ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2533/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților B., C., D., UAT Comuna Prejmer și E. la plata sumei de 95.250 euro sau echivalentul în RON la data plății; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 40/S/22.02.2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D., B., C., Comuna Prejmer, prin primar și E..

Decizia pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., care a fost admis prin decizia civilă nr. 1326/2021 a Curții de Apel Brașov, a fost anulată sentința civilă și s-a reținut cauza spre rejudecare. Prin decizia nr. 338/Ap din 24 februarie 2022, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D., B., C., UAT Comuna Prejmer, prin Primar și E. și intervenienții F. și G..

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căi de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Mai întâi, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 4 din Legea 554/2004. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea 554/2004, instanța investită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului de fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. Din textul de lege sus-citat rezultă că instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea asupra fondului. Instanța de judecată are posibilitatea să respingă excepția de nelegalitate sau să o admită, fiind exclusă lăsarea excepției de nelegalitate fără soluție. Excepția de nelegalitate este o excepție de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a procesului și reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, care se soluționează în contradictoriu cu autoritatea administrativă emitentă, după toate regulile procesului civil. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate nu poate "aprecia că este lipsită de eficiență juridică", ea fiind ținută să o admită sau să o respingă. Prin urmare, văzând că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004), se solicită casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de apel reține în termeni expreși că pârâții persoane fizice sunt autorii faptei ilicite de a emite certificatul de urbanism nr. x/26.05.2008 într-o manieră nelegală, dată pe de o parte de semnarea lui de o persoană fără calitate (E.), iar nu de primarul care are atribuții exclusive în acest sens, iar pe de altă parte de conținutul eronat cu privire la amplasarea terenului în intravilan, deși el se află în extravilan. Pe baza acestei constatări, instanța de apel găsește că reclamanta știa sau trebuia să știe că terenul nu se află amplasat în intravilan, ci în extravilan pentru că: - din certificatul de urbanism nr. x/2008 rezultă că pe teren nu se putea construit decât pe bază de PUZ, - din extrasul de CF și din anexa la titlul de proprietate al vânzătorilor rezultă că terenul are categoria de folosință de teren arabil, iar vânzătorii știau că terenul este în extravilan, - asociatul reclamantei fusese consilier local al Consiliului local Prejmer, fiind direct implicat în conducerea Comunei Prejmer. Cu alte cuvinte, instanța de apel găsește că fapta ilicită a pârâților persoane fizice se află în concurs cu fapta victimei înseși și acesta ar fi un motiv de exonerare de răspundere a autorilor faptei ilicite. Această soluție este greșită. Fapta victimei înseși este exoneratoare de răspundere dacă ea este cauza exclusivă a producerii prejudiciului. Dacă se află în concurs, însă, cu fapta ilicită a altuia, autorul delictului va răspunde civil, însă într-o proporție care să ia în considerare și fapta victimei (art. 1352 C. civ.). Potrivit art. 1003 din vechiul C. civ., dacă la producerea unei pagube concură mai multe persoane, ele sunt ținute solidar pentru despăgubire, ceea ce înseamnă că dacă în lanțul cauzal apare și fapta victimei, prejudiciul încercat de ea va fi cuantificat prin reducerea lui proporțional cu propria faptă. Instanța de apel a aplicat și interpretat greșit legea și în secvența menționată la fila x și în care reține, în trei idei marcate cu liniuțe, că reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască, la data încheierii contractului de vânzare, că terenul se afla în extravilan, iar nu în intravilan. Astfel, instanța de apel consideră că reclamanta trebuia să știe că terenul se află în extravilan pentru că în certificatul de urbanism s-a menționat că acest teren se află într-o zonă cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ întocmit împreună cu toți deținătorii de terenuri din zonă. Instanța de apel face această judecată în contextul în care, anterior, pe aceeași pagină citează definiția intravilanului și a extravilanului, găsind că diferența o constituie împrejurarea că în intravilan este permisă construirea, pe când în extravilan nu. Curtea de Apel Brașov greșește când nu observă că potrivit certificatului de urbanism, terenul este "arabil situat în intravilanul localității". Caracterul de teren arabil a făcut necesară mențiunea din certificatul de urbanism potrivit căreia "zona este cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ". Art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 - în redactarea de la data emiterii certificatului de urbanism - prevedea că "terenurile destinate construirii se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, potrivit legii". Prin urmare, pentru ca pe terenul ce face obiectul procesului și al certificatului de urbanism să se poată construi, el trebuie scos din circuitul agricol, aceasta fiind rațiunea mențiunii că el se află într-o "zonă cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ". Nu este suficient ca terenul să fie intravilan pentru ca el să poată fi construit, ci este necesar, dacă este arabil, să fie scos din circuitul agricol. Conchizând, instanța de apel nu a aplicat art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 și a interpretat greșit anexa 2 din Legea nr. 50/1991 în sensul că terenul intravilan ar fi construibil indiferent de destinația agricolă a terenului. A doua liniuță de la fila x din considerentele deciziei atacate și care conține o altă justificare pentru care reclamanta a știut sau ar fi trebuit să știe că terenul cumpărat este în extravilan, iar nu în intravilan, are în vedere împrejurarea că vânzătorii știau că terenul lor este în extravilan. Instanța de apel aplică greșit legea în sensul că încurcă consimțămintele părților contractului de vânzare și face o confuzie între manifestările de voință ale vânzătorilor cu a cumpărătoarei. Nu se poate reține, legal, că dacă vânzătorii cunoșteau despre anumite caracteristici ale terenului, fără să le comunice, această împrejurare poate dăuna cumpărătoarei. În legătură cu această idee, că "vânzătorii aveau cunoștință despre faptul că terenul este situat în extravilan", instanța de judecată înlătură fără nici un motiv, hotărârea fiind nemotivată în acest sens, afirmațiile vânzătorilor din nota lor de ședință depusă direct în apel, la solicitarea chiar a Curții de Apel Brașov. Potrivit poziției procesuale a vânzătorilor, ei nu au știut dacă terenul lor este în intravilan sau extravilan și au aflat că este în intravilan din certificatul de urbanism în discuție. Este adevărat că Titlul de proprietate în baza căruia vânzătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu indică terenul ca fiind în extravilan, însă de la data acestui titlu - 4.03.1999 - terenul putea fi inclus în intravilan printr-un PUG de care vânzătorii să nu fi știut. Era timp, deci, ca în 9 ani terenul să migreze din extravilan în intravilan și simpla idee că la data reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, terenul era în extravilan nu duce în mod logic la concluzia că 9 ani mai târziu terenul se află tot în extravilan, mai ales că certificatul de urbanism face mențiunea expresă că terenul este în intravilan. Procedeul instanței de apel care contestă prezumția de legalitate a actului administrativ - certificatul de urbanism - și cere în mod exagerat destinatarilor actului administrativ să nu acorde încredere mențiunilor din aceste acte administrative, este nelegal. Curtea de Apel Brașov reproșează cu alte cuvinte, destinatarilor certificatului de urbanism, și nu doar lor, ci și reclamantei, că s-au încrezut în mențiunile din certificatul de urbanism potrivit cu care terenul era în intravilan și nu au făcut propriile raționamente în legătură cu amplasarea acestui teren. Curtea de Apel Brașov îndeamnă deci, la ignorarea efectelor actelor administrative, procedeu care contravine legii. A treia liniuță de la fila x din considerentele hotărârii atacate și care este un alt argument pentru care instanța de apel a reținut că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că terenul este în extravilan iar nu în intravilan, reține că asociatul societății reclamantei a fost consilier local în cadrul Primăriei Prejmer la data emiterii certificatului de urbanism și, deci, era direct implicat în conducerea Primăriei Prejmer (aliniatul ce urmează liniuței 3). Și în acest cadru al demonstrației pe care o face instanța de apel se observă încălcarea și aplicarea greșită a legii. Mai întâi, calitatea de asociat a lui H. îi conferă acestuia drepturile și obligațiile prev. de art. 194 din Legea 31/1990. H. nu a fost administratorul reclamantei pentru a avea putere executivă. În al doilea rând, H. nu a fost consilier local în cadrul Primăriei Comunei Prejmer, ci consilier local în cadrul Consiliului local al Comunei Prejmer. Primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă compusă din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului (art. 77 din Legea 215/2001, în redactarea de la data emiterii certificatului de urbanism). Acest aparat de specialitate este la dispoziția primarului, conform art. 61 alin. (3) din Legea 215/2001, fiind structurat pe compartimente și încadrat cu funcționari publici. Consilierul local, membru al consiliului local, are atribuțiile prev. de art. 36 din Legea 215/2001 și aceste atribuții nu-i permit ingerințe în emiterea certificatului de urbanism. Mai mult decât atât, el nu era "direct implicat în conducerea Comunei Prejmer" după cum arată Curtea de Apel Brașov, care face confuzie între cele două organe ale administrației publice locale, respectiv consiliul local și primarul, contrar art. 5 și 23 din Legea 215/2001. Se solicită a se stabili că instanța de apel a încălcat și a interpretat greșit textele de lege amintite mai sus, pronunțând o hotărâre nelegală. Instanța de apel a realizat o încălcare și o interpretare greșită a legii și în chestiunea prejudiciului, ca element pentru obținerea angajării răspunderii civile delictuale. Deși în materia răspunderii civile delictuale principiul este acela al reparării în integralitate a prejudiciului, respectiv a înlăturării tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, instanța de apel găsește că prezenta cerere a reclamantei care vizează repararea prejudiciului decurgând din pierderea șansei de a cumpăra același teren la un preț mai mic (cu mult mai mic) decât cel achitat întemeindu-se pe mențiunile false ale certificatului de urbanism nu poate fi admisă pentru că acest prejudiciu nu este cert. Curtea de Apel Brașov reține că reclamanta invocă doar o posibilitate ipotetică de a plăti un preț mai mic pe teren dacă ar fi știut că este în extravilan iar nu în intravilan și că această posibilitate înlătură caracterul cert al prejudiciului. Prin hotărârea recurată se stabilește că reclamanta se află în situația de a invoca un prejudiciu care nu este cert pentru că ea invocă o posibilitate abstractă, o șansă viitoare a reclamantei, ce depinde de factori externi și neinfluențabili de vreuna dintre părți. Aceste considerente sunt străine de natura pricinii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). Reclamanta nu a invocat pierderea unei șanse viitoare o dată cu încheierea contractului de vânzare pentru terenul care i-a fost prezentat ca fiind în intravilan, ci a invocat o pierdere patrimonială contemporană cu încheierea contractului de vânzare, decurgând din amplasarea eronată a terenului în intravilan, deși el se găsea în extravilan, cu consecințe directe și imediate asupra prețului plătit. Poziția/amplasamentul terenului nu depindea de factori externi viitori și neinfluențabili de vreuna dintre părți, ci acest amplasament a reieșit cu certitudine dintr-un certificat de urbanism fals, emis de persoane care nu aveau calitatea să-l semneze (E.). Prejudiciul reclamantei este unul cert și constă în diferența de valoare dintre unul și același teren aflat în intravilan sau extravilan. Întrucât prețurile de vânzare sunt în general, conjuncturale, fiind influențate de o mulțime de factori concreți și particulari (nevoia uneia din părți, posibilitățile materiale, scopul, etc.), reclamanta nu a putut cere realizarea unei expertize de evaluare a terenului la data cumpărării sale, considerând acel teren în extravilan, pentru că și această evaluare ar fi fost făcută prin raportare la alte vânzări de terenuri în extravilan. Reclamanta a ales cel mai obiectiv criteriu de evaluare și care se raportează la cele mai mici prețuri ale bunurilor imobiliare, tocmai pentru a înlătura conjunctura și subiectivismul. Reclamanta a recurs la concluziile conținute în grilele notarilor publici, grile care evaluează principial bunurile imobile, la cel mai scăzut preț. Aceste grile sunt folosite și de legiuitor care, spre pildă, în Legea 165/2013 (art. 3 pct. 7, art. 21 alin. (6), art. 45 alin. (6) le valorizează pentru stabilirea punctelor de despăgubire și a chiriilor pentru imobile restituite și care trebuie să-și păstreze afectațiunea publică. La fel, art. 111 alin. (4) din Codul fiscal înglobează grilele notarilor și structura legislativă. Deci, dacă legiuitorul acordă valențe de lege grilelor notarilor publici, reclamanta recurentă a apreciat că folosirea acestora în cuantificarea prejudiciului este cea mai obiectivă metodă de apreciere a acestuia. Prejudiciul constând în șansa de a cumpăra același teren cu un preț sensibil mai mic este unul cert, iar nu unul speculativ cum arată instanța de apel.

Apărările formulate în cauză: În cauză, au formulat întâmpinare intimații-intervenienți F. și G. și intimații-pârâți B. și Unitatea Administrativ Teritoriala comuna Prejer. 1. Pentru efectuarea demersurilor privind înstrăinarea imobilului teren în suprafața de 7.500 mp înscris în CF x Prejmer nr. top. x și a identificării amplasamentului terenului în cauza (intravilan/extravilan), intimații-intervenienți F. și G. au solicitat intimatei Primăria Comunei Prejmer eliberarea unui Certificat de urbanism în care sa se indice dacă terenul în cauză este amplasat în intravilanul sau extravilanul localității. Ca atare, vânzători de buna-credință fiind, au avut încredere în legalitatea Certificatului de urbanism nr. x/2008 care atesta regimul terenului sus menționat ca fiind în intravilanul localității. In acest sens, au procedat la perfectarea Contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.12.2008 de BNP I. având ca obiect imobilul teren în suprafață de 7.500 mp înscris în CF x Prejmer nr. top. x. Or, contrar celor reținute de către instanța de judecată prin considerentele hotărârii recurate, aceștia nu cunoșteau anterior emiterii certificatului de urbanism dacă imobilul se află sau nu în intravilan. După cum în mod corect susține și partea recurentă, argumentul instanței potrivit cu care în Titlul de proprietate emis la data de 04.03.1999 ar fi fost inserată mențiunea că imobilul este în extravilan nu poate conduce la reținerea în mod judicios a faptului că aceștia cunoșteau adevăratul regim juridic al acestui teren. Situația juridică a acestui imobil ar fi putut fi oricând schimbată într-o perioadă de timp atât de îndelungată (9 ani), iar atâta vreme cât în acest scop au depus toate diligențele necesare prin solicitarea către o instituție publică a acestor informații, nu li se poate incumba o intenție ori o culpă în prejudicierea recurentei. Conform art. 14 C. civ., "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară". Practic, intimații au înțeles să înstrăineze imobilul având certitudinea faptului că imobilul este situat în intravilan, în baza prezumției de legalitate caracteristice oricărui act administrativ, în speță Certificatul de urbanism nr. x/2008. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul: "Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administrației publice județene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic și tehnic al imobilelor și condițiile necesare în vederea realizării unor investiții, tranzacții imobiliare ori a altor operațiuni imobiliare, potrivit legii", iar potrivit alin. (3) din același act normativ: "Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoașterea datelor și a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil". Astfel, nu se poate ignora faptului că actul este emis de o autoritate publică, existând astfel garanții mult mai mari ca actul emis să fie unul legal. Ceea ce fundamentează forța efectelor actelor administrative este tocmai prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate a acestora. 2. Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Prejer, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța care a soluționat apelul, a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Susține recurentă că potrivit textului, instanța era obligată să admită sau să respingă excepția de nelegalitate invocată de către recurentă și care a avut ca obiect constatarea nelegalității certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008 . Interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Legii nr. 554/20024, nu confirmă critica din recurs. Este vorba de faptul că este apanajul exclusiv al instanței de a constata dacă de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea pe fond a litigiului. Numai în măsura în care instanța învestită constată că soluționarea pe fond a litigiului depinde de soluționarea excepției de nelegalitate, trebuie și este obligată să se pronunțe asupra excepției prin încheiere interlocutorie sau hotărâre. În cazul de față, instanța de apel nu a constatat că litigiul nu poate fi soluționat fără a se pronunța asupra acestei excepții de nelegalitate. Astfel, instanța de apel reține: "instanța apreciază că este lipsită de eficiență juridică constatarea nelegalității certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008, în condițiile în care, pentru motivele ce succed, nu sunt întrunite în cauză condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, acțiune reclamantului fiind neîntemeiată". 2. In continuarea motivelor de recurs, partea recurentă face analiza unor dispoziții legale - pretins încălcate de către instanța de apel și anume art. 1352 și art. 1003 Vechi C. civ., în sensul că poate coexista cupla concurentă a victimei și a autorului faptei ilicite, situație în care prejudiciul este suportat proporțional. Art. 1352 C. civ. vizează exclusiv răspunderea vânzătorului, fără vreo legătură cu răspunderea civilă delictuală a altor persoane. In acest context trebuie arătat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare, titlul juridic al vânzătorului asupra terenului în temeiul căruia terenul a fost înscris în evidențele de carte funciară, cu efect de opozabilitate, îl constituie Titlul de proprietate nr. x/04.03.1999 emis de Comisia județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor Brașov. Ca atare, transferul dreptului de proprietate a vizat un teren situat în extravilanul comunei Prejmer. Vânzarea-cumpărarea, act juridic privat s-a făcut în temeiul titlului vânzătorului, iar nu în temeiul unui certificat de urbanism. Această inadvertență între titlul vânzătorului și certificatul de urbanism prezentat de vânzător, trebuia sesizată și clarificată de către părțile contractante. 3. În legătură cu prețul vânzării trebuie arătat că, în cazul actelor juridice de vânzare-cumpărare cu caracter privat, prețul vânzării este elementul negociat al contractului de vânzare-cumpărare. Că este așa o dovedește faptul că prețul la care s-a încheiat tranzacția nu se conformează grilei notarilor publici pentru terenurile situate în intravilanul comunei Prejmer. Ca atare, grila notarilor publici nu a constituit elementul în funcție de care a fost stabilit prețul vânzării. A apela la stabilirea "prejudiciului" produs recurentei cu referire exclusiv la un criteriu obiectiv - grila notarilor publici - face ca prejudiciul pretins să nu fie dovedit. Terenul în discuție, extravilan, se situează pe una din ulițele comunei Prejmer, terenurile de pe partea dreapta fiind în intravilan, iar terenurile de pe partea stânga (cazul în speță), fiind în extravilan. 4. Actul juridic - certificat de urbanism - nu a fost de natură să producă niciun fel de consecințe juridice. Acest act a produs consecințe juridice ca urmare a folosirii acestuia de către vânzători. Nu a fost dovedită conivența între pârâți și vânzători în sensul eliberării acestui certificat de urbanism pentru a fi folosit de către vânzători la negocierea prețului vânzării. In concluzie, așa cum a stabilit instanța de apel, niciuna din condițiile răspunderii civile delictuale nu a fost dovedită, fapta ilicită/prejudiciu și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. 3. Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea formulată, arată că își însușește apărările formulate de către intimata UAT Comuna Prejmer prin întâmpinarea depusă la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Contrar apărărilor formulate preponderent în această direcție de către intimatul E. prin concluziile sale, cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. Astfel, cel puțin aspectele criticate de recurenta reclamantă referitoare la încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor procesuale ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/200, sunt subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Convergent, instanța de recurs constată că recurenta reclamantă nu s-a limitat doar la indicarea normelor juridice invocat a fi fost încălcate în faza procesuală a apelului, ci această parte procesuală a și indicat mecanismul corect de interpretare și aplicare a acestor norme juridice și modul concret în care instanța de apel a înfrânt acest mecanism (a se vedea de exemplu, criticile recurentei vizând încălcarea art. 4 din legea contenciosului administrativ, vizând faptul că instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe expres prin încheiere sau hotărâre asupra excepției de nelegalitate și nu să o lase nesoluționată, astfel cum instanța de apel a procedat). De asemenea, tot contrar apărărilor formulate în recurs în aceeași direcție, se observă că criticile recurentei includ aspecte care vizează strict modul de aplicare în cauză de către instanța de apel a unor norme juridice, fapt care permite controlul jurisdicțional exclusiv de legalitate al instanței prezente de recurs, astfel cum se va ilustra în continuare. 2. Primul motiv de recurs invocat de reclamantă, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este fondat. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul". Verificând dosarul de apel, instanța de recurs constată că într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat nici prin încheiere, nici prin hotărârea adoptată în privința rejudecării cauzei, asupra excepției de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. x/26.05.2008, deși textul legal citat îi impunea această obligație procesuală. Instanța de recurs apreciază că apărarea intimatei UAT Comuna Prejmer în sensul că această pronunțare nu era obligatorie, întrucât nu era îndeplinită cerința ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluționarea litigiului pe fond – dat fiind că în considerente curtea de apel a reținut că este lipsită de eficiență constatarea nelegalității în condițiile în care pentru motivele pe care le-a expus în continuare, nu ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale -, este nefondată. Astfel, în chiar continuarea motivării instanței de apel se arată că "În ceea ce privește săvârșirea de către pârâți a unei fapte ilicite, aceasta a fost dovedită în cauză și constă în emiterea și semnarea certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008, act care atestă o situație neconformă realității, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 și art. 33 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001". Or, consemnarea în cadrul certificatului de urbanism a unei situații neconforme realității și modul concret în care certificatul de urbanism a fost semnat, respectiv în lipsa unei delegări a primarului, reprezentau înseși motive ale excepției de nelegalitate invocate. Așadar, atât timp cât fapta ilicită element al răspunderii civile delictuale invocate în cauză a fost creionată de către curtea de apel prin prisma exact a motivelor de nelegalitate a certificatului de urbanism invocate, este indubitabil că instanța de apel a apreciat astfel, în mod implicit, dar inechivoc, asupra dependenței soluționării pe fond a litigiului de actul administrativ cu caracter individual contestat. Respingerea acțiunii, realizate în temeiul constatării neîndeplinirii unei alte cerințe a răspunderii civile delictuale decât fapta ilicită, nu înlătură cerința legală a dependenței ilustrată, atât timp cât constatarea faptei ilicite a fost realizată de către instanța de apel în baza elementelor de nelegalitate care fundamentau însăși excepția de nelegalitate. Așadar, atât timp cât cerința legală se păstra, instanța de judecată era datoare să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate invocate, indiferent de soluția pe care urma să o dea cererii de chemare în judecată și indiferent de efectele restrânse (inter partes – între părți). Prevederile art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ nu condiționează rezolvarea excepției de nelegalitate de soluția dată acțiunii (astfel cum în mod incorect acreditează practic, ideea instanța de apel, încălcând astfel textul legal) sau de efectele declarării nelegalității (astfel cum menționează intimatul E. în concluziile sale din recurs). Acceptarea punctului de vedere al instanței de apel, ar determina un rezultat de neacceptat din punct de vedere juridic. Astfel, dacă eficiența juridică a invocării unor excepții procesuale ar fi condiționată de o anumită soluție dată asupra fondului cauzei, atunci ar fi golite de conținut atât art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care impune obligația de principiu a judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, cât și dispozițiile legale care permit formularea, invocarea unor astfel de excepții procesuale (dispoziții în rândul cărora se înscrie și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 din cazul pendinte). În egală măsură, instanța de recurs constată că sub aspectul cercetat, considerentele instanței de apel sunt inclusiv contradictorii, atât timp cât deși inițial, curtea de apel pare să constate aspecte de nelegalitate ale actului administrativ individual contestat, cu toate acestea în continuare, aceeași instanță de apel apreciază ineficiența (eventualei) constatări a nelegalității actului administrativ, pentru ca în final, să configureze totuși, fapta ilicită prin raportare la însăși nelegalitatea a cărei constatare o apreciase imediat anterior inutilă. Această inconsecvență repetată a instanței de apel, coroborată cu lipsa unei dispoziții judiciare concrete de soluționare a excepției de nelegalitate invocate sunt de natură a determina concomitent o carență în expunerea raționamentului juridic al curții de apel, deoarece această expunere deficitară, lipsită de coerență, este de natură a atrage un caracter incert al concluziei la care a ajuns în final, instanța de apel cu privire la excepția de nelegalitate invocată. Procedând astfel, instanța de apel împiedică realizarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate a corectitudinii modului de soluționare a excepției analizate, excepție cu înrâurire asupra fondului cauzei. Așadar, din perspectiva tuturor acestor considerente care ilustrează astfel, o nesoluționare parțială a însuși fondului cauzei, vătămare procesuală cauzată reclamantei apelante, recurente în prezent, instanța de recurs observă că în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impune ca remediu procesual admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare. 3. În privința secundului ansamblu de critici formulate de recurentă, grupate sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată faptul că într-adevăr, reținând în cadrul situației de fapt împrejurarea că "societatea reclamantă fie cunoștea adevărata situație juridică a terenului, fie nu o cunoștea, dar ar fi trebuit și ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligență din partea asociaților acesteia", instanța de apel era datoare să ilustreze ce semnificație juridică acordă acestei împrejurări reținute: cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală sau cauză doar diminuatoare a întinderii despăgubirilor solicitate. Lipsa de calificare juridică a împrejurării menționate (pe care recurenta o apreciază în cadrul motivelor sale de recurs a reprezenta cel mult în temeiul art. 1003 C. civ. 1864, o cauză doar de diminuare proporțională a întinderii despăgubirilor cuvenite, în vreme ce intimatul E. o califică în esență în concluziile scrise depuse în recurs, ca fiind o cauză exoneratoare de răspundere civilă – fila x verso dosar recurs) este de natură din nou – prin lipsa indicării de către instanța de apel a unor date esențiale ale silogismului juridic al cauzei pe care l-a configurat – să determine imposibilitatea instanței de recurs de a realiza un control de legalitate asupra efectelor juridice ale împrejurării de fapt constatate astfel de curtea de apel, cel puțin din perspectiva art. 1003 C. civ. invocat în cererea de recurs de către recurentă a fi fost încălcat. Din această perspectivă, decizia instanței de apel ilustrează aceeași carență a unei motivări deficitare, a unei lipse de motivare echivalente unei nesoluționări parțiale a fondului cauzei, întrucât astfel, nu se permite instanței de recurs exercitarea controlului său de legalitate asupra acestei chestiuni de drept invocate și asupra efectelor juridice pe care ea le produce. Astfel, curtea de apel nu a arătat în cadrul deciziei sale, dacă această împrejurare s-a interpus în mod fundamental în lanțul cauzal al producerii prejudiciului invocat de reclamantă, cu anihilarea efectelor faptei ilicite reprezentate de emiterea și semnarea în mod nelegal a certificatului de urbanism sau – dimpotrivă - dacă această împrejurare imputată reclamantei doar a concurat la producerea daunei alegate, deci dacă reprezintă doar o faptă concurentă. Această omisiune a curții de apel determină așadar, concluzia unei analize de către instanța de apel, doar parțiale a fondului cauzei, a raportului juridic dintre părțile procesuale, în condițiile în care nu este clar dacă respectiva instanță a constatat incidența în cauză a unei cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală sau doar a unei cauze de diminuare proporțională a despăgubirilor datorate, aspect important cu caracter de premisă în analiza de legalitate pe care trebuie să o realizeze instanța de control judiciar prezentă. Raportul dintre cele două fapte menționate trebuia așadar, analizat, el fiind distinct de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită legată de emiterea și semnarea certificatului de urbanism și prejudiciul reclamat, legătură în raport de care instanța de apel a constatat în finalul deciziei, inutilitatea analizei. Concluzia expusă este dovedită de aspectul că incidența unei cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală determină de plano, principial, inexistența răspunderii civile delictuale, deci inclusiv a cerinței sale reprezentate de legătura de cauzalitate, pe când incidența unei cauze diminuatoare a întinderii daunelor nu exonerează de răspundere civilă delictuală. Din această perspectivă, instanța de recurs va primi această parte din criticile expuse de recurentă, astfel amendate, constatând faptul că pentru argumentele expuse, ele se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază"), cu același efect al admiterii recursului și casării deciziei cu trimiterea spre rejudecare și nu motivului de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 4. Instanța de recurs apreciază fondate și criticile finale din motivele de recurs, privind existența unei motivări deficitare a instanței de apel în privința analizei cerinței prejudiciului. Astfel, grefându-ne pe ipoteza de lucru a instanței de apel, respectiv cea relativă invocării unui prejudiciu decurgând din pierderea unei șanse, instanța de recurs observă existența unor argumente străine cauzei și contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, aserțiunea recurentei sub acest aspect din recurs fiind fondată. Astfel, în acord cu doctrina și practica juridică dezvoltate pe marginea art. 998 – art. 1003 C. civ. 1864 incident cauzei (prevederi care consacră regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căruia se situează și specia răspunderii pentru pierderea unei șanse - potrivit principiului juridic general de interpretare rațională "unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă" – contrar deci, apărării intimatului E. din finalul concluziilor sale scrise depuse la dosar), certitudinea prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă caracterul acestuia cel mai important. Un prejudiciu este considerat cert atunci când existența lui, prezentă sau viitoare, este sigură, iar întinderea sa poate fi stabilită în prezent. În literatura de specialitate s-a statuat că nu sunt certe prejudiciile viitoare și eventuale, adică acele prejudicii a căror producere este îndoielnică și pe cale de consecință, nu se va putea dispune indemnizarea lor. Or, în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse, prejudiciul este reprezentat de echivalentul pecuniar al șanselor de câștig. Acest tip de prejudiciu privește acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru viața victimei, care i-ar fi putut aduce beneficii. Astfel, șansa are o valoare economică în sine, existența ei este certă, iar nematerializarea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert. Astfel, în cadrul acestui gen de răspundere civilă, pierderea unei șanse reale și serioase determină în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariția posibilității reale care putea să ducă la realizarea acelei șanse. Aceasta întrucât șansa are o valoare economică în sine. Pentru a putea obține compensarea prejudiciului, victima va trebui însă, să demonstreze și faptul că a fost ratată o șansă reală și serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea șansei. Astfel, o altă condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse este aceea ca șansa să fie reală și serioasă. Pe cale de consecință, determinarea prejudiciului în raport de care se solicită despăgubiri într-un astfel de tip de răspundere rezultă prin raportare la condițiile șansei, astfel încât dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, prejudiciul este și rămâne cu totul eventual sau ipotetic și bineînțeles, incert și nereparabil. Deci, atâta timp cât condițiile șansei nu sunt îndeplinite, lipsește caracterul cert al prejudiciului, iar per a contrario - dimpotrivă, atât timp cât condițiile șansei sunt îndeplinite, rezultă că prejudiciul are caracter cert, fiind reparabil. Cu privire la caracterul real al șansei, o șansă este reală atunci când la momentul intervenției faptei ilicite, victima prejudiciului era în cursul exercitării sau realizării șansei sale ori în măsură să profite de acea șansă sau după caz, pe punctul de a profita de acea șansă. Condiția caracterului serios al șansei se apreciază raportat la probabilitatea obținerii avantajului. Șansa pierdută este considerată serioasă dacă există suficiente date pentru a se putea afirma că era probabil ca evenimentul să se fi realizat în mod favorabil pentru victimă. Șansa întâmplării trebuie să aibă un minim temei, care să permită să se concluzioneze că victima ar fi putut obține avantajul dorit sau evita paguba în lipsa delictului civil, care a determinat ratarea evenimentului favorabil. Aceste aspecte definitorii ale regimului răspunderii pentru pierderea unei șanse, încorporat în cadrul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, au fost ignorate de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, întrucât aceasta, în motivarea deciziei, reține că "acest prejudiciu nu are caracter cert, întrucât ceea ce se pretinde în cauză este doar o prezumție, o posibilitate ipotetică a reclamantei de a fi plătit vânzătorilor un preț mai mic pentru terenul achiziționat, dacă la momentul negocierii și stabilirii prețului, aceasta ar fi cunoscut faptul că terenul se află în extravilan. În cauză nu s-a făcut nicio dovadă că, în considerarea altei categorii de folosință a terenului, vânzătorii ar fi acceptat un preț mai mic decât cel pretins, mai ales că aceștia cunoșteau, așa cum s-a arătat mai sus, faptul că terenul se afla în extravilan, indiferent de mențiunea din certificatul de urbanism. Condiția ca prejudiciul să fie cert se regăsește în posibilitatea ca existența sa să fie sigură și determinată sau determinabilă. Nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o șansă viitoare a reclamantei, ce depinde de factori externi și neinfluențabili de vreuna dintre părți". Din această motivare, devine evident că instanța de apel respinge practic ideea indemnizării pierderii șansei, confundând certitudinea șansei, care ar trebui dedusă doar dintr-o probabilitate cu privire la rezultatul negocierii părților contractante asupra prețului vânzării, cu certitudinea obținerii unui preț de cumpărare mai mic. Or, necesitatea de a se stabili că reclamanta ar fi obținut în negocierea cu vânzătorii un preț mai mic, echivalează cu dovedirea unui prejudiciu viitor cert clasic, din categoria beneficiului nerealizat. Însă, astfel cum am ilustrat anterior, trebuie făcută distincția între prejudiciul constând în pierderea unui avantaj viitor cert și pierderea șansei de a obține acel avantaj, care rămâne sub semnul probabilității și care de altfel, nici nu dă loc la despăgubiri decât în proporție cu această probabilitate. Așadar, grefându-se în analiza sa pe necesitatea dovedirii realizării, împlinirii, fructificării șansei, curtea de apel se îndepărtează de la specificul regimului juridic expus al despăgubirii pentru nerealizarea unei șanse (instituție juridică pe care și-a construit raționamentul), folosind deci argumente străine acestuia. Instanța de apel realizează o evidentă confuzie între elementele juridice distincte al șansei pierdute și cel al prejudiciului rezultat din șansa pierdută, confuzie indezirabilă: "Nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o șansă viitoare a reclamantei". Similar, secundul paragraf al analizei prejudiciului relevă aceeași eroare fundamentală a instanței de apel: "acest prejudiciu nu are caracter cert, întrucât ceea ce se pretinde în cauză este doar o prezumție, o posibilitate ipotetică a reclamantei de a fi plătit vânzătorilor un preț mai mic". Această aserțiune a instanței de apel neagă practic, de plano, posibilitatea despăgubirii pentru pierderea unei șanse. Această concluzia se impune întrucât întotdeauna răspunderea pentru pierderea unei șanse își găsește fundamentul în ratarea, pierderea unei șanse, în nerealizarea unei posibilități de a fi obținut un beneficiu. Ceea ce trebuie analizat într-un astfel de litigiu, este caracterul real și serios al șansei și nu nerealizarea șansei, nerealizare care reprezintă un dat, un element al eșafodajului juridic al răspunderii pentru pierderea unei șanse. Distinct de cele anterior expuse, se observă că instanța de apel nu a răspuns în nici un fel aspectelor multiple invocate de apelanta reclamantă referitoare la caracterul cert al prejudiciului cauzat invocat (a se vedea de exemplu, cererea de chemare în judecată sau concluziile depuse în apel de reclamanta apelantă – fila x verso – dosar apel, vol. I, reluate apoi și în cererea de recurs), aspecte rămase neevaluate de către respectiva instanță de judecată. Or, atât timp cât instanța de apel a concluzionat – în baza argumentelor sale anterior analizate - asupra caracterului incert al prejudiciului invocat a fi fost cauzat, atunci în virtutea obligației judiciare de analiză impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de art. 13 C. proc. civ., aceasta trebuia să le analizeze și – în măsura în care le considera nefondate - să le înlăture argumentat, chiar și succint, sintetic, pe cele expuse de reclamantă, având în vedere că ele, diferite, erau destinate configurării unui rezultat opus celui adoptat în final de instanța de apel. Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate, instanța de recurs apreciază că în cauză este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de către recurentă, cu același efect juridic al necesității admiterii recursului și casării deciziei recurate. Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., instanța de recurs va admite ca fondat, recursul promovat, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel, constatând că în raport de argumentele învederate, devine inutilă analiza celorlalte critici invocate în cererea de recurs, acestea – laolaltă cu apărările contrapuse de intimați și cu practica judiciară depusă, arondată de asemenea fondului cauzei - urmând a fi evaluate de instanța de apel, în rejudecarea fondului.