ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă la 16 octombrie 2017, sub nr. x/2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 1501 din 8 octombrie 2008 pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2006, în sensul anulării acesteia în parte, prin înlăturarea obligației pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, de a restitui în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafețele de teren de 236,81 mp și de 307,28 mp, identificate în raportul de expertiză întocmit de expertul B., prin punctele A-B-C-E-F-C6-C4-C3 – C2-C1-G4-G2-G1, respectiv C10-C9-C8-C7-G-H-I-JF2-F3-K-L-M, situate în București, str. x și obligarea acesteia la plata unei sume, cu titlu de despăgubire, pentru aceste două imobile imposibil de restituit în natură.

Revizuentul a invocat, ca și situație care ar justifica incidența în cauză a dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., adresa comunicată de Enel Distribuție Muntenia S.A. prin care s-a menționat că, pe terenul aflat în municipiul București, str. x, este amplasat postul de transformare subteran PT 2282, pus în funcțiune la 18 august 1974, care nu poate fi ridicat, același regim avându-l și rețelele și instalațiile electrice care afectează ambele terenuri, dreptul său de proprietate fiind grav atins în substanța sa.

Prin sentința nr. 626 din 16 martie 2018, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a respins excepția tardivității cererii, invocată din oficiu. A admis excepția inadmisibilității cererii de revizuire și a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, ca inadmisibilă. L-a obligat pe revizuent la plata către intimata Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, a sumei de 5.950 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 344A din 4 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței nr. 626 din 16 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, a schimbat în parte sentința civilă apelată și a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire. A admis cererea de revizuire și a anulat în parte sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/2006 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește dispoziția privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafețelor de teren de 236,81 mp și 307,28 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză realizat de expertul B., cu consecința trimiterii la același tribunal a cauzei pentru rejudecarea parțială, cu privire la aspectele în privința cărora a fost anulată sentința civilă nr. 1501/2008. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

În rejudecare, Tribunalul București – secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1289 din 5 octombrie 2021, a admis în parte cererea de revizuire formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, obligându-l pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție pentru acordarea măsurilor compensatorii aferente imobilelor în suprafață de 307,28 mp și de 236,81 mp, situate în București, str. x (în prezent nr. 35 A și 35B). A respins, în rest cererea, ca neîntemeiată, revizuentul fiind obligat să plătească pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pune în aplicare îndrumările obligatorii ale instanței de casare, în rejudecare, instanța de trimitere a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitățile topografie și electroenergetică.

A reținut că, prin adresa emisă de Enel Distribuție Muntenia la solicitarea instanței, a fost transmis planul de studiu topografic pentru imobilul din str. x și s-a arătat că postul de transformare subteran PT 2282 a fost pus în funcțiune la 18 august 1974, fiind echipat cu aparataj de construcție și reprezentând punctul de plecare pentru două cabluri de tensiune medie către alte două posturi de transformare și opt cabluri de joasă tensiune, prin intermediul cărora se alimentează cu energie electrică consumatorii de pe străzile Vaselor, C. și Aprodul Purice. S-a mai precizat că aceste aspecte vizează terenul situat pe str. x, inclusiv imobilul situat la nr. 35 A-B, coordonatele cadastrale indicate putând fi utilizate pentru a suprapune planurile și a obține localizarea imobilului în litigiu.

Prin raportul de expertiză electroenergetică s-a menționat că toate capacitățile energetice arătate se regăsesc pe amplasament, fiind puse în funcțiune în anul 1974, suprafața totală aferentă postului de transformare și instalațiilor electrice subterane fiind de 74 mp+91,36 mp, respectiv de 165,36 mp.

Expertul în specialitatea topografie, având în vedere concluziile expertizei electroenergetice, a arătat că parcelele de teren nu au putut fi măsurate, deoarece postul de transformare și cablurile electrice sunt îngropate, însă a menționat că parcela x este afectată de suprafețele S1 și S2 măsurate de expertul în electroenergetică, suprafața neafectată fiind formată din două parcele înguste, cu forme neregulate, fără acces la drumul public. Aceeași situație a fost identificată și în privința parcelei nr. x, expertul concluzionând că terenurile în litigiu sunt imposibil de restituit în natură.

În raport de aceste probe administrate, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda, în acest caz, sunt în sensul compensării cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, Legea fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, precum și măsura compensării prin puncte.

Instanța a constatat că, situației de fapt a cauzei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin acest act normativ legiuitorul menținând necesitatea aplicării principiului prevalenței restituirii în natură, cu posibilitatea acordării măsurilor compensatorii prin puncte, în situația terenurilor ocupate.

Coroborând probele administrate în cauză, respectiv concluziile lucrărilor tehnice depuse la dosar de experții desemnați, întemeiate inclusiv pe relațiile comunicate de Enel Distribuție Muntenia S.A., tribunalul a constatat că ambele terenuri sunt afectate, pe o suprafață totală de 165,36 mp, de prezența, în subteran, a unui post de transformare și a unei rețele de cabluri electrice de medie și joasă tensiune, care deservesc alimentarea cu energie electrică a consumatorilor care locuiesc pe străzile Vaselor, C. și Aprodul Purice.

Desemnat să stabilească prin măsurători dacă suprafețele de teren în litigiu pot fi restituite în natură, integral sau parțial, expertul în specialitatea topografie a concluzionat, având în vedere atât relațiile comunicate de Enel Distribuție Muntenia S.A., cât și analiza tehnică efectuată de expertul electroenergetician, că nu a fost posibilă determinarea suprafeței libere de teren, însă s-au putut identifica parcelele libere de servituțile legale, ca având formă neregulată și fiind lipsite de ieșire la calea publică, astfel că o eventuală restituire în natură a terenurilor nu este posibilă.

Reținând dispozițiile art. 16 din Legea nr. 165/2013, cu referire la cele ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, constatând că restituirea în natură a celor două imobile nu este posibilă, a admis în parte cererea de revizuire și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele în suprafață de 307,28 mp și de 236,81 mp, situate în București, str. x (în prezent nr. 35 A și 35B).

Considerând că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de stabilire a măsurilor compensatorii prin puncte, în lipsa dispoziției pe care entitatea învestită de lege a fost obligată să o emită la data rămânerii definitive a hotărârii și să o înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu întregul dosar administrativ, în vederea eliberării deciziei de compensare prin puncte.

Apreciind că revizuentul s-a aflat în culpă procesuală față de pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, pretențiile în contradictoriu cu această entitate fiind respinse ca neîntemeiate, tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 859A din 31 mai 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității și a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței nr. 1289 din 5 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca tardiv declarat. A respins apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței nr. 1289 din 5 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, curtea a reținut că cererea de apel vizează modul de soluționare, de către instanța de fond, a cererii de despăgubiri, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar nu la valoarea de circulație față de prevederile legii în vigoare în anul 2008, precum și modalitatea de rezolvare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

A constatat că revizuentul a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului București, prin primarul general, la acordarea despăgubirilor în valoare de 706.881 euro, în raport de valoarea de circulație a celor două terenuri în suprafață de 308,28 mp și de 236,81 mp, situate în București, str. x A, rezultată din expertizele întocmite în dosarul nr. x/2006 și a arătat că prezentei spețe i se aplică dispozițiile C. proc. civ. de la 1864, în raport de data introducerii pe rolul instanței judecătorești a cererii de chemare în judecată inițiale, 13 august 2002, care a format obiectul dosarului nr. x/2002, înregistrat ulterior, în rejudecare, sub nr. x/2006, în care a fost pronunțată sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a cărei revizuire se solicită, precum și față de data formulării cererii de revizuire, 16 octombrie 2017.

Curtea a reținut că, deși cererea inițială de chemare în judecată a fost formulată în anul 2002, revizuirea a fost admisă în anul 2019, fiind anulată sentința în privința celor două suprafețe de teren restituite în natură, cauza fiind trimisă spre rejudecare, pentru soluționarea fondului cererii.

Față de această împrejurare, instanța de apel a apreciat că cererii ce vizează terenurile mai sus menționate nu îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 247/2005, cum a pretins revizuentul, ci cele care erau în vigoare la momentul soluționării, fiind necesar a se face distincție în ceea ce privește aplicabilitatea legii în timp între normele de procedură și cele de drept material substanțial.

Pentru stabilirea legii aplicabile situației din speță, curtea a reținut aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 80/2018, respectiv că, în cauză se pune problema unei situații juridice în curs de constituire - facta pendentia - întrucât dosarul de despăgubire nu a fost soluționat definitiv, prin parcurgerea integrală și a fazei jurisdicționale, astfel că soluționarea litigiului se face prin raportare la legile în vigoare la momentul judecării litigiului, iar nu la cele anterior în vigoare.

Faptul că în privința unei suprafețe de teren revizuentul a obținut despăgubiri potrivit prevederilor unei legi ce era în vigoare la acel moment a fost apreciat că nu are relevanță și în privința celor două suprafețe de teren ce fuseseră restituite în natură. A apreciat că acestora le este aplicabilă norma de drept substanțial în vigoare la momentul soluționării, iar, ca urmare a admiterii revizuirii și anulării parțiale a sentinței, sunt incidente dispozițiile legale în vigoare la data judecării, iar nu Legea nr. 247/2005.

Curtea a redat aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 80/2018, prin care s-a reținut că, în raport de situația juridică aflată în curs de constituire, "norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat" - art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, modificată și completată prin O.U.G. nr. 98/2016 – "este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii."

Curtea a reținut că, urmare publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile art. 4 din noua lege, conform căruia "dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi ".

Acest aspect a fost apreciat că nu semnifică încălcarea dreptului la proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deoarece, pe de o parte, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165 din 17 mai 2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, putând verifica și întinderea acestui drept, conform celor statuate de Curtea Constituțională, iar, pe de altă parte, tribunalul a reținut că, în speță, nu a fost negat dreptul de proprietate validat prin dispoziția din anul 2006.

A se susține în prezent că se pot acorda despăgubiri după alte criterii față de cele reglementate de lege, înseamnă, pe de o parte, a se ignora o jurisprudență stabilă (și previzibilă), iar pe de altă parte, a nu se ține cont de o procedură legal reglementată, prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe în planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO). Astfel, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în favoarea uneia jurisprudențiale, care, tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate și uniformitate.

Față de aceste considerente, curtea a respins critica referitoare la greșita aplicare a legii.

Motivul de apel privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, în raport de lipsa culpei sale procesuale, a fost apreciat ca nefiind fondat.

În argumentare, instanța de apel a considerat că aceste cheltuieli de judecată nu sunt datorate ca urmare a soluției dispuse cu privire la revizuire, ci cu privire la fondul cauzei după trimiterea, spre rejudecare, a cererii.

A reținut că soluția pronunțată de Tribunalul București cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, este temeinică, întrucât, în urma rejudecării parțiale a cauzei, instanța a constatat că pretențiile revizuentului formulate în contradictoriu cu această parte sunt nefondate, cererea fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Deși, încă de la momentul formulării cererii de revizuire revizuentul cunoștea că obligația la plata despăgubirilor nu poate să fie stabilită în sarcina pârâtei menționate, ca urmare a deciziei obligatorii pronunțate în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta a înțeles să formuleze cererea inclusiv împotriva sa, generând costuri procesuale pe care pârâta a fost nevoită să le suporte.

Curtea a reținut considerentele deciziei nr. 2035 din 24 martie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2006, prin care, cu autoritate de lucru judecat a fost admis recursul pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, a fost casată sentința recurată, fiind desființată, în ceea ce privește plata despăgubirilor pentru teren, în limita valorii de 2.686.309 RON. Această soluție a instanței supreme a fost întemeiată pe considerentul decizoriu prin care s-a constatat că, "greșit prin decizia recurată s-a dispus obligarea SNSPMS la plata despăgubirilor, deoarece acestea revin Municipiului București care a deținut terenul în numele statului care l-a preluat prin expropriere de la reclamantă — fără plata unei drepte și prealabile despăgubiri. Așadar, rezultă că o atare obligație revine Municipiului București, parte în proces și nu recurentei — care a emis dispoziția nr. x/11.022010 de retrocedare a terenului în natură".

Or, atitudinea culpabilă a revizuentului, prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, rezultă din promovarea unei acțiuni în justiție împotriva unei părți care nu are obligația de a achita despăgubirile pe care acesta le-a solicitat prin cererea formulată.

Cu privire la împrejurarea că aceste cheltuieli au mai fost solicitate la fond, curtea a reținut că instanța de revizuire, ca urmare a respingerii cererii, ca inadmisibilă, a dispus obligarea revizuentului la plata acestora, însă, prin admiterea apelului și anularea sentinței, această obligație a fost înlăturată. Ca urmare a rejudecării cererii și a respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta, curtea a apreciat că instanța trebuia să se pronunțe și asupra acestei cereri de cheltuieli, neexistând autoritate de lucru judecat.

Având în vedere că valoarea onorariului de avocat a fost stabilit pentru acordarea serviciilor de asistență juridică și reprezentare până la soluționarea definitivă a cererii de revizuire, curtea a reținut că afirmațiile revizuentului referitoare la îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei, prin acordarea acelorași cheltuieli de judecată care au fost solicitate în primul ciclu procesual sunt nejustificate, întrucât onorariul de avocat a fost stabilit pentru serviciile de asistență juridică/reprezentare, asigurate până la soluționarea litigiului generat de apelant, iar onorariul de 5.950 RON nu a fost contestat din perspectiva proporționalității.

Împotriva deciziei nr. 859A din 31 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs revizuentul A., invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății și o aplicare eronată a legii.

Sub un prim aspect, recurentul a criticat decizia instanței de apel, din perspectiva aplicării în timp a legii care guvernează procesul pendinte.

A arătat recurentul că, deși cererea de chemare în judecată inițială a fost formulată în anul 2002, cererea de revizuire a fost admisă prin sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, motiv pentru care a solicitat aplicarea, în speță, a dispozițiilor legale care erau în vigoare la momentul pronunțării hotărârii anulate în parte prin efectul revizuirii.

Totodată, a solicitat ca despăgubirile aferente suprafețelor de teren care nu pot fi restituite în natură să urmeze regimul juridic al despăgubirilor, care era în vigoare la momentul judecății inițiale, în anul 2008.

Recurentul a susținut că, în mod greșit a reținut curtea de apel că a cerut aplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii (în anul 2002), întrucât, ceea ce a solicitat a fost aplicarea normelor legale în vigoare la data pronunțării hotărârii care a produs efecte juridice și a cărei anulare parțială a obținut-o prin admiterea cererii de revizuire.

A afirmat recurentul că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, cererea sa fiind soluționată definitiv prin sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă.

Această hotărâre a fost atacată parțial, parcurgând diferite căi de atac, însă, dispozițiile sale cu privire la restituirea în natură a celor două suprafețe de teren au rămas definitive și irevocabile.

Față de acest aspect, a apreciat că nu se poate reține că cererea sa, referitoare la cele două terenuri, este în prezent nesoluționată, întrucât aceasta a fost rezolvată din punct de vedere jurisdicțional, producând efecte juridice și fiind pusă în executare.

Contrar constatării curții cu privire la faptul că situația pendinte se subscrie unei situații juridice în curs de constituire - facta pendentia - recurentul a susținut că faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice au fost realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, producând efecte juridice anterior acestui moment (facta praeterita). A arătat că litigiul a fost soluționat definitiv prin admiterea cererii de revizuire, iar prin rejudecarea acesteia nu se poate aplica o lege viitoare, întrucât aceasta ar retroactiva.

Recurentul a criticat argumentele reținute de curtea de apel în susținerea ipotezei conform căreia, în cauză, se impune a fi aplicată legea nouă, motivând că instanța nu a analizat și interpretat corect situația de fapt dedusă judecății.

A arătat că a parcurs întreaga procedură administrativă, formulând în termen notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și depunând înscrisurile necesare. Având în vedere că autoritatea abilitată de lege să o soluționeze nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării în termenul legal, recurentul a formulat acțiune în instanță.

Față de această împrejurare, a se dispune parcurgerea unei alte proceduri administrative sub imperiul legii noi echivalează cu un abuz, cu atât mai mult cu cât etapele administrative și jurisdicționale au fost epuizate, recurentul făcând dovada drepturilor sale și a întinderii acestora.

A apreciat că aplicarea legii noi, în speță, semnifică instabilitate juridică și lipsă de predictibilitate, aspecte asupra cărora Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat, Statul Român fiind sancționat pentru abuzurile săvârșite din această perspectivă.

Recurentul a arătat că, de la pronunțarea sentinței nr. 1501 din 8 octombrie 2008 de către Tribunalul București – secția a IV-a civilă, a fost lipsit de bunul său, deținut în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Față de argumentele expuse de Curtea Constituțională în decizia nr. 210/2014, a susținut că aplicarea legii civile de la momentul soluționării litigiului, 8 octombrie 2008, este de natură a întări claritatea și previzibilitatea noțiunii de legalitate.

Sub un alt aspect, criticile din recurs formulate de recurent s-au referit și la lipsa culpei sale procesuale față de pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, întrucât atragerea acesteia în proces s-a produs ca urmare a formulării cererii de revizuire împotriva unei hotărâri pronunțate într-un dosar în care aceasta a fost parte.

A menționat recurentul că această pârâtă a fost implicată în procedura derulată în baza Legii nr. 10/2001, fiind unitatea deținătoare a terenurilor, prin sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă stabilindu-i-se calitatea procesuală pasivă și fiind obligată la restituirea în natură a imobilelor.

Recurentul a arătat că nu a formulat pretenții bănești împotriva acestei pârâte, iar cheltuielile de judecată solicitate nu au fost dovedite, înscrisurile depuse fiind echivoce, contractul de asistență juridică având număr și dată diferite față de contractul de asistență juridică menționat în documentele de plată ale onorariului de avocat.

Prin motivele suplimentare de recurs depuse la 18 octombrie 2022, recurentul a susținut că decizia recurată reprezintă o naționalizare a bunurilor sale fără acordarea despăgubirilor, întrucât a fost deținătorul unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul său fiind înscris în cartea funciară, fiind plătite și impozitele aferente perioadei 6 decembrie 2010 – 4 martie 2019.

A apreciat că, în mod greșit instanțele de fond și apel au dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la emiterea dispoziției privind măsuri compensatorii în baza Legii nr. 165/2013, întrucât acestea erau obligate să judece cauza în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale C. proc. civ. de la 1865, conform aspectelor dezlegate prin decizia nr. 344A din 4 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, care are caracter obligatoriu.

Recurentul a solicitat anularea hotărârii recurate și a sentinței nr. 1289 din 5 octombrie 2021 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă și judecarea litigiului în baza deciziei nr. 344A din 4 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă și a Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor solicitate în baza acestui act normativ și a sentinței nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, să se constate că este deținătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că terenurile au fost preluate de stat fără titlu și că nu se află în culpă procesuală față de pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului, reprezentând speze de transport și onorarii de expert, în cuantum total de 10.000 euro și 3.950 RON.

Prin întâmpinarea depusă la 22 septembrie 2022, pârâta Școala Națională de Sănătate Publică a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul din perspectiva criticilor de nelegalitate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în baza cărora urmează a fi analizate criticile recurentului – reglementează ipotezele în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii presupune aplicarea unei norme generale cu nesocotirea existenței unei norme speciale, a unei norme care nu își găsește incidența în speță sau interpretarea greșită textului de lege corespunzător situației de fapt.

Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că nu pot fi primite motivele de recurs ce vizează modalitatea în care curtea de apel a interpretat principiul aplicării legii în timp la situația dedusă judecății, prin raportarea soluționării cererii de despăgubiri la dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar nu la regimul juridic al despăgubirilor care era în vigoare la momentul pronunțării sentinței nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă.

Principiul aplicării legii în timp presupune că legea civilă se aplică numai situațiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare.

Sediul materiei cu privire la aplicarea normei juridice în timp se află în art. 15 alin. (2) din Constituția România, conform căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", fiind inserat și în art. 1 din C. civ. de la 1864, care stipulează că legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

Reținând acest cadru de reglementare, precum și circumstanțele particulare ale cauzei, în prezenta cauză era necesar să se observe succesiunea legilor în timp ivită pe parcursul judecății, acest aspect implicând stabilirea actului normativ incident, printr-o analiză raportată la principiul neretroactivității legii civile noi și la principiul aplicării imediate a acesteia.

Exercitând controlul de legalitate asupra deciziei recurate, din perspectiva aplicării acestor considerente teoretice și a principiilor de drept enunțate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a stabilit că cererea de despăgubiri a recurentului se impune a fi soluționată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013, iar nu la cele ale Legii nr. 247/2005, astfel cum a solicitat recurentul.

Litigiul cu privire la care recurentul a promovat cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a fost înregistrat, inițial, pe rolul primei instanțe învestite în anul 2002.

Obiectul cererii deduse astfel judecății a vizat acțiunea reclamantei D. - continuată de recurentul A. - prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, str. x, și acordarea despăgubirilor aferente construcției demolate, fiind formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Această cauză a parcurs două cicluri procesuale (ca urmare a casării sentinței primei instanțe și trimiterii spre rejudecare, prin invalidarea, de către curtea de apel, a soluției tribunalului de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă), în rejudecare, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2006.

Prin sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. x/2006 – obiect al cererii de revizuire formulate de recurent - Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Sănătății Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, pârâta fiind obligată să restituie în natură reclamantului suprafețele de teren de 236,81 mp și de 307,28 mp, identificate prin raportul de expertiză realizat de expertul B., și să îi plătească suma de 2.686.309,35 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul nerestituit și suma de 185.655,16 RON, pentru construcțiile demolate.

Împotriva acestei sentințe părțile au exercitat căile de atac prevăzute de lege, hotărârea fiind schimbată în parte prin decizia nr. 436 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, prin primarul general, pe capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru construcțiile demolate și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, pe acest capăt de cerere, cauza fiind trimisă, spre rejudecare tribunalului, în ceea ce privește petitul având ca obiect plata contravalorii construcțiilor demolate și fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Decizia nr. 436 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost casată în parte prin decizia nr. 2035 din 24 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală, sentința civilă nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București fiind desființată în parte, în ceea ce privește plata despăgubirilor aferente terenului, obligația de plată a acestora fiind stabilită în sarcina pârâtului Municipiul București, despre care s-a reținut că l-a preluat de la recurent și l-a deținut în numele statului.

În rejudecare, prin sentința nr. 1656 din 5 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să plătească recurentului despăgubiri în valoare de 2.686.309,35 RON, aferente terenului nerestituit, respectiv de 185.655,16 RON, pentru construcțiile demolate.

Cererea de revizuire a sentinței nr. 1501 din 8 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 16 octombrie 2017 și a vizat anularea în parte a hotărârii, cu privire la obligația pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar de a restitui în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de teren de 236,81 mp și de 307,28 mp, identificate în raportul de expertiză întocmit de expertul B., situate în București, str. x (în prezent nr. 35), și obligării acesteia la plata despăgubirilor aferente acestor suprafețe de teren imposibil de restituit în natură.

Considerentul care a stat la baza formulării cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a constat în relevarea unei situații juridice noi a terenurilor în privința cărora, prin sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București s-a dispus restituirea în natură, anume imposibilitatea întrebuințării acestora potrivit destinației, având în vedere faptul că sunt afectate de rețele de electricitate și că nu au deschidere la calea publică.

Cererea de revizuire a fost admisă prin decizia nr. 344A din 4 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, sentința nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă fiind anulată în parte, în ceea ce privește dispoziția privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafețelor de teren menționate, cauza fiind trimisă tribunalului pentru rejudecarea parțială a aspectelor pentru care a fost anulată sentința și pentru a se stabili tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățit recurentul în baza Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, prin sentința nr. 1289 din 5 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în urma administrării unui probatoriu adecvat și constatându-se că terenurile nu pot fi restituite în natură, fiind afectate de rețele publice de electricitate, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele în suprafață de 307,28 mp și de 236,81 mp, situate în București, str. x (în prezent nr. 35 A și 35B), urmând a fi parcursă, de către recurent, procedura prevăzută de art. 21 din actul normativ menționat. În rest, cererea de revizuire a fost respinsă, ca neîntemeiată, revizuentul fiind obligat să plătească pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar București suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Sentința a fost menținută prin decizia nr. 859A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, obiect al recursului pendinte.

Raportând aspectele expuse la criticile invocate în recurs, ce vizează modalitatea interpretării principiului aplicării legii în timp, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului, că, soluția adoptată de instanța de apel este corectă.

În esență, formularea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. implică analiza existenței unor împrejurări (înscrisuri) care, nefiind cunoscute la data soluționării litigiului, nu au putut fi verificate de instanța de judecată, iar acest aspect a condus la săvârșirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate.

Or, tocmai aceasta este ipoteza incidentă în speță, hotărârea prin care s-a dispus, inițial, restituirea în natură a terenurilor solicitate prin acțiunea dedusă judecății în anul 2002 fiind anulată în parte, dispunându-se acordarea despăgubirilor aferente, întrucât s-a constatat, ca urmare a administrării unui probatoriu adecvat (expertize, adrese la instituții abilitate), imposibilitatea retrocedării, pe motiv că nu pot fi utilizate potrivit destinației avute, fiind afectate de rețele electrice subterane și nefiind prevăzute cu ieșire la calea publică.

Astfel, o dezlegare a fondului cauzei (care a vizat, inițial, conform acțiunii civile deduse judecății în anul 2002 – retrocedarea imobilelor și, ulterior, potrivit cererii de revizuire - acordarea măsurilor reparatorii în echivalent), a fost pronunțată în anul 2019, prin decizia de casare nr. 344A din 4 martie a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, prin care s-a reținut, cu efect obligatoriu, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., că terenurile sunt afectate de construcții, trotuar de protecție, zonă de rețele edilitare și spațiu verde și că nu pot fi restituite în natură, cauza fiind trimisă pentru rejudecarea căii extraordinare de atac în ceea ce privește această dispoziție.

Or, de la momentul promovării acțiunii civile, în anul 2002, până la cel al introducerii cererii de revizuire și al tranșării chestiunii de drept ce a determinat formularea acesteia prin decizia pronunțată în anul 2019, cadrul legislativ în materia legilor de reparație a suferit modificări, ulterior anulării sentinței civile nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului București intrând în vigoare Legea nr. 165/2013, act normativ ce a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire sau al acordării despăgubirilor prevăzut în Legea nr. 10/2001 și în Legea nr. 247/2005, fiind reglementate termene prin care să se impună unităților notificate soluționarea, pe cât posibil, a sesizărilor în această fază prealabilă, fără a mai fi necesară declanșarea procedurii judiciare.

Ca atare, momentul pronunțării deciziei nr. 344A din 4 martie 2019 de către Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă este referința ce se impune a fi luată în considerare la stabilirea normelor de drept material aplicabile situației juridice deduse judecății, întrucât la acest moment a fost recunoscut dreptul recurentului la despăgubiri pentru terenurile imposibil de restituit în natură, drept examinat efectiv de către instanța de judecată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac formulate de către recurent împotriva unei hotărâri care, în prezent, nu mai are caracter definitiv.

Raționamentul expus este susținut de prevederile legale inserate de legiuitor în Legea nr. 165/2013, la art. 4 stabilindu-se că "Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Cum cererea recurentului de acordare a despăgubirilor este pendinte la acest moment, dosarul de despăgubire nefiind soluționat definitiv la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul că o dispoziție asupra măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenurile imposibil de restituit în natură nu a fost emisă, în cauză sunt incidente dispozițiile acestui act normativ, întrucât legea civilă se aplică pentru viitor, situațiilor juridice care iau naștere după intrarea ei în vigoare.

În acest sens este corectă referirea curții de apel la decizia nr. 80/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea art. 4 din Legea nr. 165/2013, s-a reținut că, "dată fiind situația juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr. 165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii."

Cu privire la distincția dintre situații juridice încheiate și situații juridice în curs de desfășurare (facta praeterita, facta pendentia și facta futura, ca și criteriu pentru determinarea limitelor de acțiune în timp a normelor juridice succesive) s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 287/2004, în verificarea constituționalității dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 în raport de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, reținând că, "legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi."

În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, statuând că, "Deși se presupune în general că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte în momentul în care acestea intră în vigoare, nu se întâmplă același lucru cu normele de drept substanțial. Astfel, în vederea garantării respectării principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, acestea din urmă trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect." (cauza T-24/07 ThyssenKrupp Stainless AG împotriva Comisiei Comunităților Europene).

Or, reținând că prin normele reglementate prin art. 4 din Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut în mod expres că acestea se aplică cererilor aflate în curs de soluționare la data intrării lor în vigoare - facta pendentia - fiind rezolvat, astfel, conflictul de legi de drept substanțial în timp, Înalta Curte nu poate reține existența în cauză a unui abuz de drept sau a unei instabilități juridice, astfel cum a susținut recurentul.

În acest context, nu poate constata nici că recurentul a fost lipsit de bunul său, în înțelesul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât acesta a obținut o rezolvare favorabilă a cererii de revizuire formulate, iar prin parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 165/2013 va obține despăgubirile la care s-a stabilit, irevocabil, că este îndreptățit, în situația particulară a imposibilității obiective de restituire a imobilelor în natură.

Înalta Curte nu va reține nici critica recurentului ce vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate.

În speță, este de observat că, prin acțiunea inițială de învestire a instanței de judecată, formulată de autoarea recurentului în anul 2002 și continuată de acesta, pretențiile de restituire în natură a terenurilor preluate abuziv de stat au fost promovate în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București.

Ulterior, cu ocazia rejudecării de către Tribunalul București a cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual - rejudecare dispusă prin decizia nr. 1335A din 20 septembrie 2005 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a constatării admisibilității acțiunii civile formulate în baza Legii nr. 10/2001 - la termenul de judecată din 31 mai 2006, la solicitarea recurentului, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și a Ministerului Sănătății, iar la termenul din 28 iunie 2006, în aceleași condiții, citarea, în aceeași calitate, a pârâtului Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare în Sănătate (fostă Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar și actual Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate), deținătorul imobilului preluat de stat.

Prin încheierea din 21 martie 2007, Tribunalul București – secția a V-a civilă a respins, ce neîntemeiată, excepția inadmisibilității schimbării cadrului procesual, invocată de pârâta Școala Națională de Sănătate Publică și Management în Domeniul Sanitar, reținând că cererea recurentului privind introducerea acestei părți în judecată a fost formulată în termenul procedural, ca urmare a solicitării instanței de a se preciza cadrul procesual și temeiul de drept.

Dosarul a fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 1501 din 8 octombrie 2008 a Tribunalul București – secția a V-a civilă, acțiunea formulată de reclamanta D., continuată de recurent, modificată și completată, fiind admisă în raport cu pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar.

Ca urmare a soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulate de recurent împotriva acestei sentințe, prin decizia nr. 626 din 16 martie 2018 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, recurentul a fost obligat la plata, către pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management Sanitar și Perfecționare în Domeniul Sanitar, a sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 344 din 4 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat împotriva deciziei nr. 626 din 16 martie 2018 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, a admis cererea de revizuire și a dispus anularea în parte a sentinței civile nr. 1501 din 8 octombrie 2008 pronunțate de Tribunalul București, cu privire la restituirea în natură a imobilelor, a trimis cauza tribunalului pentru rejudecarea parțială asupra acestui aspect, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În rejudecare, după anularea în parte a sentinței civile nr. 1501 din 8 octombrie 2008, prin sentința nr. 1289 din 5 octombrie 2021, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de recurent în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Școala Națională de Sănătate Publică, Management. A dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de acordare a măsurilor compensatorii pentru terenurile preluate abuziv. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, recurentul fiind obligat la plata către pârâta Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar a sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală a părții responsabile de declanșarea procesului, aceasta putând fi obligată să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de partea care l-a câștigat.

Astfel, dreptul la acordarea cheltuie