Decizia nr. 1789/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 519/2020 a Tribunalului Buzău

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 06.12.2019, sub nr x/2019, reclamanta Universitatea Bioterra București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în ceea ce privește imobilul (teren și construcție) situat în municipiul Buzău, județ Buzău, în suprafață de 1250 mp, având număr cadastral x, intabulat în CF nr. x conform încheierii de intabulare nr. x 03.12.2008 de OCPI Buzău, transmiterea imobilului urmând a se face liber de orice sarcini. În secundar, în ipoteza în care transmiterea imobilului nu se poate face liberă de orice sarcini, a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la restituirea sumei încasate cu titlu de preț, în cuantum de 2.914.058 RON, la care se adaugă și penalitatea în cuantum de 1.000.000 RON, ca urmare a încălcării prevederilor antecontractului de către pârâtă. A mai solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1203, 1669 și 1279 C. civ., art. 194 și urm, art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 519 din 5 august 2020, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A respins capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Buzău str. x, județul Buzău, formulat de către reclamanta Universitatea Bioterra București, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca fiind prescris. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de preț în cuantum de 2.914.058 RON la care se adaugă și penalitatea în cuantum de 1.000.000 RON, ca neîntemeiat. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A obligat reclamanta Universitatea Bioterra București la plata către pârâta A. S.R.L. a sumei de 8330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Prin încheierea din camera de consiliu din 1 septembrie 2020, Tribunalul Buzău a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în practicaua sentinței civile nr. 519/05.08.2020 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2019, privind pe petenta, pârâtă S.C. A. S.R.L. și pe intimata-reclamantă Universitatea Bioterra București. A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua sentinței civile nr. 519/05.08.2020 pronunțate de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2019, în sensul că în loc de "Decizie civilă nr. 519/2020" se va scrie "Sentință civilă nr. 519/2020". Împotriva sentinței și a încheierii de ședință din data de 15 iulie 2020, a declarat apel reclamanta Universitatea Bioterra București, iar pârâta A. S.R.L. a formulat apel incident, cu privire la considerentele asupra capătului al doilea de cerere expuse în hotărârea civilă nr. 519/2020, prin care a solicitat să le înlocuiască cu considerente de respingere pentru motive de accesorialitate ale capătului doi de cerere, în raport de soluția de respingere asupra primului capăt de cerere.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1482 din 10 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Universitatea Bioterra București împotriva încheierii de ședință din data de 15.07.2020 și a sentinței civile nr. 519 din 5 august 2020, ambele pronunțate de Tribunalul Buzău. A fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 519 din 5 august 2020 a Tribunalului Buzău.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs ambele părți. a) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a dezvoltat, în esență, următoarele critici: Motivarea hotărârii este sumară și superficială, în condițiile în care considerentele avute în vedere de către instanța de apel sunt rezultatul preluării inexacte a unor aspecte reținute nelegal și nefundamentat de instanța de fond. Pe de altă parte, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual si material. Astfel, arată că instanța de apel a reținut că "din analiza cazurilor de suspendare a cursului prescripției prevăzute de dispozițiile art. 2532 C. civ. și a cazurilor de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 2537 din același Cod în prezenta cauză nu a intervenit niciun caz de întrerupere/suspendare a cursului prescripției". Or, în cauza de față, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că obiectul antecontractului a fost predat reclamantei cu mult anterior termenului stabilit în antecontract pentru încheierea contractului de vânzare în formă autentică. Mai exact, imobilul a fost predat reclamantei la 20.03.2014, astfel cum rezultă și din Protocolul încheiat și înregistrat cu nr. x/20.03.2014. Ca atare, în mod nelegal, cu încălcarea art. 2537 C. civ. și cu nesocotirea deciziei civile nr. 2410/24.11.2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către partea adversă. Instanța de apel, care era obligată să efectueze verificări în drept, în mod nelegal nu a luat în considerare faptul că predarea bunului ce formează obiectul antecontractului în posesia celui ce urmează să îl cumpere echivalează cu o recunoaștere a dreptului acestuia de a cere încheierea contractului de vânzare, recunoaștere care întrerupe prescripția, iar o nouă prescripție extinctivă nu începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia celui ce urmează să-1 cumpere. În plus, pârâta, prin antecontractul încheiat (pagina 2, paragraful nr. 7), s-a obligat ca până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să nu mai încheie nicio convenție de acest gen, să nu greveze imobilul cu sarcini și servituți sau să înstrăineze dreptul de proprietate asupra acestui imobil sub nicio formă, către o altă persoană fizică sau juridică. Cu toate că obligațiile părților erau expres prevăzute în antecontract, pârâta a grevat cu sarcini imobilul identificat cu număr cadastrat x, ce face obiectul prezentei judecăți, în favoarea B. S.A.. Instanța de apel, în mod nelegal, nu a avut în vedere faptul că grevarea cu sarcini a imobilului nu s-a efectuat doar cu încălcarea prevederilor contractuale, ci și cu încălcarea art. 2351 și 627 C. civ. Pe perioada încheierii antecontractului, pârâta avea o dublă obligație legală și contractuală, de a se abține de la a greva imobilul cu sarcini, clauza de inalienabilitate fiind subînțeleasă în convenția încheiată de părți, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2351 alin. (1) C. civ., bunul în discuție nefiind susceptibil de a face obiectul interdicției de înstrăinare. Mai mult, instanța de apel nu a analizat cele afirmate de reclamantă, în condițiile în care apărarea reclamantei a fost aceea că nu ipotecarea bunului ar fi condus la scoaterea bunului din circuitul civil, cunoscând faptul că un bun poate fi vândut chiar dacă poartă asupra sa o ipotecă, ci faptul că notarea interdicției de înstrăinare în favoarea B. în cartea funciară a imobilului este cea care a condus la scoaterea imobilului din circuitul civil. Prin instituirea interdicției de înstrăinare, pârâta a transformat imobilul într-un bun netransferabil din punct de vedere civil, acțiune ce are un efect direct asupra prescripției, în condițiile în care, potrivit voinței părților, nu putea fi încheiat contractul în formă autentică în ipoteza în care imobilul era afectat de o astfel de interdicție. Un alt motiv de recurs se referă la calificarea înscrisului constatator al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 06.01.2012 ca fiind un înscris sub semnătură privată. Consideră că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut, în analiza pe care o face cu privire la aspectul legat de atestarea antecontractului de către un avocat, că avocatul atestă doar identitatea, semnătura părților și încheierea antecontractului, neluând în considerare faptul că potrivit art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare. Instanța de apel respinge apărările reclamantei legate de calitatea avocatului la momentul atestării unui act juridic, menționând, fără să arate care este temeiul legal în baza căruia s-a ajuns la o astfel de concluzie, faptul că în materie penală noțiunea de funcționar public are un sens autonom care nu se extinde în materie civilă. Prin urmare, instanța de apel nu ia în considerare faptul că actul juridic propus spre atestare în fața avocatului are o valență juridică superioară unui simplu înscris sub semnătură privată. Astfel, cu încălcarea prevederilor legale, nu a ținut cont de faptul că din analiza prevederilor art. 268 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prin coroborare cu prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995 și a art. 92 din Statutul profesiei de avocat, avocatul, prin semnătura sa, poate oferi autenticitate unui înscris. Deși textul de lege invocat se referă la noțiunea de funcționar public, arată faptul că și avocatul poate fi asimilat funcționarului public, însă doar atunci când atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act (susținere preluată din Decizia CCR nr. 23 din 18 ianuarie 2017). În cazul de față, prin însăși ștampila aplicată pe fiecare pagină a antecontractului de către avocat, precum și prin semnătura aplicată pe încheierea de atestare, se dovedește faptul că ne aflăm în prezența unui act juridic superior din punct de vedere al valenței probatorii, iar nu în prezența unui simplu înscris sub semnătură privată, cum nelegal a reținut instanța de apel. O altă critică vizează faptul că deși s-a menționat în antecontract că reprezentantul pârâtei a declarat că a încasat suma de 2.100.000 RON, cu titlu de avans, prin transfer bancar în contul societății, în calitate de promitent-vânzător, instanța, în mod nelegal, a reținut această mențiune ca fiind doar o simplă declarație a părții, prin încălcarea prevederilor art. 268 alin. (1) C. proc. civ. Nu a fost avut în vedere faptul că părțile sunt cele care agreează conținutul și structura drepturilor și obligațiilor lor și/sau declarațiile făcute în cuprinsul unui act juridic. În plus, chiar și în cuprinsul încheierii de atestare din 06.01.2012 se poate observa că s-a consemnat că "după citirea actului (părțile) au fost de acord cu conținutul lui și au semnat toate exemplarele acestuia". Astfel, instanța de apel era obligată, din punct de vedere legal, să ia în considerare și declarația reprezentantului legal al pârâtului din cuprinsul antecontractului, în condițiile în care această afirmație se coroborează cu toate aspectele anterior antamate. Totodată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1270 C. civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, reinterpretând fără drept voința reală a părților. Argumentele instanței de apel, în sensul că sumele din ordinele de plată au fost achitate cu destinația indicată chiar de către reclamantă în cuprinsul înscrisului constatator al plății, acesta fiind motivul pentru care s-a respins capătul nr. 2 al cererii reclamantei, sunt nelegale, în condițiile în care ordinele de plată întocmite anterior încheierii antecontractului nu aveau cum să cuprindă vreo mențiune legată de încheierea antecontractului, pentru a satisface astfel exigențele instanței câtă vreme antecontractul s-a încheiat la data de 06.01.2012, iar plata sumei de 2.100.000 RON se făcuse anterior acelui moment. În continuare, reclamanta dezvoltă susțineri legate de fondul cauzei și interpretarea dată probelor de instanța de apel în legătură cu răspunsul la interogatoriu al pârâtei administrat la fond și cu faptul că suma ce a constituit prețul antecontractului nu ar fi fost niciodată achitată către promitentul-cumpărător. În concluzie, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii. b) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a dezvoltat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat prevederile art. 9 și ale art. 20 alin. (6) din C. proc. civ., atunci când a calificat al doilea capăt de cerere al cererii de chemare în judecată ca fiind unul subsidiar, ce se analizează pe fondul său în situația în care se respinge primul capăt de cerere. Consideră că nu se poate schimba calificarea juridică capătului doi de cerere prin răspunsul la întâmpinare, concluzii orale sau calificarea în alt sens de către instanța de fond, întrucât dispozițiile art. 204 C. proc. civ. sunt imperative, statuând modul cum se poate modifica acțiunea și până când (până la primul termen de judecată, printr-o cerere modificatoare ce este pusă în discuție de instanță și față de care pârâta poate formula apărări noi), situație ce nu s-a întâmplat în cazul de față. Atât din modalitatea de redactare a capetelor de cerere, cât și din motivarea capătului doi de cerere, rezultă clar voința reclamantei, aceasta urmărind dobândirea proprietății asupra imobilului prin admiterea capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Astfel, al doilea capăt de cerere este unul accesoriu primului capăt de cerere, analiza acestuia fiind condiționată soluția dată primului capăt de cerere. Prin urmare, instanțele de fond au încălcat prevederile art. 9 și 204 din C. proc. civ., concluzionând greșit și peste voința reclamantei că al doilea capăt de cerere este unul subsidiar, ce se analizează pe fond doar în măsura în care se respinge primul capăt de cerere (situație opusă față de cea pe care reclamanta a arătat-o prin cererea sa). În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate de părți Fiecare parte a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului părții adverse și admiterea recursului său. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor pârâtei și admiterea recursului propriu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu recursul declarat de reclamanta Universitatea Bioterra București. În ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în pofida susținerilor contrare ale recurentei, instanța de apel și-a motivat logic, coerent și convingător decizia, argumentele folosite acoperind problematica de interes a procesului. Deși afirmă că motivarea hotărârii ar fi, în mare parte, inexistentă, iar pe alocuri neclară, recurenta lasă aceste critici nesusținute, neindicând în concret nici care sunt considerentele cu privire la care apreciază că sunt neclare și nici de ce este de părere că, în cea mai mare parte a ei, decizia este nemotivată. Astfel fiind, acest motiv al recursului trebuie considerat nefondat. În ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, Înalta Curte reține, în ce privește cazul de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune reglementat de art. 2537 pct. 1 C. civ. (Prescripția se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția"), că recurenta se prevalează de teza finală a textului legal, deci de cea care se referă la recunoașterea de către debitor a dreptului a cărui acțiune se prescrie într-un alt mod decât executarea voluntară a obligației de care debitorul este ținut. Apreciază recurenta reclamantă că prin faptul predării de către pârâtă, în folosința reclamantei, a imobilului teren și construcție în litigiu încă din data de 20.03.2014 (conform Protocolului înregistrat cu nr. x din 20.03.2014), precum și prin liniștita posesie și folosință exercitate de reclamantă de la această dată, pârâta a săvârșit un act de recunoaștere tacită a dreptului reclamantei de a obține încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. În același sens, recurenta menționează că o asemenea interpretare a conduitei debitorului se află susținută de o bogată și constantă doctrină și jurisprudență, astfel că față de intervenirea acestui caz de întrerupere a prescripției, este vădit că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost greșit admisă. Față de aceste susțineri ale recurentei reclamante, Înalta Curte observă că, într-adevăr, o situație de fapt precum cea învederată de reclamantă este în mod obișnuit apreciată ca având, în plan juridic, semnificația unei recunoașteri implicite, dar neechivoce, a dreptului a cărui acțiune se prescrise, recunoaștere care, făcută fiind de către debitor, are ca efect întreruperea prescripției, în sensul prevederilor art. 2537 pct. 1 C. civ. Prin urmare, deși în planul corectitudinii lor juridice generale aceste susțineri ale recurentei reclamante sunt întemeiate, Înalta Curte este însă obligată să rețină că, în acord cu apărările făcute de pârâtă prin întâmpinarea la recursul reclamantei, această cauză de întrerupere a prescripției extinctive a fost invocată pentru întâia oară în recurs, ca nefiind dedusă spre analiză și verdict nici înaintea primei instanțe, nici înaintea instanței de apel. Or, față și de împrejurarea că privitor la un astfel de motiv al recursului lipsește o dispoziție legală cu caracter derogatoriu care să îngăduie invocarea lui pentru întâia oară în recurs, concluzia care se impune este aceea că devin incidente dispozițiile cu valoare de regulă de drept comun în materie, anume cele ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al articolului (deci inclusiv acela privitor la darea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) "... nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Verificarea actelor dosarului confirmă, în prezentul proces, susținerile intimatei pârâte potrivit cărora reclamanta a invocat pentru întâia oară în recurs acest caz de întrerupere a prescripției, astfel că, în aceste circumstanțe, motivul de recurs în discuție apare ca inadmisibil și trebuie respins pentru acest motiv. Contrar susținerilor recurentei reclamante, nici prima instanță și nici cea de apel nu erau datoare a cerceta din oficiu toate prevederile legale incidente instituției prescripției dreptului la acțiune, știut fiind că potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. A considera în sensul afirmat de recurentă, apreciind că instanțele erau datoare a reține din oficiu cazul de întrerupere a prescripției instituit prin teza finală a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. proc. civ., excedează prerogativelor și obligațiilor lor legale, aceasta și în condițiile în care, sub noul C. civ., instituția prescripției dreptului la acțiune apare ca fiind de ordine privată, iar nu publică, astfel că nu se putea considera că există vreun motiv de ordine publică pe care instanțele să-l fi putut invoca din oficiu. A aprecia în sensul pretins de recurenta reclamantă ar goli de conținut inclusiv prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sus-evocate, recurenta încercând să transfere instanțelor o sarcină procesuală care, în circumstanțele juridice ale procesului, îi revenea în exclusivitate. În legătură cu motivul de recurs (de asemenea subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) ce privește consecințele faptului că pârâta, prin convenția denumită "antecontract de vânzare-cumpărare" încheiată cu reclamanta la data de 06.01.2012, s-a obligat ca până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să nu greveze imobilului cu sarcini ori servituți și nici să nu înstrăineze dreptul de proprietate asupra acestuia, Înalta Curte conchide că și acest motiv este nefondat. Recurenta invocă prevederile art. 2351 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate", însă omite a observa că potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiași articol, "Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situațiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convențională". Or, întrucât inalienabilitatea la care reclamanta face referire este una convențională, nu dispozițiile alin. (1) al art. 2351 sunt incidente, ci acelea ale alin. (2), care trimit la concluzia validității ipotecii, însă prin luarea în considerare a unei naturi juridice particulare a bunului, aceea de bun viitor. Reclamanta își întemeiată argumentația și pe prevederile art. 627 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă", ceea ce este pertinent, însă nu observă că acest text legal trebuie corelat cu prevederile art. 629 alin. (2) C. civ. privitoare la sancțiunea pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate, potrivit cărora "Atât înstrăinătorul, cât și terțul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei". Prin urmare, dacă pârâta a fost de acord, ulterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, să se instituie o interdicție de înstrăinare în favoarea B. S.A. (care, potrivit reclamantei, ar avea semnificația unei scoateri a imobilului din circuitul civil), aceasta nu însemna că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică între reclamantă și pârâtă nu ar mai fi fost posibilă, ci doar că, într-o atare situație, terțul beneficiar al inalienabilității (adică B.) putea să ceară anularea contractului de vânzare-cumpărare. O asemenea anulare rămâne, însă, la inițiativa terțului protejat de prevederile art. 629 alin. (2) C. civ., nefiind vorba despre o nulitate care să opereze de drept. Prin urmare, nici din această perspectivă nu s-ar putea considera că hotărârea atacată este nelegală. În legătură cu motivul de recurs privitor la valențele juridice ale înscrisului ce constată antecontractul încheiat între părți, Înalta Curte are în vedere că în mod greșit recurenta afirmă că din analiza prevederilor art. 268 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prin coroborare cu prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 92 din Statutul profesiei de avocat, avocatul poate întocmi un înscris în formă autentică. Atât sub imperiul fostului C. civ., cât și al reglementării actuale (art. 269 C. proc. civ.), era și este considerat înscris autentic înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu o autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Tot astfel, este considerat autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter. Rezultă din cele de mai sus că înscrisului autentic îi este atașat un regim juridic special, putând avea acest caracter doar înscrisurile pe care, în mod expres și neechivoc, legea le înzestrează cu această calitate. Caracterul lor excepțional trebuie înțeles prin raportare la puterea lor doveditoare stabilită prin prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ. (în același sens fiind și prevederile în materie ale fostului C. civ. – art. 1174 și urm.), potrivit cărora înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. Prin urmare, subiecții înzestrați cu autentificarea unui înscris sunt beneficiarii unei abilitări speciale, înțeleasă ca formă de încredere pe care legiuitorul le-o acordă. În ce privește situația avocaților, este real că potrivit prevederilor art. 92 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat "Un act juridic semnat în fața avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluție, o ștampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identității părților, a consimțământului și a datei actului, poate fi prezentat notarului spre autentificare". Din conținutul acestui text legal, și cu deosebire din partea lui finală, rezultă îndeajuns de limpede că deși avocatului i se recunoaște prin lege dreptul de a atesta identitatea părților, conținutul și data actelor prezentate, lui nu i s-a acordat și prerogativa de a autentifica înscrisuri. Această concluzie se impune câtă vreme, pe de o parte, legea nu afirmă în termeni neechivoci că avocatul este beneficiarul unei asemenea puteri, iar pe de altă parte că însuși alin. (1) al art. 92 se referă la actul care, consecutiv atestării realizate de avocat, "poate fi prezentat notarului spre autentificare." Atestarea de către avocat, respectiv autentificarea unui înscris, sunt, deci, operațiuni juridice distincte, purtătoare ale unui regim juridic care nu trebuie confundat. În legătură cu aspectele privitoare la implicațiile juridice ale stipulației contractuale potrivit căreia până la data încheierii convenției dintre părți s-a achitat deja, prin transfer bancar, suma de 2.100.000 RON, rămânând un rest de plată de 5.000 RON care urma a se plăti la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, recurenta reclamantă a arătat, în cererea de recurs, că argumentele instanței de apel sunt criticabile deoarece nu au fost avute în vedere prevederile cuprinse în art. 268 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia". Această regulă (valabilă, de altfel, inclusiv sub C. proc. civ. 1865) nu este, însă de natură a trimite la concluzia că hotărârea dată în apel este nelegală, căci nu s-a contestat existența, la momentul încheierii antecontractului, a consimțământului reprezentantului pârâtei cu privire la conținutul contractului. Este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel nu a avut în vedere nici că părțile sunt cele care agreează conținutul și structura drepturilor și obligațiilor lor și/sau a declarațiilor lor, cuprinse în actul încheiat. Sub acest aspect, observă Înalta Curte că art. 273 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte mențiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă". Astfel fiind, rezultă că mențiunile dintr-un înscris sub semnătură privată, care privesc declarații sau recunoașteri ale părților aflate în directă legătură cu raportul juridic născut între ele, deși sunt prezumate de lege a fi corespunzătoare adevărului și că reflectă adevăratele elemente de conținut ale celor convenite, pot fi totuși combătute prin alte mijloace de dovadă. Prezumția afirmată de norma legală în discuție este, așadar, una relativă, fiindu-i îngăduit părții interesate să înfățișeze dovezi care să înfrângă prezumția, formându-i instanței de judecată convingerea că, în realitate, starea de fapt era diferită de cea menționată în înscrisul întocmit. În considerarea unor asemenea fundamente legale, pârâta era în drept a se folosi de dovezi care să conducă la concluzia că, în realitate, suma de 2.100.000 RON nu fusese plătită cu titlu de parte din preț, după cum, cu același temei, instanța de apel era în drept a proceda la analiza dovezilor privitoare la plata prețului și de a stabili dacă, în concret, probele administrate confirmă sau nu mențiunea din înscris privitoare la efectuarea plății sumei de 2.100.000 RON. Și acest motiv al recursului este, deci, nefondat. Cu privire la motivele de recurs pe care reclamanta le subsumează (lit. D) din cererea de recurs) unor "Considerente cu privire la fondul cauzei", reține Înalta Curte că, în cea mai mare parte, acestea tind la a pune în discuție aspecte care nu pot fi circumscrise motivelor de recurs limitativ și expres stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele nevizând legalitatea deciziei, ci chestiuni care tind, direct sau indirect, la analiza și, eventual, reconsiderarea stării de fapt prin raportare la unele probe administrate. Au acest caracter susținerile subsumate literei D1 ("Referitor la răspunsul la interogatoriu al pârâtei administrat la fondul pricinii"), fiind de avut în vedere inclusiv că implicațiile juridice ale asumării de către pârâtă a obligației de a nu greva imobilul cu sarcini sau servituți și de a nu înstrăina imobilul au fost deja analizate de prezenta instanță în cuprinsul considerentelor de față. Tot astfel trebuie privite și susținerile subsumate literei D2 ("Referitor la invocarea excepției de neexecutare a contractului prin neplata prețului"), potrivit cărora reclamanta, prin înscrisurile anexate cererii introductive de instanță, a probat faptul că avansul în sumă de 2.100.000 RON ar fi fost achitat în considerarea antecontractului încheiat, căci și această susținere implică verificări factuale și de probațiune incompatibile cu judecata în recurs. În ce privește diferența de preț în sumă de 500 RON, nu se contestă că aceasta trebuia plătită doar la momentul încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, relevanță în cauză având însă că, potrivit celor stabilite de instanțele fondului, nici suma de 2.100.000 RON nu ar fi fost în realitate plătită în contul prețului, ci în considerarea altor raporturi juridice stabilite între părți. Nu pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu privesc nelegalitatea deciziei atacate, nici criticile subsumate literei D3, căci a ajunge la concluzia pretinsă de recurentă (anume aceea că în mod eronat s-a reținut că suma de 2.100.000 RON nu ar fi fost plătită în temeiul antecontractului), însemnă, și aceasta, a analiza elemente factuale prin raportare la probatoriul administrat. În fine, nici susținerile aferente literei D4 ("Referitor la diligențele și conduita contractuale a părților") nu pot fi considerate veritabile motive de nelegalitate ale recursului susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta și în condițiile în care respingerea capătului subsidiar de cerere nu s-a sprijinit pe constatarea că reclamanta nu ar fi dorit niciodată încheierea contractului, ci pe împrejurarea, cu adevărat decisivă, potrivit căreia reclamanta a lăsat, în realitate, neplătită suma de 2.100.000 RON în contul prețului. Aspectele privitoare la buna sau reaua credință a părților devin, dintr-o asemenea perspectivă, irelevante, în vreme ce concluzia reclamantei potrivit căreia pârâta nu a avut niciodată dorința de a încheia contractul de vânzare-cumpărare ar obliga instanța de recurs să efectueze verificări factuale străine de scopul și particularitățile judecății în recurs. Față de toate cele de mai sus, recursul declarat de reclamantă trebuie considerat nefondat, impunându-se, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., respingerea lui. b) În legătură cu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L.. În esență, prin recursul său pârâta consideră corectă soluția de respingere a capătului doi din cererea reclamantei (având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de preț, în cuantum de 2.914.058 RON, la care se adaugă și penalitatea în sumă de 1.000.000 RON), însă apreciază că respingerea ar fi trebuit să se întemeieze pe constatarea că acest capăt de cerere are un caracter accesoriu în raport cu cel principal, iar nu pe faptul că ar avea un caracter subsidiar, făcând necesară cercetarea lui pe fond. Față de criticile formulate de recurenta pârâtă, Înalta Curte are a observa că prin considerarea ca subsidiar, iar nu accesoriu, a celui de-al doilea capăt din cererea reclamantei, prima instanță a devenit ținută să soluționeze pe fondul său acest capăt de cerere, analizându-l sub aspectul legalității și temeiniciei sale. Prin aceasta, prima instanță a pronunțat o soluție înzestrată cu autoritate de lucru judecat, în înțelesul prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată". Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 431 C. proc. civ. privitoare la efectele lucrului judecată " (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă)", rezultă că prin soluționarea pe fondul său al celui de-al doilea capăt de cerere, în sensul respingerii ca neîntemeiat a acestuia, pârâta este beneficiara unei dezlegări intrate în autoritatea lucrului judecat. Prin aceasta, pârâta ajunge să beneficieze de o protecție superioară celei atrase de situația în care cel de-al doilea capăt de cerere nu ar fi fost soluționat pe fondul său, invocându-se simpla accesorialitate. Astfel fiind, rezultă că apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, prin care susține că cel de-al doilea capăt de cerere trebuie respins în considerarea naturii sale de pretenție accesorie, apărea ca lipsit de interes, nevăzându-se folosul direct și personal pe care această dezlegare i l-ar fi adus pârâtei. Cu totul subsidiar, Înalta Curte înțelege să mai observe și că, oricum, era corectă aprecierea primei instanțe, confirmată în apel, potrivit căreia cel de-al doilea capăt de cerere nu putea fi socotit unul accesoriu, în sensul prevederilor art. 30 alin. (4) C. proc. civ., ci unul care, formulat fiind pentru a fi avut în vedere în cazul în care primul capăt din cererea reclamantei ar fi fost respins, avea, cu această condiționare, natura unui capăt de cerere principal și autonom, deci care trebuia soluționat pe fondul său. Față de cele arătate mai sus, nu s-ar putea considera că pârâta justifica un interes în exercitarea apelului care să satisfacă toate exigențele prevăzute de art. 33 C. proc. civ., astfel încât să se poată reține o încălcare a normelor de procedură prevăzute de lege sub pedeapsa nulității, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Se va respinge, așadar, recursul pârâtei, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.