).

Rămâne, prin urmare, de examinat, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența CEDO în legătură cu dreptul de acces la instanță, în ce măsură termenul de o lună reglementat în cuprinsul art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru formulare cererii de revizuire întemeiată pe cazurile din art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ. poate fi văzut ca un obstacol, o încălcare în substanță a accesului revizuentei la controlul instanțelor judecătorești, așa după cum clamează aceasta, analiză care va examina argumentele sale pentru care a pretins ca termenul de o lună să fie calculat de la comunicarea hotărârii care a avut loc - potrivit susținerilor proprii - la cerere, ulterior redactării hotărârii, după un an de zile de la pronunțarea acesteia.

În contextul analizei, se impune reamintit că, sub regimul de reglementare al vechiul C. proc. civ., hotărârile pronunțate de instanțele de recurs erau hotărâri irevocabile, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 și că acestea nu erau supune comunicării, nemaifiind atacabile decât în regimul căilor extraordinare de atac, revizuirea și contestația în anulare, al căror termen de formulare nu se raporta la evenimentul comunicării (comunicarea hotărârii având ca rațiune, la acea dată, asigurarea exercitării căilor obișnuite de atac și curgerea termenelor procedurale pentru acestea).

Revizuenta a pretins ca, în virtutea excepției de neconvenționalitate pe care a invocat-o, să se considere că pentru accesul său efectiv la calea de atac a revizuirii termenul pentru formularea acesteia nu poate curge, cum spune legea, de la pronunțarea deciziei nr. 421/24.02.2022, ci de la comunicarea acesteia (realizată la cererea sa, ulterior redactării după 1 an a hotărârii) întrucât pentru formularea revizuirii cunoașterea considerentelor era esențială.

Pentru argumentele ce se vor prezenta, această teză nu poate fi primită.

Revizuenta a subsumat cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., varianta de minus petita "...nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut" - situația pe care o descrie ca fiind o omisiune a instanței de recurs ce a pronunțat decizia civilă nr. 421/2022 de a se pronunța asupra cererii sale incidentale de sesizare a CJUE cu o serie de întrebări aflate în legătură cu obiectul cauzei din dosarul nr. x/2008.

Cazul de revizuire menționat (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.), în toate variantele sale de reglementare (pronunțarea instanței extra petita, minus petita ori ultra petita) are ca scop asigurarea respectării de către judecător a principiului disponibilității consacrat în cuprinsul art. 129 alin. (6) -"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății"-, ceea ce presupune ca, sub sancțiunea desființării hotărârii, instanța să nu depășească obiectul cererii (așadar să nu acorde mai mult decât s-a cerut ori altceva decât s-a cerut), dar și faptul că aceasta este ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate în proces, indiferent că ele au caracter principal, accesoriu sau incidental (să nu judece minus petita).

În toate situațiile, este vorba despre acele cereri cu caracter principal, accesoriu sau incidental care dau cadrul procesual obiectiv al judecății, iar nu de orice alte cereri pe care partea le formulează pe parcursul soluționării litigiului, menite să îi sprijine apărarea, să îi dovedească pretențiile ori să-i ajute strategia de a apărare în proces. Bunăoară, nu se poate circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. omisiunea instanței de a-i lua spre examinare o excepție procesuală, de a se pronunța asupra unei cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, de a se pronunța asupra unei probe propuse pe bază de cerere în proces ori asupra cererii de solicitare a unei atestări asupra conținutului legii străine aplicabile raportului juridic litigios. Modul în care instanța de judecată gestionează cererile formulate de parte pe parcursul judecății procesului, de felul celor anterior enunțate