ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2192/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iulie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și Municipiul București, prin Primarul general, au solicitat a se constata că a intervenit accesiunea imobiliară artificială a construcției edificată de reclamanți cu materialele pârâților C. și F., pe terenul în suprafață de 98 mp, situat în București. Str. x.

Prin sentința civilă nr. 201 din 15 ianuarie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și Municipiul București, prin Primarul general, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 351 din 8 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și Municipiul București, prin Primarul general, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 123 din 4 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 351 din 8 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 123 din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a menținut interpretările eronate ale instanței de fond, în sensul că edificarea clădirii cu materialele altuia conferă proprietarului materialelor doar dreptul la despăgubiri, nu și dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială, contrar dispozițiilor art. 577 C. civ.

Ulterior expunerii situației de fapt, arată că sunt incidente dispozițiile art. 557, art. 577 și art. 579 C. civ., imobilul construcție fiind realizat de recurenții reclamanți, proprietari ai terenului, cu materialele intimaților pârâți, iar dreptul de proprietate asupra construcției s-a născut din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării acesteia.

Învederează că accesiunea imobiliară artificială trebuie constatată de instanță, în condiții de contradictorialitate cu cei care pot pretinde vreun drept de proprietate, respectiv foștii proprietari ori Municipiul București, acesta având dreptul de proprietate în raza administrativ teritorială, drept de administrare, de emitere a autorizațiilor privind construcțiile și de supraveghere a lucrărilor prin instituțiile locale.

Învederează că instanța de apel a interpretat eronat normele de drept material, dispozițiile art. 577 C. civ., dispozițiile Legii nr. 50/1991 referitoare la recepționarea lucrărilor și a aplicat greșit dispozițiile Deciziei RIL nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială. Cu privire la decizia pronunțată în recursul în interesul legii, arată că aceasta se referă la impedimentele în obținerea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială în cazul edificării construcției cu materiale proprii, însă, în speță, construcția a fost realizată cu materialele altora.

Arată că au chemat în judecată pe pârâții C. și F. în calitatea acestora de foști proprietari, nu de proprietari ai materialelor de construcție.

Susțin că, în mod eronat, instanța de apel reține că nu se regăsește în speță un veritabil caz de accesiune și arată că nu poate fi vorba de o conduită ilicită prin eludarea sau încercarea de eludare a normelor referitoare la autorizare și disciplina în construcții, fiind de bună credință.

Afirmă că s-au adresat instanței de judecată întrucât nu au reușit realizarea recepției finale a clădirii, însă toate lucrările au fost realizate în baza autorizației de construire ale cărei limite nu au fost depășite.

Intimații nu au depus întâmpinări în cauză.

Prin rezoluția din 15 septembrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 10 noiembrie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul recurenților-reclamanți A. și B. a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, interpretarea eronată și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 577 C. civ., Legea nr. 50/1991 referitoare la recepționarea lucrărilor și a dispozițiilor Deciziei RIL nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială, sens în care învederează că imobilul construcție a fost realizat de recurenții reclamanți, proprietari ai terenului, cu materialele intimaților pârâți, iar dreptul de proprietate asupra construcției s-a născut din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării acesteia.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Pentru a verifica în ce măsură aplicarea dispozițiilor legale incidente a fost realizată în mod judicios de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază necesar a expune situația de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de instanțele de fond, ce nu mai poate fi repusă în discuție în calea de atac a recursului care vizează aspecte de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/22.06.1993 de Notariatul de Stat al Sectorului 3, încheiat între G., H. și D., în calitate de vânzători, și A., I. și F., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 98 m.p. și construcția aflată pe acesta, formată din două camere și mansardă, situat în București strada x nr. 51 fostă str. x nr. 51(fost 41), în cote de 2/4 A., 1/4 I. și 1/4 F..

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x de BNP J. la 9 aprilie 2009, numiții I. și K. au vândut fratelui, respectiv cumnatului lor, F., căsătorit cu C., dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/4 din imobilul situat în București strada x nr. 51C, sector 3 având număr cadastral x, înscris în CFNI nr. x, compus din teren în suprafață de 98 mp și construcție compusă din două camere și mansardă (bucătărie, debara și marchiză cf. cadastru) cu o suprafață construită la sol de 37,00 mp și suprafață utilă de 29,07mp.

Potrivit contractului de donație autentificat sub nr. x de BNP L. la 30 octombrie 2012, numiții F. și C. au donat reclamanților din prezenta cauză, soții A. și B., ca bun comun, cota parte de 1/4 și respectiv cota parte de 1/4, în total cota parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București strada x nr. 51C, compus din teren în suprafață de 98 mp din acte și 99 mp din măsurători cadastrale, cu număr cadastral x(număr cadastral vechi x) și construcția cu destinația de locuință formată din două camere, bucătărie, debara, marchiză cu o suprafață construită la sol de 37 mp și suprafață utilă de 29,07 mp, cu număr cadastral x.

Din înscrisurile redate mai sus rezultă că reclamanții A. și B. sunt unicii proprietari ai imobilului situat în București, strada x nr. 51C, compus din teren în suprafață de 98 mp din acte și 99 mp din măsurători cadastrale, cu număr cadastral x(număr cadastral vechi x) și construcția cu destinația de locuință formată din două camere, bucătărie, debara, marchiză cu o suprafață construită la sol de 37 mp și suprafață utilă de 29,07 mp, cu număr cadastral de x.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic judiciar ing. M. s-a reținut, cu privire la identificarea terenului situat pe strada x nr. 51 C, că terenul aferent incintei situată la adresa menționată este înscris în cartea funciară nr. x București, sectorul 3 cu o suprafață totală măsurată de 99 mp având ca proprietari pe A. și B..

Potrivit autorizației de construire nr. 722 eliberată de Primăria Sectorului 3 la 4 iulie 2014, ca urmare a cererii adresate de reclamanții A. și B. a fost autorizată executarea lucrărilor de construire pentru imobilul categoria de importanță "C" situat în București strada x nr. 51C, lucrări constând în consolidarea, extinderea și supraetajarea imobilului existent, regim de înălțime rezultat P+1E, Sc=57,00 mp, Scd=114,00mp, Hmax=9,30mp.

Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor art. 577 C. civ., art. 37 din Legea nr. 50/1991 și Deciziei RIL nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială, Înalta Curte constată că, în mod just, instanța de apel a aplicat și interpretat prevederile legale incidente, considerând că, în realitate, reclamanții tind a obține pronunțarea unei hotărâri judecătorești privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială de către instanțele judecătorești, în condiții de eludare a normelor privind autorizarea și disciplina în construcții emise de către legiuitor, spre a se intabula ulterior titlul astfel obținut în cartea funciară – contrar prevederilor art. 37 alin. (5) și art. 6 din Legea nr. 50/1991 (coroborat cu art. 577 alin. (2) teza ultimă din C. civ. și art. 580 C. civ.) care, în mod expres, dispun că "nu se consideră finalizate " și deci nu pot fi intabulate, construcțiile edificate care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor.

Înalta Curte are în vedere că obiectul dedus judecății primei instanțe prin cererea principală îl constituie constatarea accesiunii imobiliare artificiale a construcției edificate de reclamanți, în baza autorizației de construcție nr. x/04.07.2014, cu materialele pârâților F. și C., pe terenul în suprafață de 98 mp, situat în București. Str. x, sector 3 și pentru care nu au putut obține procesul-verbal de recepție.

Potrivit art. 577 alin. (2) C. civ. " Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel."

Recurenții susțin că dispozițiile legale precitate au fost aplicate greșit de instanța de apel care a dat eficiență deciziei RIL nr. 13/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât această decizie se referă la impedimentele în obținerea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială în cazul edificării construcției cu materiale proprii, însă, în speță, construcția a fost realizată cu materialele altora.

Se constată că instanța de apel, în adoptarea soluției pronunțate, s-a raportat la temeiurile de drept indicate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și la probatoriul administrat, reținând că, în lipsa procesului-verbal de terminare a lucrărilor, reclamanții, în calitate de proprietari ai terenului pe care au edificat construcția, nu pot obține pe cale judiciară recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției.

Curtea de apel a argumentat că aceasta este și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 13/2019.

Referitor la susținerea reclamanților potrivit căreia această decizie nu se aplică întrucât s-a invocat ridicarea construcției cu materialele pârâților, instanța de apel a reținut că este esențial a se stabili caracterul licit al construirii, respectiv respectarea autorizației de construire, fiind fără relevanță faptul că materialele utilizate la edificarea construcției ar aparține proprietarului terenului care construiește sau unui terț întrucât, în ambele situații, există îndatorirea de respectare a dispozițiilor din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

Se reține că, prin Decizia nr. 13 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

În înlăturarea criticii potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat greșit această decizie, dar și dispozițiile de drept material ale Legii nr. 50/1991 și art. 577 C. civ., instanța de recurs reține că obligativitatea procesului-verbal de recepție, drept cerință pentru intabulare, rezultă, fără dubiu, din prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, care impun existența certificatului de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și existența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ambele acte presupunând, în mod logic, preexistența autorizației de construire.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în cazul acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.

Astfel, în lipsa procesului-verbal de recepție a lucrărilor, dreptul de proprietate asupra construcției nu ar putea fi recunoscut de autoritățile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcției în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară, neavând, în consecință, nici posibilitatea de a dispune de acest drept, concluzia care se impune este aceea că prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcției titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă și să înfrângă legitimitatea refuzului autorităților printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecința eludării dispozițiilor legale imperative care impun obligația de a obține autorizația de construire.

Potrivit art. 580 C. civ. (1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desființarea acesteia și nici la restituirea materialelor întrebuințate.(2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă cu evidență că, în ipoteza realizării unei lucrări cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului, iar proprietarul materialelor are dreptul doar la contravaloarea materialelor și repararea prejudiciilor cauzate.

Din această perspectivă, în mod corect a reținut instanța de apel că edificarea unei construcții cu materialele altuia naște efecte în ceee ce privește modalitatea de despăgubire a persoanei prejudiciate, iar nu în ceea ce privește obținerea dreptului de proprietate, subliniind că diferența dintre edificarea lucrării cu materialele proprietarului imobilului și edificarea cu materialele unui terț produce consecințe numai în planul despăgubirii terțului, iar nu sub aspectul modalității în care se recunoaște dreptul de proprietate în favoarea proprietarului imobilului.

Recurenții au susținut că pârâții au fost chemați în judecată nu în calitate de proprietari ai materialelor încorporate în construcție, ci în calitate de vânzători ai imobilului, proprietari anteriori cărora să li se opună recunoașterea accesiunii, însă această împrejurare este nerelevantă față de dezlegarea corectă dată de instanța de apel chestiunii litigioase, în sensul că în cauză se tinde la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de constatare a dreptului de proprietate asupra unei construcții edificate cu nerespectarea normelor privind autorizarea și disciplina în construcții.

În acest punct al analizei se cuvine a fi reamintit că și dispozițiile art. 577 alin. (2) C. civ. prevăd că dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, atunci când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia.

Astfel, critica recurenților privind reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că edificarea clădirii cu materialele altuia conferă proprietarului materialelor doar dreptul la despăgubiri, nu și dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială pentru proprietarul terenului, contrar dispozițiilor art. 577 C. civ., nu poate fi primită.

După cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 13 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dreptul de a construi este o prerogativă a dreptului de proprietate, care face parte din dreptul de dispoziție materială asupra imobilului, supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului și a urbanismului, astfel încât, cu prilejul dovedirii faptului edificării, ce stă la baza prezumției de proprietate, trebuie dovedită și respectarea tuturor condițiilor legale privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcții.

În consecință, cum dreptul de proprietate se poate recunoaște în favoarea recurenților doar în condițiile respectării tuturor dispozițiilor legale în materia disciplinei în construcții, susținerile acestora grefate exclusiv pe teza dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune în condițiile edificării construcției cu materialele pârâților nu prezintă relevanță, instanța de apel stabilind, în mod corect, că nu poate opera prezumția de proprietate în planul dispozițiilor art. 577 C. civ., din perspectiva aplicării deciziei pronunțate în recurs în interesul legii la situația particulară dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 123A din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 123A din 4 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.