ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2022

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la data de 25 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. și E., să fie obligați pârâții la demolarea lucrărilor realizate nelegal la imobilele-blocuri de locuință D+P+2E+M executate în baza Autorizațiilor de construire anulate nr. 866 din data de 7 iunie 2006 și nr. 960 din data de 19 iunie 2006, situate în str. x, iar în cazul omisiunii îndeplinirii acestei obligații, reclamanții să fie autorizați a o aduce la îndeplinire pe cheltuiala pârâților; cu cheltuieli de judecată. În ședința publică din data de 28 ianuarie 2016, reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere de extindere a acțiunii, arătând că înțeleg să își extindă acțiunea și față de F., G. și H. I.

Hotărârea de declinare a competenței pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă: Prin sentința civilă nr. 169 din data de 24 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca. I.

Hotărârea de declinare a competenței pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca: Prin sentința civilă nr. 7454 din data de 5 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj în soluționarea conflictului negativ de competență: Prin sentința civilă nr. 151/F/CC/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj a stabilit competența de soluționare a cauzei, având ca obiect obligație de a face, în favoarea Tribunalului Cluj. I.

Hotărârile pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă: Prin încheierea din ședința publică din data de 23 noiembrie 2017, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și E., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei H., excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a unit cu fondul excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 195 din data de 11 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei de interes a reclamanților. A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. A respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., H., F. și G.. A obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtului D. suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată. A luat act că pârâta H. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 195 din data de 11 aprilie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2016. A respins apelurile incidente declarate de pârâții H., D. și E. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 195 din data de 11 aprilie 2019 ambele pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016. II. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs principal reclamanții A., B. și C., iar pârâta H., societate în faliment, prin lichidator judiciar I., a formulat recurs incident. II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recursul principal formulat de recurenții-reclamanți A., B. și C.: Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la soluția dată apelului principal și, în consecință: - în principal, să se dispună trimiterea spre rejudecare a apelului curții de apel, raportat la nesoluționarea fondului cererii de apel; - în subsidiar, admiterea cererii de apel și, astfel, să se dispună înlocuirea considerentelor referitoare la fapta ilicită și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, potrivit celor arătate în cerea de recurs. Au precizat că solicită acordarea de cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, au susținut următoarele: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: Instanța de apel nu a analizat fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizației de construire: - efectele anulării unei autorizații nu "absorb" efectele construirii cu nerespectarea autorizației, tocmai pentru că este vorba despre două fapte diferite, sancționate distinct; potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, constituie contravenție atât executarea fără autorizație a construcțiilor, dar și executarea cu nerespectarea prevederilor autorizațiilor de construire, iar, conform art. 12 din același act normativ, dar și raportat la art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, autorizațiile de construire emise cu încălcarea prevederilor legale pot fi anulate de către instanțele de contencios administrativ; este evident că în viziunea legiuitorului aceste fapte sunt diferite și, prin urmare, era necesară analizarea distinctă a celor două fapte; - întinderea demolării este diferită în cazul celor două fapte ilicite: edictarea construcției în baza unei autorizații nelegale conduce la o demolare integrală a construcției, pe când executarea unor lucrări cu nerespectarea prevederilor autorizației atrage demolarea parțială, doar a acelor lucrări care nu au intrat în obiectul autorizației; și-au limitat cererea de demolare doar la acele lucrări care nu respectă prevederile autorizațiilor de construire; era necesar să fie determinat dacă există o astfel de faptă ilicită, pentru a se putea dispune asupra demolării construcției; - în ceea ce privește completarea raportului de expertiză în construcții, respectiv efectuarea unei expertize în evaluare imobiliară, teza probatorie era legată tocmai de identificarea clară a lucrărilor realizate cu nerespectarea prevederilor autorizației de construire; nu au fost administrate probe în apel raportat la fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizației de construire, iar instanța a reținut că "având în vedere probațiunea deja administrată la fondul cauzei și motivele invocate atât în acțiune, cât și în apel". În concluzie, raportat la soluția de respingere a probei cu expertiza în construcții, dar și neanalizarea faptei ilicite constând în nerespectarea prevederilor autorizației în construcții, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în egală măsură, raportat la raționamentul instanței pentru care această faptă nu a fost analizată, este incident și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel aplicând greșit prevederile art. 1, art. 8 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 988 vechiul C. civ. și art. 26 din Legea nr. 50/1991. Instanța nu a analizat prejudiciul care le-a fost produs sub toate aspectele invocate, respectiv în ceea ce privește puterea de lucru judecat vizând vătămarea acestora: - în analiza condiției legate de prejudiciu, curtea de apel a reluat raționamentul tribunalului și s-a referit punctual la accesul dificil al mijloacelor auto, încălcarea intimității, suprasolicitarea rețelei de canalizare și de alimentare cu apă, îngustarea părți carosabile, aglomerarea creată; or, au invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra existenței unei puteri de lucru judecat în ceea ce privește vătămarea - nici tribunalul și nici curtea de apel nu s-au pronunțat asupra acestei chestiuni, deși a fost invocată ca motiv de apel; - raportat și la soluția de respingere a cererii privind expertiza în evaluare imobiliară, instanța de apel nu a analizat prejudiciul constând în încălcarea dreptului de proprietate (sub aspectul scăderii valorii imobilelor pe care le dețin), respectiv a raporturilor de vecinătate. Instanța și-a fundamentat soluția pe probe care nu au fost administrate în acest doar: - curtea de apel a reținut că "probațiunea administrată a relevat și instanța a reținut că reclamanții, din dorința de a-și mări suprafața curților, au mutat gardurile spre stradă cu câte 1,37 m, anterior datei edificării construcțiilor", or, în fața instanței de fond nu a fost administrată vreo probă care să probeze acest aspect, fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod procedură. În consecință, prin faptul că nu a analizat aceste aspecte, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Temeiul juridic al acțiunii: - nu au renunțat niciodată expres sau tacit la temeiul juridic al încălcării unor servituți administrative; acest temei juridic a fost invocat prin precizarea de acțiune depusă la dosar; - din moment ce au învestit instanța cu un dublu temei juridic, aceasta era ținută să le analizeze pe ambele, în lipsa unei cereri exprese de renunțare formulată în condițiile art. 408 și urm. C. proc. civ. - pentru a se reține incidența prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul trebuia să pună în discuție această recalificare a temeiului juridic al cererii, raportat la o presupusă incompatibilitate între cele două sau la presupusa renunțare la acest temei - a atare punere în discuție nu a avut loc nici în fața primei instanței și nici în fața instanței de apel; - lipsa unei reglementări generale cu privire la servitutea administrativă sau a unei definiții cu privire la aceasta nu o face inexistentă, ea fiind o formă a obligațiilor impuse în interesul public proprietarilor de imobile; - servitutea administrativă, în această materie, reprezintă toate regulile sau interdicțiile de construire impuse proprietarului unui imobil; - atâta vreme cât normele de urbanism au instituit în sarcina proprietarilor pârâți mai multe reguli/interdicții de construire, se bucură de o servitute legală, administrativă care grevează imobilele în speță; - aceste servituți sunt un veritabil accesoriu al dreptului lor de proprietate, astfel că acțiunea care tinde la protejarea respectării servitutii administrative este o acțiune reală, prescriptibilă în 30 de ani, în conformitate cu prevederile art. 1890 din vechiul C. civ. - contrar susținerilor instanței, prin alegerea celor două temeiuri juridice nu a avut loc o încălcare a principiul "electa una via", având în vedere că acestea sunt compatibile. Raportat la motivarea curții de apel cu privire la calificarea temeiului juridic al cererii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța aplicând greșit prevederile art. 586 și 1890 din vechiul C. civ. și art. 22 C. proc. civ. Îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale: - în ceea ce privește fapta ilicită, solicită a se avea în vedere cele arătate anterior în combaterea raționamentului curții de apel sub acest aspect; - referitor la prejudiciu, pe lângă faptul că instanța de apel nu a analizat toate motivele invocate în dovedirea condiției prejudiciului, aceasta a apreciat greșit prevederile art. 998 din vechiul C. civ., art. 430 și art. 431 C. proc. civ., raportat la modalitatea de analiză a prejudiciului; - prin omisiunea de analiza și de a se pronunța asupra incidenței autorității de lucru judecat a sentinței nr. 84/2008 a Tribunalului Cluj, respectiv a sentinței nr. 3399/2016 a aceleiași instanțe, sunt incidente și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. - instanța nu a avut în vedere existența unei puteri de lucru judecat în ceea ce privește prejudiciul; - sursele multiple ale unui prejudiciu nu conduc la exonerarea de răspundere; - atât tribunalul, cât și curtea de apel au aplicat greșit prevederile art. 998 din vechiul C. civ. atunci când au apreciat că un prejudiciu cu mai multe surse sau prejudicierea mai multor persoane exonerează de răspundere pe autorii faptei ilicite; această împrejurare nu conduce nici la înlăturarea legăturii de cauzalitate; - în ceea ce privește prejudiciul care le-a fost cauzat, arată că existența acestuia a fost constatată prin probele administrate în fața instanței. În concluzie, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 998 din vechiul C. civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Soluția de admitere a prescripției: - acțiunea pe care au formulat-o a avut un dublu temei juridic: încălcarea unor servituți administrative, respectiv întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale; dacă ne raportăm la primul temei juridic, ținând seama că respectarea servituții administrative este un accesoriu al dreptului de proprietate, acțiunea care tinde la protejarea acestui drept este o acțiune reală, prescriptibilă în 30 de ani; - în subsidiar, chiar dacă instanța ar aprecia că în speță este aplicabil un termen de 3 ani, acțiunea pe care au formulat-o în data de 14 august 2009, ulterior constatării nelegalității PUD și a anulării autorizației de construcție obținute de soții Prunean, a fost întreruptivă de prescripție, chiar dacă ea a fost respinsă, raportat la prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ., întrucât noua acțiune privind demolarea, din 25 septembrie 2015, a fost formulată în termen de 6 luni de la respingerea ca inadmisibilă a primei acțiuni; - în acest context, trebuie observat că art. 2539 alin. (2) noul C. civ. nu impune ca noua acțiune să fie formulată între aceleași părți, întrucât el vizează tocmai situația în care prima acțiune a fost respinsă, anulată sau perimată, reclamantul având posibilitatea de a formula o nouă acțiune, tocmai pentru că nu a stat în pasivitate, astfel că, sancțiunea prescripției nu ar trebui să i se aplice; - textul nu se aplică doar prescripțiilor care au început să curgă după intrarea în vigoare noului C. civ. potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrară introduse după intrarea în vigoare a C. civ. - cazul de întrerupere se aplică și pentru prescripțiile începute sub Decretul nr. 167/1958, fiind o excepției de la prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011; - în ceea ce o privește pe pârâta E., dar și pe ceilalți pârâți (F. și K.), indiferent dacă instanța ar aprecia că acesteia i s-ar aplica vechiul C. civ. și Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ., concluziile sunt aceleași, prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ. aplicându-se în consecință; - această concluzie este susținută și de existența unei obligații solidare între soții Prunean, având în vedere că ei au deținut în coproprietate devălmașă terenurile și construcțiile edificate nelegal; - relevante sunt și prevederile art. 1002, art. 1003, art. 1039, art. 1045 și art. 1049 C. civ. - indiferent dacă în ceea ce le privește pe pârâtele E. și H. ar fi aplicabil vechiul C. civ. coroborat cu prevederile decretului în materie de prescripție sau ar fi aplicabil noul C. civ., întrucât este vorba despre o solidaritate pasivă, acțiunea formulat împotriva pârâtului Prunean a întrerupt prescripția și față de acesta; - trebuie făcută diferența între necesitatea ca acesta să figureze ca parte în procesul privind demolarea și efectul întreruptiv al prescripției - în primul caz fiind vorba despre opozabilitate; - efectul întreruptiv al prescripției, așa cum prevăd atât vechiul C. civ., cât și noul C. civ., nu depinde de chemarea sau nu în judecată a părții, ci, din contră, acțiunea împotriva unui codebitor întrerupe prescripția față de toți; - în ceea ce o privește pe pârâta H., aceasta a devenit proprietar doar în 2015, mult după ce au formulat prima acțiune, astfel că această parte a fost chemată în judecată abia după ce s-a transmis dreptul de proprietate; societatea are calitatea de succesor cu titlul particular, preluând situația juridică a vânzătorului, în ceea ce privește bunul, iar prezența sa în proces se justifică tocmai raportat la faptul că hotărârea de demolare trebuie să îi fie opozabilă. II.1.2. Recursul incident formulat de recurenta-pârâtă H., societate în faliment, prin lichidator judiciar As set J.: Recurenta-pârâtă H. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului incident și respingerii cererii de chemare în judecată. În esență, recurenta-pârâtă a susținut următoarele: - decizia instanței de apel a fost rezultatul eronatei aplicări a prevederilor de drept material în ceea ce privește criticile expuse cu ocazia apelului incident, respectiv a art. 36 C. proc. civ., a prevederilor Legii nr. 50/1991 și a dispozițiilor incidente privind răspunderea civilă delictuală; - contrar celor reținute de instanța de apel, simpla sa calitate de actual proprietar nu justifică reținerea calității sale procesuale pasive și, prin urmare, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului reclamat în cauză; - se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, pe care a invocat-o; - cu privire la inadmisibilitatea acțiunii reclamanților, a invocat-o în raport de prevederile art. 32 din Legea nr. 50/1991 - instanța de fond a respins-o în mod injust prin încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2016, soluție menținută de instanța de apel prin decizia nr. 29/2021; - prin decizia civilă nr. 326A/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2009, instanța a stabilit faptul că recurenților-reclamanți le era deschisă calea acțiunii în demolare, reglementată de art. 32 din Legea nr. 50/1991, această acțiune nefiind prerogativa exclusivă a autorităților locale; - raportat la considerentele deciziei anterior menționate, ce are autoritate de lucru judecat, părțile adverse aveau posibilitatea de a apela în mod exclusiv la procedura specială, iar nu la formularea unui demers juridic având ca temei procedura generală, în baza răspunderii civile delictuale; - având în vedere că recurenții-reclamanți au uzat de această procedură în cadrul dosarului nr. x/2009, aceștia nu mai putea recurge la o procedură judiciară având aceeași finalitate; - referitor la fapta juridică ilicită, consideră că, în măsura în care soluția instanței de apel este menținută cu privire la prescripția extinctivă, nu se mai impune analiza acestui element în ceea ce o privește, - atât prima instanță, cât și curtea de apel au reținut existența faptei ilicite raportat la faptul că autorizațiile de construire au fost anulate irevocabil prin decizia civilă nr. 610 din data de 11 februarie 2019 - acest aspect nu poate constitui un argument în sensul reținerii existenței unei fapte juridice ilicite în sarcina sa; - nu a edificat imobilele a căror demolare se solicită, dobândind cu bună-credință un drept de proprietate asupra construcțiilor înscrise provizoriu în cartea funciară, sub condiția recepției lucrărilor; - aceleași concluzii se impun și cu privire la existența unui raport de cauzalitate, respectiv a vinovăției; - în sarcina sa nu se poate reține îndeplinirea niciunei condiții dintre cele ale răspunderii civile delictuale; - măsura solicitată nu este una proporțională raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, existența proporționalității fiind imperativă. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea la recursul principal, formulată în termen legal, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, pe cale de excepție, ca fiind inadmisibil, iar, pe fond, ca neîntemeiat. Totodată, a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că, prin calea de atac formulată, recurenții-reclamanți au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în mod pur formal, în realizate, ceea ce urmăresc aceștia fiind o reapreciere a stării de fapt, ceea ce nu poate primit prin formularea acestei căi extraordinare de atac. Ca atare, a apreciat că susținerile recurenților-reclamanți nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de lege. Pe fondul recursului, a apreciat că acesta este neîntemeiat și a combătut cele arătate de recurenții-reclamanți prin cererea de recurs. Recurenții-reclamanți nu au formulat întâmpinare la recursul incident. Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamanții A., B. și C. și recursul incident declarat de pârâta H. prin lichidator I.. împotriva deciziei nr. 29 din 4 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanții C., B. și A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Prin primul motiv de recurs invocat se susține incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu ar fi analizat fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor autorizației de construire. Recurenții consideră că efectele anulării unei autorizații nu "absorb" efectele construirii cu nerespectarea autorizației, tocmai pentru că este vorba despre două fapte diferite, sancționate distinct, și, prin urmare, era necesară analizarea distinctă a celor două fapte; de asemenea, se arată că era necesar ca instanța să fi determinat dacă există o astfel de faptă ilicită, pentru a se putea dispune asupra demolării construcției. Susținerea nu este fondată. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate invocat, este necesar a fi aplicabilă una din cele două ipoteze, fie să fie vorba despre o hotărâre care nu este deloc motivată, fie despre una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În cauză, se constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că nu sunt fondate criticile învederate sub acest aspect. Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă și inteligibilă, nu se rezumă la o înșiruire de fapte și argumente, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu avea obligația de a analiza fiecare dintre argumentele invocate de părți, fiind necesară și suficientă examinarea acelora care sunt relevante pentru pronunțarea soluției în cauză. Cu toate acestea, se constată că instanța de apel a analizat și această susținere a recurenților privind existența a două pretinse fapte ilicite – ridicarea construcțiilor în baza unor autorizații de construire anulate și ridicarea construcțiilor cu nerespectarea autorizațiilor de construire. Or, în urma acestei evaluări, curtea de apel, cu respectarea silogisemlor logicii juridice și a dispozițiilor legale ce guvernează efectele nulității, a conchis în mod corect că edificarea unei construcții cu nerespectarea autorizației nu poate avea existență de sine stătătoare în condițiile în care autorizația de construire a fost anulată, sancțiunea anulării având efecte ex tunc, deci, retroactive; prin urmare, s-a reținut corect că efectele nerespectării celor două autorizații de construire la momentul edificării construcțiilor au fost "absorbite" de aplicarea judiciară a sancțiunii anulării autorizațiilor. De altfel, se apreciază că atare critică în recurs este și lipsită de interes pentru recurenți, întrucât instanța de apel, în analiza cerereii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a reținut existența faptei ilicite (edificarea construcțiilor în baza unor autorizații anulate), dar nu a putut constata îndeplinirea cerinței prejudicierii reclamanților prin fapta ilicită reținută. În privința incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1, art. 8 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 988 vechiul C. civ. și art. 26 din Legea nr. 50/1991. Înalta Curte apreciază că nu se justifică susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța nu ar fi analizat prejudiciul care le-ar fi fost fost produs, respectiv în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat vizând vătămarea acestora. Raportat la motivarea curții de apel cu privire la calificarea temeiului juridic al cererii, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum susțin recurenții, întrucât instanța a aplicat în mod corect prevederile art. 586 și 1890 din vechiul C. civ. și art. 22 C. proc. civ. Astfel, în contextul operațiunii de interpretare a dispozițiilor legale, instanța, în raport de cadrul procesual și de scopul urmărit de reclamanți prin promovarea acțiunii deduse judecății (demolarea celor două construcții), a procedat la calificarea acțiunii ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998 și următoarele C. civ., raportându-se și la cele anterior dezlegate în litigiul din dosarul nr. x/2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca. Contrar susținerilor recurenților, Curtea de apel a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dar și a celor de la art. 431 alin. (2) din același cod, în ceea ce privește determinarea temeiului juridic aplicabil pretențiilor deduse judecății. Curtea de apel a constatat, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză, neîndeplinirea cumulaativă a tutror condițiilor răspunderii civile delictuale (în speță, absența prejudiciului, întrucât analiza legăturii de cauzalitate și a vinovăției, nu s-a mai impus), neputând fi primite criticile privind faptul că instanța de apel nu ar fi analizat toate motivele invocate în dovedirea condiției prejudiciului, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 998 din vechiul C. civ., art. 430 și art. 431 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte reține că nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură (aplicabil în situația în care instanța ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității), așa cum susțin recurenții reclamanți, neputând fi vorba de o astfel de încălcare de către curtea de apel care ar fi constatat că "probațiunea administrată a relevat și instanța a reținut că reclamanții, din dorința de a-și mări suprafața curților, au mutat gardurile spre stradă cu câte 1,37 m, anterior datei edificării construcțiilor", întrucât un astfel de considerent nu este de natură a-i prejudicia în vreun fel pe recurenți; de altfel, aceasta este o chestiune ce vizează elemente de fapt ale cauzei, precum și chestiuni ce privesc aprecierea probelor cauzei, aspect ce nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate propriu căii extradodinare de atac a recursului. În ceea ce privește soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a pretins că este incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin prisma interpretării nelegale a prevederilor art. 2539 alin. (2) noul C. civ., precizându-se, pe de o parte, că acțiunea formulată a avut un dublu temei juridic: încălcarea unor servituți administrative (acțiunea care tinde la protejarea acestui drept fiind, în susținerea recurenților, o acțiune reală, prescriptibilă în 30 de ani, în aplicarea art. 1890 din vechiul C. civ.), respectiv întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale; pe de altă parte, că, în subsidiar, chiar dacă instanța ar aprecia că în speță este aplicabil un termen de 3 ani, acțiunea pe care au formulat-o în data de 14 august 2009, ulterior constatării nelegalității PUD și a anulării autorizațiilor de construire obținute de soții Prunean, a fost întreruptivă de prescripție, chiar dacă ea a fost respinsă, raportat la prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ. Susținerile nu pot fi primate, întrucât Curtea de Apel Cluj a constatat că în cauză este incident art. 2539 alin. (2) Noul C. civ., prin raportare la existența litigiului înregistrat sub nr. x/2009 –acțiunea reclamanților L., B. și C. împotriva pârâtului D., privind obligarea pârâtului la desființarea celor două imobile blocuri de locuințe, iar în caz de refuz, autorizarea ca desființarea să fie realizată de către o terță persoană, pe cheltuiala pârâtului. Acest litigiu a fost soluționat irevocabil, în al doilea ciclu procesual, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 10733/21.10.2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin respingerea apelului (decizia civilă nr. 326/A/27.03.2015 a Tribunalului Cluj) și irevocabilă prin anularea recursului ca netimbrat (decizia civilă nr. 407/R/11.09.2015 a Curții de Apel Cluj). Se observă că în mod corect, la termenul de judecată din data de 21.01.2021, Curtea de apel a pus în discuția părților actul normativ incident în cauză în materia prescripției extinctive, față de prevederile art. 6 alin. (4) Noul C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 și de dezlegările date prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată în recurs în interesul legii, față de pârâții E. și S.C. H. S.R.L, care nu au avut calitatea de părți în dosarul nr. x/2009. Curtea de apel a constatat astfel că, în raport de acești doi pârâți, care nu au avut calitatea de părți în litigiul anterior, respins ca inadmisibil, nu sunt incidente prevederile art. 2539 alin. (2) Noul C. civ. (în temeiul art. 203 din Legea nr. 71/2011), astfel că, față de ei, termenul de prescripție – care a început să curgă la data de 11.02.2009 – s-a împlinit la 11.02.2012, potrivit dispozițiilor art. 1, art. 3, art. 7, art. 8, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Ca atare, nu pot fi reținute criticile privind faptul că prevederile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrară introduse după intrarea în vigoare a C. civ., că acel caz de întrerupere se aplică și pentru prescripțiile începute sub Decretul nr. 167/1958, fiind o excepție de la prevederile art. 6 alin. (4) noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011; totodată, s-a reținut că în ceea ce o privește pe pârâta E., dar și pe ceilalți pârâți (F. și K.), indiferent dacă instanța ar aprecia că acesteia i s-ar aplica vechiul C. civ. și Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ., concluziile sunt aceleași, prevederile art. 2539 alin. (2) noul C. civ., aplicându-se în consecință, nefiind relevante nici susținerile că în cauză ar fi vorba despre o solidaritate pasivă (în sensul că acțiunea formulată împotriva pârâtului D. ar fi întrerupt prescripția și față de aceasta). În altă ordine de idei, deși se susține că sunt relevante și prevederile art. 1002, art. 1003, art. 1039, art. 1045 și art. 1049 C. civ., nu se arată de către recurenți în mod concret în ce constă relevanța acestora asupra recursului de față. Cel mult, s-ar putea susține că, dacă în cauză, prin aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ. față de pârâtul D., cererea ar fi întemeiată, solidaritatea pasivă a pârâtei E. ar căpăta relevanță, întrucât, astfel, excepția prescripției nu ar fi putut fi opusă nici pârâtei E.. Cum însă acțiunea în răspundere civilă delictuală s-a dovedit a fi neîntemeiată față de pârâtul D., în aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ., cererea de chemare în judecată a reclamanților a fost în mod legal respinsă ca prescrisă împotriva tuturor pârâților cauzei, atât a pârâtului care a participat la judecata anterioară (pentru care a fost analizat posibilul efect întreruptiv al litigiului anterior din dosarul nr. x/2009), cât și a pârâților care nu au fost chemați în judecată în litigiul precedent (11.12.2012). În plus, Înalta Curte reține că în mod correct instanța de apel a înlăturat susținerile recurenților-reclamanți privind o pretinsă calificare a acestei acțiuni ca o acțiune accesorie unui drept real căreia i-ar fi aplicabile dispozițiile art. 1890 din C. civ. din 1864 și, prin urmare, termenul de 30 de ani, întrucât în dreptul pozitiv nu este identificabilă ficțiunea juridică a recurenților referitoare la o pretinsă noțiune juridică de "servitute administrativă", în sensul celor susținute de aceștia și, deci, cu atât mai puțin, un temei juridic specific. Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenților-reclamanți, întrucât în mod just instanța de apel a menținut soluția de admitere a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., H., F. și G.. De asemenea nu vor putea fi analizate nici criticile recurenților privitoare la elementele constitutive ale pretinsului prejudiciu, întrucât o atare susținere presupune reanalizarea probelor cause, cee ace instabței de recurs nu îi este permis față de configurația legală a recucursului în procesul civil. Pentru aceste considerente, în baza art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Cu privire la recursul incident declarat de pârâta H., prin lichidator judiciar I., împotriva aceleiași decizii, urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Criticile formulate în cadrul memoriului de recurs incident formulat de pârâta H. sunt nefondate și nu justifică incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, nu se poate reține afirmația recurentei-pârâte că decizia instanței de apel a fost rezultatul eronatei aplicări a prevederilor de drept material, respectiv a art. 36 C. proc. civ., a prevederilor Legii nr. 50/1991 și a dispozițiilor incidente privind răspunderea civilă delictuală; că simpla sa calitate de actual proprietar nu justifică reținerea calității sale procesuale pasive și, prin urmare, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului reclamat în cauză. Nu sunt incidente motivele de nelegalitate (cel invocat – art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar și cel de la pct. 5 care vizează pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. referitoare la calitatea procesuală în care se încadrează aeastă critică), deoarece în mod corect instanța de apel a aplicat art. 36 C. proc. civ., constatându-se că, față de obiectul cauzei, și anume, demolarea unei construcții al cărei actual proprietar este pârâta H., justifică în cauză legitimarea procesuală pasivă, și anume identitatea între pârâta H. S.R.L și cel obligat în cadrul acestui raport juridic. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea de apel a confirmat în mod just că admisibilitatea acțiunii a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 326/A/2015, pronunțată în dosar nr. x/2009 Curții de Apel Cluj, sens în care instanța de apel, referitor la această chestiune de drept, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Față de soluția de respingere a recursului declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 29 din data de 4 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin care s-au menținut dispozițiile deciziei din apel, care a păstrat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune dispusă de prima instanță, apar ca superflue și criticile recurentei pârâte privind faptul că părțile adverse aveau posibilitatea de a apela în mod exclusiv la procedura specială, iar nu la formularea unei acțiuni în justiție în baza răspunderii civile delictuale; că, având în vedere că recurenții-reclamanți au uzat de această procedură în cadrul dosarului nr. x/2009, aceștia nu mai puteau recurge la o procedură judiciară având aceeași finalitate; de asemenea, că, referitor la fapta ilicită, în măsura în care soluția instanței de apel este menținută cu privire la prescripția extinctivă, nu se mai impune analiza acestui element în ceea ce o privește; că în sarcina sa nu se poate reține îndeplinirea niciunei condiții dintre cele ale răspunderii civile delictuale sau că măsura solicitată nu este una proporțională raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întucât toate aceste chestiuni ar fi trebuit să aibă drept premisă antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei incidente sau, altfel, spus, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea cererii pe fond, ceea ce, în speță, nu este cazul, astfel cum s-a arătat. Drept urmare, în baza art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta H., prin lichidator judiciar I., împotriva aceleiași decizii. Cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei-pârâte H. S.R.L.formulată de intervenienții M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. și W., aceasta va fi respinsă, ca neîntemeiată, având în vedere cele deja reținute cu privire la recursul incident prin care nu au fost cercetate chestiuni de fond. Intervenția accesorie reprezintă o cerere incidentală prin intermediul căreia o terță persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru susținerea poziției procesuale a părții în favoarea căreia a formulat cererea. Spre deosebire de intervenția principală, intervenția accesorie se caracterizează printr-o stare de dependență față de poziția procesuală a părții în favoarea căreia se intervine, fiind supusă principiului accesorium sequitur principale, soarta ei depinzând de de soarta procesuală a părții în favoarea căreia se intervine, implicit, a cererilor ori apărărilor acesteia. Văzând prevederile art. 63 și următoarele C. proc. civ. și față de soluția de respingere a recusului incident, urmează a respinge intervenția accesorie în interesul recurentei-pârâte H. S.R.L Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., fiind verificat criteriul culpei procesuale în privința acestora, se va dispune obligarea recurenților-reclamanți C., B. și A. la plata către intimatul-pârât D., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON, conform dovezilor depuse de acesta la dosar.