ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1888/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 8 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Borcea, B., S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu D. și E., obligarea pârâtei Comuna Borcea, prin primar, să-i plătească suma de 2.549.630 RON, cu titlu de daune, dovedite în temeiul răspunderii civile contractuale; pe calea unei acțiuni oblice, în raport de calitatea reclamantei de creditor al Comunei Borcea, obligarea, în solidar, a pârâților S.C. C. S.R.L., E. și B. să-i plătească Comunei Borcea suma de 2.549.630 RON, astfel încât reclamanta să-și poată valorifica efectiv creanța pe care o deține împotriva Comunei Borcea.

În subsidiar, față de capetele I și II din acțiune, în ipoteza în care acestea vor fi respinse, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților S.C. C. S.R.L. și E. să-i plătească suma de 2.549.630 RON, cu titlu de prejudiciu, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin sentința nr. 519 din 20 aprilie 2016, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocate de pârâți și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Călărași – secția civilă la 27 iulie 2016, sub nr. x/2015.

La termenul din 2 noiembrie 2016, reclamanta a precizat că nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru, în cuantum de 20.137 RON pentru capătul doi de cerere și de 29.102 RON pentru capătul trei de cerere, astfel cum s-a pus în vedere la termenul din 14 septembrie 2016, și a solicitat să se dispună măsurile legale, respectiv anularea, ca insuficient timbrat, a capătului doi de cerere și, ca netimbrat, a capătului trei de cerere, arătând ca instanța rămâne învestită doar cu primul capăt de cerere formulat împotriva pârâtei Comuna Borcea, prin primar.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2016, tribunalul a admis excepțiile invocate și a dispus anularea, ca insuficient timbrat, a capătului doi de cerere și a anulat, ca netimbrat capătul trei de cerere.

Instanța de reținut că, în cauză, calitatea de pârâtă aparține Comunei Borcea, prin Primar, și a dispus rectificarea citativului, în sensul scoaterii pârâților B., S.C. C. S.R.L. și E..

Prin sentința nr. 950 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Călărași – secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Comuna Borcea, prin Primar; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 279.907,1 RON.

Prin încheierea nr. 14A din 23 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus înaintarea soluționării apelului către secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, în raport de dispozițiile art. 8 aln. 2 din legea contenciosului administrativ cu privire la competența de soluționare a pretențiilor decurgând din executarea contractelor cu caracter administrativ.

Prin încheierea din 27 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie a aceleiași instanțe; a constatat ivit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

Prin decizia nr. 115 din 16 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia nr. 275A din 17 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Primăria Comunei Borcea împotriva sentinței nr. 950 din 23 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Călărași – secția civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 212.903,60 RON, reprezentând beneficiu nerealizat urmare imposibilității cultivării terenului cu o cultură de porumb; a păstrat dispoziția sentinței privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a prejudiciului în sumă de 67.003,50 RON, reprezentând redevență aferentă unei perioade de trei luni; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 950 din 23 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Călărași – secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Comunei Borcea, prin Primar.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorilor materiale din decizia civilă nr. 275 A din 17 februarie 2020, în sensul că a stabilit că denumirea apelantei-pârâtei este Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Borcea, reprezentată prin Primar, și nu Primăria comunei Borcea, cum din eroare s-a consemnat; la pagina 17, paragraf 2 din decizie se va menționa data contractului de concesiune ca fiind 15.04.2015, și nu 14.05.2015, cum din eroare s-a redactat; data pronunțării deciziei civile nr. 275 A este 17.02.2021 și nu 17.02.2020, cum din eroare s-a consemnat în practicaua deciziei. Din oficiu a dispus îndreptarea erorii materiale din încheierea de dezbateri de la 13.01.2021, în sensul că data încheierii de dezbateri este 13.01.2021 și nu 13.01.2020, cum din eroare s-a consemnat în practica.

Împotriva deciziei nr. 275A din 17 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin cererea de recurs, recurenta a susținut că motivele de nelegalitate vizează doar aspecte legate de întinderea prejudiciului, iar nu de existența acestuia.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel, cu referire la prima componentă a prejudiciului, a reținut dreptul/vocația sa la beneficiul nerealizat, însă a respins pretenția în valoare de 212.903 RON, stabilită de expertul F., ce reprezenta câștigul/profitul nerealizat urmare imposibilității de cultivare a terenului cu o cultură de porumb, motivat de faptul că nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat ce a fost încheiat contractul de concesiune, 15.04.2015, solicitând plăți compensatorii de la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) la 11.06.2015, ulterior perioadei de însămânțare a culturii de porumb (aprilie-mai).

A susținut că raționamentul instanței de apel este contradictoriu, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, a reținut că partea adversă nu și-a respectat, la 15.04.2015, obligația de a preda suprafața de teren ce face obiectul contractului într-o stare adecvată exploatării, reclamanta neavând acces la teren în perioada aprilie- iulie 2015 iar, pe de altă parte, a constatat că recurenta nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat încheierii contractului de concesiune, 15.04.2015.

A arătat că nepredarea terenului liber de sarcini de către partea adversă atestă imposibilitatea efectuării demersurilor în vederea cultivării de către reclamantă. A susținut că instanța de apel a pierdut din vedere faptul că părțile nu puteau ridica cultura terțului de pe teren, o asemenea faptă fiind de natură să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere.

Recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel se bazează pe o greșită interpretare și aplicare a normelor ce reglementează aprobarea schemelor de plăți care se aplicau în agricultură în perioada 2015-2020, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 3/2015 și Ordinului nr. 619/2015, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că, prin cererea unică de plată din 2015, înregistrată la APIA la 11.06.2015, terenul care a format obiectul concesiunii a fost declarat necultivat, spre deosebire de anul următor 2016, iar cererea unică de plată se înregistrează la APIA într-o anumită perioadă prestabilită, ulterioară perioadei de însămânțare, în raport de lucrările efectuate anterior depunerii cererii.

În opoziție cu reținerile instanței de apel, date fiind dispozițiile O.U.G. nr. 3/2015 și ale Ordinului nr. 619/2015, omise în apel, a arătat că, dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv în aprilie 2015, ar fi avut posibilitatea însămânțării în aprilie-mai 2015, posibilitatea declarării la APIA ca teren cultivat în termenul instituit de lege, iunie 2015, și a obținerii subvenției aferente terenului cultivat, prin decizia emisă în anul următor, 2016, precum și posibilitatea obținerii de profit după recoltarea culturii de porumb, independent de cererea unică de plată.

A menționat că hotărârea instanței de apel nu se grefează pe dispozițiile art. 1385 C. civ., potrivit căruia, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului, despăgubirile trebuie să cuprindă, alături de pierderea efectiv suferită, câștigul sau beneficiul nerealizat, respectiv câștigul care în condiții obișnuite ar fi putut să fie realizat.

A susținut că certitudinea beneficiului nerealizat a fost probată, la fel și evaluarea pertinentă a beneficiului nerealizat care s-a făcut pe bază de înscrisuri, urmare administrării probei cu expertiză. Astfel cum rezultă din adresa emisă de APIA - Centrul Județean Ialomița nr. 1147/14.02.2020, la nivelul anului 2015, recurenta avea drept de folosință/exploatare nu doar cu privire la suprafața de 436,5066 ha, menționată în contractul de concesiune nr. x/2015, ci și cu privire la suprafața de 1.312,5068 ha, loturile fiind învecinate.

A apreciat ca fiind nelegală soluția instanței de apel, în sensul admiterii apelului principal formulat de partea adversă și de a nu acorda reclamantei beneficiul nerealizat, solicitat ca urmare a pierderii anului agricol 2015, astfel cum a fost determinat de către expertul F. la valoarea de 212.903 RON (valoarea producției nete nerealizate și valoarea subvenției APIA neîncasate în anul 2015).

Referitor la prejudiciu, a arătat că instanța de apel a reținut că redevența ce trebuie restituită recurentei este corespunzătoare celor trei luni în care aceasta a fost lipsită de folosința terenului, iar această soluție a curții se bazează pe aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1516, art. 1385 și art. 1531 și următ. C. civ.

Deși instanța de apel a reținut că partea adversă nu și-a respectat obligația de predare a terenului, a limitat paguba efectiv suferită de recurentă la contravaloarea folosinței terenului nepredat achitată în avans prin ordin de plată, nesocotind caracterul esențial, determinant, atât al obligației de predare a terenului, cât și al termenului în care aceasta obligație trebuia realizată, cu toate consecințele vătămătoare care au rezultat.

A arătat că, astfel, patrimoniul recurentei s-a diminuat cu suma de 191.094 RON, reprezentând redevența aferentă anului 2015, achitată în avans, înainte de exploatarea terenului.

Reducerea sumei pretinse, urmare a faptului că terțul și-a ridicat cultura treptat, până la finalul lunii august 2018, nu se justifică în condițiile în care nu s-au acoperit efectele negative cauzate prin nepredarea terenului la timp (pierderea culturii de porumb). A susținut că eliberarea terenului de către fostul concesionar nu semnifică valorificarea/exploatarea terenului de către recurentă, întrucât cultura de porumb nu mai putea fi realizată la acel moment, dovadă în acest sens fiind declarația APIA care atestă că terenul a fost declarat ca nefiind cultivat la nivelul anului 2015. Redevența reprezintă prețul exploatării terenului iar exploatarea în scopul de atragere de foloase și profit nu a fost posibilă din culpa părții adverse.

Sub acest aspect, recurenta a susținut și nelegalitatea soluției instanței de apel ce a vizat respingerea apelului incident formulat și stabilirea prejudiciului la suma de 67.003,50 RON, reprezentând redevența aferentă pentru trei luni.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la 9 noiembrie 2021, sub nr. x/2015, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 18 martie 2022, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 iunie 2022, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 13 octombrie 2022 pentru soluționarea acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esență, litigiul poartă asupra acțiunii în pretenții prin care reclamanta solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul constând în pierderea efectivă reprezentată de redevența achitată în avans pe un an de zile și beneficiul nerealizat (lucrum cessans) reprezentat de profitul net ce l-ar fi obținut în urma cultivării cu porumb a suprafeței de teren de 436,5068 ha.

Invocă în acest sens răspunderea civilă contractuală a pârâtei care nu și-a îndeplinit obligația de a preda la termen terenul agricol concesionat reclamantei, consecința fiind aceea că reclamanta nu a putut obține veniturile preconizate din exploatarea acestuia în anul agricol 2015, dat fiind faptul că însămânțarea cu porumb trebuia făcută în intervalul de timp în care nu a avut acces la teren.

Instanța de apel a reținut, cu referire la situația de fapt a cărei reevaluare nu mai este posibilă în recurs, că prin contractul de concesiune nr. x/15.04.2015 pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Borcea, reprezentată prin Primar a concesionat reclamantei suprafața de teren 436,5068 ha, reclamanta având obligația a achita pentru terenul concesionat o redevență anuală de 268.015 RON, la aceeași dată fiind încheiat și procesul-verbal de predare primire în cuprinsul căruia s-a menționat că s-a procedat la predarea terenului de 436,5068 ha ce face obiectul contractului de concesiune.

La data de 29 mai 2015 o comisie formată din trei persoane din cadrul pârâtei și reprezentantul reclamantei s-au deplasat în teren și au constatat că suprafața ce face obiectul contractului de concesiune este ocupată abuziv de fostul concesionar și că pe întreaga suprafață este realizată o cultură de toamnă, fiind încheiat în acest sens procesul-verbal de constatare din 29.05.2015.

Instanța de apel a constatat nerespectarea de către pârâtă a obligației, asumate prin contractul de concesiune, de a preda suprafața de teren ce face obiectul contractului în starea de a putea fi exploatat de către reclamantă. Referitor la întinderea prejudiciului, s-a reținut că reclamanta a fost lipsită de folosința terenului concesionat trei luni (mai, iunie, iulie), dat fiind faptul că însăși reclamanta a recunoscut că a cultivat cu lucernă acest teren la începutul lunii august, astfel că nu avea obligația de a plăti pârâtei redevența pentru aceste trei luni.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilității cultivării terenului cu o cultură de porumb evaluat la suma de 212.903,6 RON, instanța de apel a apreciat că pârâta nu datorează această sumă, cu motivarea în sensul că reclamanta nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat ce a fost încheiat contractul de concesiune, 15.04.2015, aceasta solicitând plăți compensatorii de la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) în data de 11.06.2015, deci ulterior perioadei afectate însămânțării culturii de porumb (aprilie-mai). În consecință, chiar dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, reclamanta nu ar fi îndreptățită să solicite venitul net (profitul) pe care l-ar fi obținut pe suprafața de 436,5068 ha pe perioada unui an agricol raportat la o cultură de porumb boabe, respectiv suma de 212.903,6 RON.

Curtea a respins solicitarea formulată prin apelul incident de către reclamantă privind restituirea totală a redevenței aferente anului 2015, considerând că redevența are semnificația unei chirii pe care concesionarul o achită concedentului pentru folosința terenului concesionat, folosință de care reclamantă a fost lipsită numai trei luni. Compromiterea unei eventuale culturi de porumb ca urmare a imposibilității însămânțării terenului concesionat în perioada anului propice asigurării acestei culturi (aprilie-mai) nu poate exonera reclamanta de la plata redevenței corespunzătoare perioadei în care a folosit terenul, ci cel mult, îi poate conferi dreptul la despăgubiri pentru pierderea suferită, în măsura în care se va face vreo dovadă în acest sens.

Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea conține motive contradictorii în sensul că, pe de o parte instanța reține că partea adversă nu și-a respectat, la 15.04.2015, obligația de a preda suprafața de teren ce face obiectul contractului într-o stare adecvată exploatării, astfel că nu a avut acces la teren în perioada aprilie- iulie 2015 iar, pe de altă parte, i-a reproșat că nu a făcut demersurile necesare pentru a putea cultiva terenul imediat încheierii contractului de concesiune, 15.04.2015.

A arătat că nepredarea terenului liber de sarcini de către partea adversă a determinat imposibilitatea efectuării demersurilor în vederea cultivării lui, întrucât nu ar fi putut desființa cultura terțului de pe teren, o asemenea faptă constituind infracțiunea de distrugere.

Critica este nefondată. Astfel, dispozițiile unei hotărâri sunt contradictorii atunci când, pe de o parte, tind la admiterea solicitării, iar pe de altă parte duc la o soluție de respingere, una dintre motivări fiind contrară și soluției pronunțate.

În cauză nu poate fi reținută o astfel de circumstanță, întrucât cele două considerente vizează raționamente juridice distincte. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut că nerespectarea obligației contractuale de către concedent a avut ca efect imposibilitatea de acces la teren în vederea cultivării, aceasta fiind fapta ce a declanșat răspunderea contractuală.

Pe de altă parte, reținerea împrejurării că nu ar fi făcut demersuri la APIA în vedere cultivării terenului, a fost făcută în contextul în care instanța de apel analiza dovedirea prejudiciului pretins de reclamantă din perspectiva caracterului cert al beneficiului nerealizat.

Prin urmare, fiind analizate condiții distincte ale răspunderii civile contractuale, nu se poate reține caracterul contradictoriu al considerentelor, care nu tratează aceeași împrejurare în mod diferit.

În baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor în vigoare în perioada ce face obiectul litigiului, referitoare la mecanismul de acordare a subvențiilor APIA atunci când instanța de apel a apreciat că reclamanta nu ar fi făcut demersurile necesare pentru a cultiva terenul imediat după încheierea contractului de concesiune, depunând la APIA solicitarea de plată după expirarea perioadei de însămânțare, astfel că nu poate pretinde profitul pe care l-ar fi obținut dacă ar fi cultivat cu porumb terenul respectiv. În acest sens arată că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 3/2015 și ale Ordinului nr. 619/2015, omise în apel, dacă terenul în litigiu ar fi fost liber la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv în aprilie 2015, ar fi avut posibilitatea însămânțării în aprilie-mai 2015, a declarării lui la APIA ca teren cultivat în termenul instituit de lege, iunie 2015, și a obținerii subvenției aferente terenului cultivat, prin decizia emisă în anul următor, 2016, precum și posibilitatea obținerii de profit după recoltarea culturii de porumb, independent de cererea unică de plată, acesta fiind beneficiul nerealizat, respectiv câștigul care în condiții obișnuite ar fi putut să fie realizat, pe care instanța de apel nu i l-a acordat (valoarea producției nete nerealizate și valoarea subvenției APIA neîncasate în anul 2015).

Critica este nefondată. Astfel, instanța de apel nu a imputat reclamantei o culpă proprie care să determine exonerarea de răspundere civilă a părții adverse, ci a utilizat acest argument în evaluarea caracterului cert al prejudiciului pretins cu titlu de beneficiu nerealizat, în condițiile art. 1531 C. civ.

Un astfel de prejudiciu este cert atunci când existența lui viitoare este sigură, neîndoielnică și poate fi cuantificat. Chiar și în cazul în care acesta este evaluat din perspectiva pierderii unei șanse, potrivit art. 1533 C. civ., acesta trebuie să aibă un caracter de certitudine izvorât dintr-o legătură cauzală directă și intrinsecă dintre faptă și pagubă, identificată pe baza examinării obligațiilor contractuale și care să fie consecința directă și necesară a neexecutării culpabile a unei astfel de obligații.

Se reține că, în cauză, reclamanta a solicitat valoarea producției de porumb nerealizate și a subvenției APIA neîncasate, pornind de la prezumția existenței unei circumstanțe factuale certe cu privire la demersul de cultivare a terenului în sensul celor precizate, deși s-a raportat la manifestări ale intenției de utilizare a terenului în sensul celor expuse și nu acte materiale efective în concretizarea intenției astfel enunțate.

Prin urmare, ceea ce s-a reținut referitor la conduita reclamantei nu este faptul că nu ar fi îndeplinit, în termenul defipt de norma specială, procedura administrativă în fața APIA, ci că nu a putut dovedi cu o astfel de cerere prejudiciul cert constând în beneficiul nerealizat. Aceasta este rațiunea pentru care, contrar susținerilor recurentei, existența unei norme speciale prevăzute de O.U.G. nr. 3/2015 privind termenul de depunere a cererilor unice de plată la APIA, nu contravine considerentelor instanței de apel și nu conduce la nesocotirea de către aceasta a regulilor de accesare a schemelor de plăți, dat fiind faptul că lipsa caracterului cert al prejudiciului nu a fost apreciată prin greșita aplicare a normei speciale, ci pe baza analizei demersurilor concrete ale reclamantei în vederea materializării intenției sale de a utiliza terenul într-o anumită formă, ca elemente de fapt care să probeze existența acestui prejudiciu.

În ceea ce privește apelul incident, recurenta critică acordarea redevenței doar pentru cele trei luni în care a fost lipsită de folosința terenului, cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1516, art. 1385 și art. 1531 și următ. C. civ., considerând că, astfel, nu i-au fost acoperite integral efectele negative cauzate prin nepredarea terenului la timp, în condițiile în care cultura de porumb nu mai putea fi realizată la acel moment, dovadă în acest sens fiind declarația APIA care atestă că terenul a fost declarat ca nefiind cultivat la nivelul anului 2015. Apreciază, în acest sens, că redevența reprezintă prețul exploatării terenului iar exploatarea în scopul de atragere de foloase și profit nu a fost posibilă din culpa părții adverse.

Critica este nefondată. În mod corect, în analiza caracterului real al prejudiciului, instanța de apel a reținut că, începând cu luna august 2015, reclamanta a exercitat acte de folosință asupra terenului cesionat, astfel că, independent de natura culturii însămânțate, lucernă și nu porumb, de la momentul la care a intrat în posesia efectivă a acestuia, august 2015, datorează redevență pentru folosința lui.

Ca atare, prejudiciul pretins sub forma restituirii redevenței anuale nu are caracter real, în condițiile în care, cu excepția perioadei mai- iulie 2015, reclamanta nu a fost lipsită de posesia terenului pe care l-a putut cultiva.

Față de aceste împrejurări, reținând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 275A din 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2022.