Decizia nr. 2430/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 9 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Ghiroc, au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii tabulare, conform art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, asupra imobilului în suprafață de 1601 mp situat în intravilanul Ioc. Giroc, str. x, înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. CF vechi x), nr. topografic x și intabularea dreptului de proprietate pe numele reclamanților prin efectul uzucapiunii; constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/03.04.2019 de Biroul Individual Notarial E. și încheiat între D., în calitate de donator, și C., în calitatea de donatar, cu privire la imobilul în suprafață de 1601 mp situat în intravilanul loc. Giroc, str. x, înscris în Cartea Funciară număr x (nr. CF vechi x), număr topografic x, și, în consecință, rectificarea Cărții Funciare nr. x (nr. CF vechi x), număr topografic x, în sensul radierii intabulăm dreptului de proprietate al pârâtei C. înscris în baza Contractului de donație; obligarea pârâtelor C., D. la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanți.

Sentința Tribunalului Timiș Prin încheierea din 31 martie 2021, instanța de fond, având în vedere prevederile art. 255, corelate cu art. 258 C. proc. civ., a respins, ca nefiind utile soluționării cauzei, cererile în probațiune formulate de reclamanți și de pârâții C., D.. Prin sentința civilă nr. 1170 din 16 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului încheierii de ședință de la termenul de judecată din 31 martie 2021; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Ghiroc; au fost obligați reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei C. suma de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligați reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia nr. 286 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și Unitatea Administrativ Teritorială comuna Ghiroc împotriva sentinței civile nr. 1170/PI din 16 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș; au fost obligați apelanții să plătească, în solidar, intimatelor C., D. câte 5000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanți A. și B. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut încălcarea regulilor de procedură în cazul soluționării motivului de apel privind omisiunea instanței de fond de a pune în dezbaterea părților excepția lipsei interesului acțiunii în nulitatea contractului de donație, apreciind că soluția și motivarea deciziei recurate sub aceste aspecte încalcă dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialității, a dreptului la apărare, precum și dispozițiile art. 176 și art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, recurenții învederează că instanța de apel a admis că prima instanță a soluționat excepția lipsei interesului fără a o pune în dezbaterea părților, iar această manieră de soluționare a acțiunii în nulitate s-a făcut cu încălcarea legii, însă a apreciat că vătămarea este acoperită prin caracterul devolutiv al apelului. Apreciază recurenții că, în acest caz, nulitatea este una expresă, necondiționată, hotărârea recurată fiind pronunțată cu încălcarea art. 176 alin. (5) și (6), precum și art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Încălcarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil și a principiului contradictorialității este susținută având în vedere validarea de către curtea de apel a modului în care a procedat instanța de fond, respectiv soluționarea unei excepții procesuale, invocate din oficiu, după închiderea dezbaterilor. Sub un alt aspect, recurenții susțin că instanța de apel a calificat, în mod eronat și nelegal, capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de donație drept capăt de cerere subsidiar, cu toate că reclamanții nu au făcut această calificare în cererea lor, iar existența unei relații de subsidiaritate nu a fost pusă vreodată în dezbaterea părților. Încălcarea regulilor de procedură de către instanța de apel este susținută și în raport de omisiunea fundamentării concluziilor în fapt și drept, omisiunea analizării apărărilor apelanților cu privire la fondul excepției lipsei interesului și prin faptul că a adăugat la lege. Afirmă că hotărârea atacată este nemotivată, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., concluzia privind existența unui raport de subsidiaritate între cele două capete de cerere fiind un veritabil postulat al instanței, care nu se întemeiază pe niciun raționament. Recurenții subliniază că argumentul instanței, potrivit căruia lipsa calității de proprietar a reclamanților atrage lipsa interesului formulării acțiunii în nulitatea donației, nu are niciun suport în dreptul pozitiv, instanța adăugând, astfel, la lege, cu încălcarea principiului legalității și a obligației de a se pronunța numai în baza legii. Susțin că au un interes actual și legitim în a bloca construirea de către pârâți a unui titlu de proprietate nelegitim asupra terenului în litigiu având în vedere că sunt în prezent posesori ai imobilului care face obiectul contractului de donație, imobilul a fost colectivizat și a ieșit din proprietatea autorilor pârâților, cărora nu le-a fost constitut sau reconstituit dreptul de proprietate. Instanța de apel a analizat aspecte care nu au fost invocate de reclamanți cu privire la normele procesuale ce reglementează principiul disponibilității, omițând, în schimb, să se pronunțe asupra celor invocate, respectiv încălcarea dispozițiilor care reglementează principiul contradictorialității și dreptul la apărare. În acest sens arată că, validând procedeul prin care instanța de fond a soluționat cauza pe baza reținerii că nu este îndeplinită o condiție a uzucapiunii tabulare care, nefiind invocată de părți nu a fost pusă în dezbaterea acestora nici de către instanță din oficiu, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 alin. (6) și art. 224 C. proc. civ. Învederează că instanța de apel a reținut și fundamentat soluția, în mod greșit, pe concluzia că este o condiție a uzucapiunii tabulare, reglementată de art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, ca reclamantul să fie înregistrat în cartea funciară la data formulării acțiunii prin care cere să îi fie recunoscut titlul de proprietate prin efectul uzucapiunii. Faptul că uzucapiunea tabulară produce un efect retroactiv, de la data înscrierii, nu are nimic de-a face cu condiția ca înscrierea să existe la data formulării cererii de chemare în judecată întrucât dobândirea dreptului de proprietate de la data înscrierii nu se opune ideii că dreptul de proprietate este considerat dobândit odată ce sunt îndeplinite toate condițiile, iar îndeplinirea acestora să fie constatată de către instanță. Pe de altă parte, nu există niciun motiv pentru care instanța să nu poată verifica îndeplinirea condițiilor la un moment anterior celui al sesizării instanței. Criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea dispozițiilor art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938 care, în opinia recurenților, nu prevăd în sensul reținut de instanță, că cerințele recunoașterii uzucapiunii tabulare reglementate de acest text trebuie îndeplinite la data sesizării instanței. Recurenții susțin și încălcarea dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ. prin modul în care au fost interpretate dispozițiile contractului de vânzare din anul 1990, învederând că instanța a omis să prezinte, în mod complet, dispozițiile contractuale și să se refere la apărările reclamanților pe această temă.

Cererea de repunere în termen Odată cu cererea de recurs, recurenții B. și A. au depus cerere de repunere în termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 286 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. În susținerea motivelor temeinic justificate, prevăzute de art. 186 C. proc. civ., arată că, potrivit dovezii de comunicare existente la dosar, hotărârea a fost lăsată la cutia poștală la 31 decembrie 2022, orele 9:20, atrăgând atenția asupra faptului că această modalitate de comunicare a actelor procedurale se poate realiza atât de o manieră care să nu permită retragerea documentelor fără deschiderea cutiei, cât și de o manieră neglijentă, cu lăsarea documentelor parțial în afara cutiei poștale. Susțin că, la 31 decembrie 2021, activitatea F., reprezentantul convențional al recurenților, la care și-au ales domiciliul procesual, a fost suspendată, astfel încât niciunul dintre avocații sau angajații societății nu se afla la sediu, neputând primi de la factorul poștal comunicarea și semna dovada de înmânare pentru a se îndeplini procedura, conform dispozițiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ. Afirmă că, la reluarea activității în data de 3 ianuarie 2022, reprezentanții convenționali ai recurenților nu au găsit plicul conținând actele comunicate, învederând că sediul societății de avocatură se află în aceeași curte cu un bar restaurant și o unitate de cazare în regim hotelier, care își desfășoară activitatea în spațiul comun al curții prin care se face intrarea în clădirea unde își desfășoară activitatea F.. Având în vedere că plicul a fost lăsat la cutia poștală în ultima zi a anului, adică într-o perioadă marcată de petreceri, suspectează că documentele despre care se afirmă că au fost lăsate la cutia poștală au fost luate de terțe persoane. Ca urmare a realizării unei verificări de rutină cu privire la redactarea hotărârii, reprezentanții convenționali ai recurenților au luat cunoștință de faptul că a fost efectuată comunicarea hotărârii la 3 februarie 2022, dată la care solicită instanței să constate că a încetat împiedicarea de a formula calea de atac. În ceea ce privește nelegalitatea procedurii de comunicare a deciziei curții de apel, invocă dispozițiile art. 165 C. proc. civ. și arată că, din modalitatea de reglementare a acestui text de lege, rezultă, în mod expres și limitativ, ipotezele în care procedura de comunicare a unui act de procedură de către factorul poștal se consideră îndeplinită, respectiv atunci când partea sau un reprezentant al ei confirmă primirea actului prin semnătură sau atunci când refuză primirea, agentul poștal consemnează acest lucru într-un proces-verbal care îndeplinește condițiile art. 163 C. proc. civ. Susține că în nicio altă situație decât cele învederate comunicarea efectuată de factorul poștal nu poate fi considerată îndeplinită, chiar dacă art. 165 pct. 2 C. proc. civ. face trimitere la dispozițiile art. 163 din același act normativ întrucât trimiterea vizează exclusiv modalitatea în care funcționarul poștal va proceda în cazul refuzului părții de a primi actul. Afirmă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aplicabilitatea dispozițiilor art. 163 C. proc. civ. și cu privire la alte ipoteze referitoare la procedura de comunicare (lipsa părții, lipsa persoanelor majore care locuiesc cu partea, lipsa administratorului/paznicului clădirii, lipsa cutiei poștale), ar fi făcut și o precizare expresă în acest sens, astfel cum a procedat în privința ipotezei refuzului de a primi actul de procedură. Consideră că singura ipoteză reglementată de lege în care depunerea actelor la cutia poștală duce la îndeplinirea procedurii este aceea în care modalitatea de comunicarea este îndeplinită de agentul procedural, nu de către funcționarul poștal, acesta din urmă putând lăsa la cutia poștală cel mult un aviz.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimata Comuna Ghiroc a invocat excepția tardivității recursului, în raport de data comunicării deciziei atacate și data declarării recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. Intimatele C. și G., succesoare a defunctei D., prin întâmpinare, au invocat excepția tardivității recursului declarat cu nerespectarea dispozițiilor art. 485 C. proc. civ. În ceea ce privește fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare susținând netemeinicia excepției tardivității recursului și a apărărilor intimatelor pe fondul cauzei.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de excepția tardivității, a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, se reține că recurenții au invocat faptul că nu au avut cunoștintă de comunicarea hotărârii din 31 decembrie 2021 întrucât activitatea societății de avocatură la care recurenții aveau domiciliul procesual ales a fost suspendată, iar la reluarea activității, în data de 3 ianuarie 2022, nu au găsit plicul conținând actele comunicate, avansând ipoteza că documentele despre care se afirmă că au fost lăsate la cutia poștală au fost luate de terțe persoane având în vedere că sediul societății de avocatură se află în aceeași curte cu un bar restaurant și o unitate de cazare în regim hotelier, care își desfășoară activitatea în spațiul comun al curții prin care se face intrarea în clădirea unde își desfășoară activitatea F.. Sub un alt aspect, recurenții au invocat o pretinsă nelegalitate a comunicării deciziei recurate, învederând că dispozițiile art. 165 alin. (2) C. proc. civ. nu vizează și ipoteza în care factorul poștal depune actele la cutia poștală în lipsa părților, susținând că singura ipoteză reglementată de lege în care depunerea actelor la cutia poștală duce la îndeplinirea procedurii este aceea în care modalitatea de comunicarea este îndeplinită de agentul procedural. Se reține că premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității comunicării actului de procedură de care legiuitorul leagă începutul termenului de declarare și motivare a recursului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. În conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. (3) În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac." Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese că, pentru a putea fi dispusă repunerea în termen, este necesar ca partea care nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul imperativ să facă dovada existenței unor motive temeinic justificate, care exclud culpa părții și care au drept situație premisă ipoteza unei cauze obiective, apropiată forței majore, care nu putea fi prevăzută sau depășită de către cel în cauză. Or, apectele legate de locul în care își desfășoară activitatea și absența de la sediul profesional în data de 31 decembrie 2021, ce au condus la o presupusă însușire din cutia poștală, de către terțe persoane, a înscrisurilor comunicate, nu pot reprezenta cauze temeinic justificate în sensul textului normativ mai sus redat, ci țin de culpa reprezentantului recurenților în ceea ce privește organizarea sa. Văzând și dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că lipsa de diligență a recurenților în conducerea procesului declanșat la inițiativa lor nu poate fi asimilată unei împrejurări mai presus de voința părții, care să îi fi împiedicat pe aceștia să exercite calea de atac înlăuntrul termenului defipt de lege, nefiind împiedicați în a depune diligentele necesare pentru a urmări stadiul derulării procedurii judiciare, cum, de altfel, au și făcut, însă în afara termenului procedural. Referitor la pretinsa nelegalitate a comunicării deciziei recurate, în raport de împrejurarea depunerii, de către factorul postal, a actului de procedură la cutia poștală, în lipsa destinatarului de la adresă, se constată că nelegala citare sau comunicare a hotărârii judecătorești de către instanța de judecată nu aparține ipotezei descrise de dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care are în vedere, dimpotrivă, îndeplinirea legală a actului procedural. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor art. 163 alin. (8), raportat la alin. (3) al aceluiași articol din C. proc. civ., potrivit cu care, în lipsa persoanelor care pot primi corespondența, citația se depune la cutia poștală, aceeași regulă aplicându-se și în cazul comunicării hotărârii judecătorești, conform alin. (12) al art. 163 C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 154 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează comunicarea prin poștă sau servicii de curierat rapid, în condițiile prevăzute de art. 154 alin. (5), cu scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, în plic închis, la care se atașează, de asemenea, ca și în cazul citării prin agenții procedurali ai instanțelor, dovada de înmânare/procesul-verbal și înștiințarea prevăzute la art. 163. În consecință, față de argumentele arătate, Înalta Curte urmează să respingă cererea formulată de recurenții-reclamanți privind repunerea în termenul de declarare a recursului. Potrivit dispozițiilor art. 485 C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2) - (4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen." Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C. proc. civ., care la alin. (1) pct. 2 prevede expres că, atunci, când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește. Art. 185 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Reiese, așadar, că atunci când legea impune o anumită conduită procesuală care trebuie îndeplinită într-un anumit termen sub sancțiunea nulității sau a decăderii, actul de procedură prin care se realizează trebuie să îmbrace forma prescrisă de lege, altfel intervine sancțiunea prevăzută pentru încălcarea perioadei determinate de timp în care actul poate fi întocmit. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost comunicată reclamanților la 31 decembrie 2021, dată de la care curge termenul de 30 zile prevăzut de lege pentru exercitarea recursului. În temeiul dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2022, care a fost o zi lucrătoare. Recurenții au formulat calea de atac extraordinară a recursului la 11 februarie 2022, în afara termenului legal menționat de textele legale anterior citate, cum reiese din ștampila oficiului poștal cu care a fost expediat memoriul de recurs, aflat la dosar. Constatând că, în cauză, cererea de recurs nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat în cauză. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurenților, Înalta Curte îi va obliga pe aceștia la plata sumei de 10.000 RON către intimatele C. și G., cu titlu de cheltuieli de judecată.